Boia: „Românii permit prea multe. Ar trebui schimbat sistemul, ar trebui un cutremur”

CAPITOLUL I

Misiunea Boia: „N-o să mint de nici un fel, nici măcar prin omisiune”

Este o ecuație simplă. Noi și istoria noastră.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Lucian Boia: De fapt, problema este interpretarea istoriei. O fi altfel istoria, poate că și eu sunt altfel în raport cu istoria de până la mine sau în raport cu alți istorici. Ne-am obișnuit ca societate cu o anumită interpretare a istoriei. Eu, nu. 

Pur și simplu, îmi amintesc că am spus atunci, la sfârșitul lui decembrie 1989: „cu asta s-a terminat o perioadă și din istoria României, și din viața mea și de acum înainte, în orice caz, n-o să mint de nici un fel, nici măcar prin omisiune”. Pentru că, prin omisiune, mai toți am mințit câte ceva în anii comunismului, fiindcă era imposibil să spui tot, să spui cu toată sinceritatea. După `89 acesta a fost programul meu, să spun ce am de spus, adevărul meu, nu spun că este adevărul absolut, ar fi o obrăznicie din partea mea, nimeni n-are adevărul absolut. Este adevărul meu, sper să fie un adevăr corect și echilibrat în raport cu istoria reală.

CAPITOLUL II

Felul nostru de a fi de astăzi: Ne tragem masiv din comunism

2016, vorbim de, iată, iarăși un an electoral. Ce-i cu Primăria?

Lucian Boia: Istoria ne învață ceva despre pericolele neimplicării. Am scris despre asta în ultima mea carte Strania istorie a comunismului românesc. Am scris într-un loc că românii l-au meritat pe Ceaușescu. Poate unii nu vor fi de acord. N-am vrut să spun că fiecare român în parte. La români, global vorbind, ca societate, comunitatea românească, tocmai prin faptul că românii permit prea multe. E prea puțin spirit civic, e prea puțină solidaritate, atunci când e vorba, într-adevăr, să se apere ceva sau să se dobândească ceva și asta se vede și acum.

Interbelicul, preferința principală e „uite, atunci a fost democrație”. De fapt, cum stăteau lucrurile în perioada aceea?

Lucian Boia: În interbelic lucrurile stăteau amestecat. Repet, noi, de fapt, ne tragem masiv din comunism. Sigur că ne tragem și din daci și din romani. Am scris în carte la un moment dat că ne tragem mai mult din comunism, mult mai mult decât din daci și din romani, ceea ce mi se pare evident, dacii și romanii e o poveste de acum 2000 de ani. Comunismul e o poveste până mai ieri. Însă nu vrem să mai apelăm la comunism în chip simbolic, cum să spun, și atunci simbolurile noastre le-am deplasat spre perioada interbelică. E o mare concentrare de repere, de simboluri istorice, culturale. Asta a dus la o mitologizare a perioadei interbelice.

CAPITOLUL III

Interbelicul: „Alegerile erau mai incorecte decât acum”

Cum erau alegerile față de acum? Era aceeași implicare ca acum?

Lucian Boia: Nu, cred că alegerile erau mai incorecte decât acum. Cred că stăm ceva mai bine la capitolul democrație, dar toate țările europene, cel puțin, stau mai bine la capitolul democrație. Perioada interbelică are părțile ei strălucite în multe privințe, chiar și în planul politic, dar în special în cel cultural. Incorectitudinea ținea și de nivelul cultural și de cel al sărăciei. Nivelul cel mai de sus, este remarcabil în perioada interbelică, dar are și marele ei întârzieri. Aproape jumătate din populația țării analfabetă, jumătate din populație trăind în sărăcie sau la limita sărăciei.

Cum se reflectă sărăcia, analfabetismul? Cum se reflectau în alegeri?

Lucian Boia: Pot să vă spun cum s-a reflectat în altă privință. Nicolae Ceaușescu și Elena Ceaușescu sunt produse ale perioadei interbelice.

Cum așa?

Lucian Boia: Păi atunci s-au născut. Atunci și-au făcut sumara, prea sumara lor educație și așa mai departe. Provin din perioada interbelică. Perioada interbelică nu înseamnă doar Regele Ferdinand și Regina Maria. Perioada interbelică are și latura cealaltă, care și-a spus cuvântul în momentul instaurării comunismului în România. Comunismul a mizat mult, a profitat de pe urma acestei fracturi foarte grave a societății românești.

