Andrei Șerban: „Realitatea din România se reflectă în știrile TV: o combinație de confuzie, de prostie, de aroganță”

Începând de astăzi, la București și Iași, se joacă faimoasa și populara operetă a lui Franz Lehár „Văduva veselă”. Regizorul Andrei Șerban a creat o versiune adaptată pentru situația actuală din lume și din România. Dialogurile sunt inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu și sunt scrise de regizor împreună cu Daniela Dima. Scenografia poartă semnătura Anka Lupeș, coregrafia – Andrea Gavriliu.

De pe 30 august până în 4 septembrie, la Opera Română din București și din 9 până în 11 septembrie la Opera Națională din Iași. Citiți marți prima parte a interviului cu Andrei Șerban. Continuarea, miercuri, 31 august.

Văduva veselă, text de Lehar, Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu

„Venim la teatru sau la operă nu doar ca un entertainment, nu doar ca să ne amuzăm, deși trebuie să ne amuzăm copios și vă promit că vă veți amuza copios la această Văduva veselă, dar la final va fi un moment în care fiecare dintre noi va trebui să stăm o clipă și să ne gândim dacă tot ceea ce am văzut pe scenă nu ne atinge într-un mod foarte personal. Și aici, exact aici este scopul artei de a atinge o coardă sensibilă în fiecare om pentru ca această oglindă, care este oglindă a adevărului, care câteodată este comică, câteodată este tragică, să fie cât mai clară.”

Imagine: Romeo Croitoru

Reporter: Ce este cu Văduva veselă?

Andrei Șerban: Lehár a creat tot felul de situații paradoxale. Această văduvă rămâne cu o avere impresionantă, dar întrebarea este: Ce vrea să facă ea cu banii? Și suntem într-o țară, undeva în Balcani, o țară falită, unde banii trebuie să rămână în țară. Cu cine se va căsători? Cu un francez sau cu un străin, cu un patriot local? Diaspora acelei țări, de la Paris, organizează o petrecere în cinstea acestei miliardare, acestei văduve. Este un spectacol al moravurilor. În jurul acestei povești, am încercat să facem un spectacol cu totul nou. Eu am pus această operetă de două ori înainte. Am făcut odată la Opera din Viena, acum câțiva ani, și în tinerețe am făcut-o la Opera din Cardiff, din Țara Galilor, cu totul în alt ton, mult mai puțin polemic decât va fi aici acest spectacol.

Polemic?

Am adus foarte mult o atmosferă care se potrivește cu situația din România, deși niciodată nu am numit-o România. Am luat din textele minunate ale lui Radu Paraschivescu, pe care le-a ales cu un extraordinar sens al observației, luând citate din diverși politicieni, din lumea sportului, din lumea finanțelor, din lumea artei, din toate nivelele României actuale, citate ale unor faimoși așa-spus politicieni sau oameni remarcabili, cunoscuți, în care vedem cât de absurde, cât de confuze, cât de inadvertente, cât de contradictorii sunt aceste citate, ceea ce exprimă ca un barometru lumea în care trăim acum. Andrei Pleșu este celălalt punct de inspirație pentru noi, am luat din el, din pamfletele lui politice, care sunt de o inteligență, de o putere de observație unice în a face o radiografie a ceea ce se întâmplă în România azi, a realității noastre. Am luat aceste pasaje în care le-am încorporat și pe ele. Deci va fi Văduva veselă scrisă de Lehár, va fi Văduva veselă cea de acum o sută și ceva de ani, în belle epoque, începutul secolului 20, dar va fi transpusă pentru ceea ce se întâmplă acum aici. În arta spectacolului este arta prezentului, adică pe scenă în tot ceea ce facem, chiar dacă facem o piesă de Shakespeare, trebuie să vorbim despre prezent, despre acum și poate să facem un fel de pod cu trecutul, un fel de pod cu tradiția, dar ne aflăm în noi, în ziua de azi. Deci aceste lucrări trebuie să ne atingă, trebuie să ne răscolească, trebuie să ne provoace și trebuie să ne facă să gândim. Venim la teatru sau la operă nu doar ca un entertainment, nu doar ca să ne amuzăm, deși trebuie să ne amuzăm copios și vă promit că vă veți amuza copios la această Văduva veselă, dar la final va fi un moment în care fiecare dintre noi va trebui să stăm o clipă și să ne gândim dacă tot ceea ce am văzut pe scenă nu ne atinge într-un mod foarte personal. Și aici, exact aici este scopul artei de a atinge o coardă sensibilă în fiecare om pentru ca această oglindă, care este oglindă a adevărului, care câteodată este comică, câteodată este tragică, să fie cât mai clară.

Știrile TV, banchet de confuzie, prostie. Teatrul- putem să râdem de noi înșine

„Realitatea se reflectă în știrile de la televizor, care sunt toate îngrozitoare și toate sunt menite ca să ne creeze panică și frică. Ni se face frică de ceea ce vedem la știri și în general la emisiunile de la televizor, care sunt un fel de banchet, o combinație de confuzie, de prostie, de aroganță…o lume total care și-a pierdut busola, asta este lumea televizorului.”

Nu e un pariu periculos? Realitatea românească o știți, mereu depășește imaginația.

Realitatea se reflectă în știrile de la televizor, care sunt toate îngrozitoare și toate sunt menite ca să ne creeze panică și frică. Ni se face frică de ceea ce vedem la știri și în general la emisiunile de la televizor, care sunt un fel de banchet, o combinație de confuzie, de prostie, de aroganță…o lume total care și-a pierdut busola, asta este lumea televizorului. Când aud niște știri atât de îngrozitoare pot să spun că mi se face frică, un fel de panică care mi se transmite când aflu ce se întâmplă în lume, nu doar în România, în lume, peste tot în clipa asta. Când vin la teatru sau la operă și suntem toți împreună în sală și vedem un fel de oglindă a ceea ce este lumea de la televizor sau realitatea adevărată prin prisma focusată, concentrată a artei, a artei spectacolului, pentru că suntem împreună, nu suntem singuri, putem să râdem, putem să râdem de ce vedem, putem să râdem de noi înșine. Noi știm să ne speriem, dar uităm să râdem de noi înșine. Doar un exemplu, îi lăsăm pe politicieni să ne conducă în modul acesta absurd în care suntem conduși. Noi îi lăsăm pe politicieni să fie condamnați în justiție și să poată să devină prim-ministru în ziua de mâine. Noi îi lăsăm, adică pasivitatea noastră, indiferența noastră, faptul că ne plângem continuu, dar nu facem nimic, nație sau colectivitate, pentru a opri toate aceste îngrozitoare aspecte care ni se pun în față. La teatru le vedem, ne uităm la ele, râdem și în același timp pentru că suntem împreună avem ocazia să simțim că, totuși, când plecăm de la teatru sau de la operă, am primit ceva, am primit o impresie care ne ajută să continuăm să trăim.

Pe scurt, teatrul te ajută să-ți înțelegi locul în lume, să înțelegi lumea.

Da. Acum două mii de ani teatrul antic a făcut exact asta, adică toți cetățenii Atenei mergeau la teatrul Dionysos, în centru, sub Acropole și toți vedeau imaginea cosmică a omului, deci vedeau actorii pe scenă în tragediile grecești. Vedeau sub cerul liber o imagine care era mai mare a fiecăruia dintre noi singur, deci o imagine a unei colectivități care este acolo pentru a fi instruită, pentru a primi o învățătură, dar o învățătură nu didactică, nu seacă, nu dogmatică, ci o învățătură a unei experiențe vii a teatrului, pentru că teatrul te făcea să simți ceva. Sensurile teatrului te pătrund până la rărunchi. Nu poți să nu reacționezi într-un fel în care să te pună pe gânduri, să te atingă, să te facă să fii activ, să îți ieși din pasivitate, să îți ieși din această amorțeală îngrozitoare, această indiferență greoaie în care ne trăim viața. Iată rostul teatrului. Ceea ce spun nu se întâmplă, din păcate, foarte des. Se întâmplă foarte rar. Și eu merg la teatru și văd teatru și plec acasă la fel de indiferent de cum am venit, înseamnă că cei de pe scenă nu și-au făcut datoria. Asta este datoria noastră. Este exact asta.

Citiți PARTEA A DOUA A INTERVIULUI, MÂINE, 31 august