CAPITOLUL IV

Comunism: „Ei, Doamne, alegerile în comunism erau o parodie”

Cartea dumneavoastră din dezbaterea publică este despre comunism acum. Cum erau alegerile în comunism?

Lucian Boia: Ei, Doamne, alegerile în comunism erau o parodie.Ce puteau să fie? Odată ce exista un singur partid, ce să alegi? Bine, la un moment dat s-a introdus sistemul cu doi candidați, poate trei candidați, dar reprezentând același partid, aceeași ideologie, același program, iar rezultatele erau 98 – 99%, cu excepție în cazul lui Ceaușescu, erau mereu 100%.

Adică ce s-a întâmplat? Cine s-a convertit practic pentru ca alegerile să fie…

Lucian Boia: Să ne înțelegem. Este o insuficiență a democrației românești și a spiritului civil și în perioada interbelică. Să nu ne uităm doar la elită, să ne uităm la masa populației. Oamenii erau ușor manipulabili, mulți erau analfabeți, erau săraci, iar falsificarea legilor în 1946 și tot ce s-a întâmplat în acești câțiva ani….dictatura comunistă, totul trebuie văzut în contextul factorului dominant, factorul determinant, dominația sovietică, prezența Armatei Roșii. Comunismul s-a răspândit nu numai în România, ci în toată partea asta a Europei, până unde? Exact până unde a ajuns Armata Roșie. Deci a fost un sistem impus, că apoi a reușit să se aclimatizeze, să atragă un număr de oameni, asta este o poveste ulterioară, dar factorul determinant, în modul cel mai clar, a fost prezența Armatei Roșii.

Comunismul are o istorie stranie

Lucian Boia: Da, e o utopie. S-a încercat implantarea unei utopii, dar în cadrul acestei stranii utopii, în cadrul acestui straniu experiment, românii au mai adăugat câteva grade de stranietate.

Care sunt acestea?

Lucian Boia: Bun, mai întâi faptul în sine, că eram o țară care aproape n-avea comuniști. Partidul Comunist din România are o mie de membri. E de departe cel mai mic, cel mai neînsemnat dintre partidele comuniste din regiune și ajunge spre sfârșitul epocii Ceaușescu la aproape patru milioane. Bine, nu erau toți convinși, departe de așa ceva, dar nu-i vorba numai de numărul membrilor de partid, ci de faptul că structurile comuniste s-au implantat destul de profund. S-au dovedit rezistente în societatea românească. Iată, o țară care inițial nu avea nimic de a face cu comunismul sau ideologia vehement, brutal antinațională, zisă internaționalistă, antinațională în primii ani de comunism, când s-a dorit extirparea sentimentului național, tradiții culturale românești, or de-aici ajungem la extrema cealaltă, la comunismul naționalist, din ce în ce mai naționalist, ultranaționalist, caracteristic erei Ceaușescu. O asemenea mișcare de pendul, de o asemenea amploare, de la perfectul antinaționalist la naționalismul exacerbat, e iarăși o trăsătură destul de curioasă a comunismului românesc. Apoi comunismul dinastic, este singura țară comunist europeană care practică un asemenea sistem și unica comparație care s-a putut face este cu regimul din Coreea de Nord. Ca și ieșirea din comunism, a ieșit din comunism printr-o revoluție violentă, cu multă vărsare de sânge, dar apoi a fost trecerea cea mai lentă și mai incompletă de la comunism la un sistem democratic de tip occidental. Deci, iată, sunt o mulțime de paradoxuri care dau un aer destul de bizar comunismului românesc. 

Despre omul comunist. Cum a rezistat el în toată această poveste?

Lucian Boia: Omul este animalul cel mai adaptabil. Omul rezistă în toate …Sigur unii au pierit, dar foarte mulți au rezistat, totuși, în condiții cumplite de detenție sau în tranșeele celor două războaie mondiale. Sigur, pier indivizii, dar comunitățile umane sunt foarte rezistente și adaptabile.

Conștiință?

Duplicitatea. Completând informația atât de firavă și de incorectă pe care o dădea regimul comunist, cu posturile de radio Europa Liberă,  Vocea Americii și care mai mereu, mergând la biserică, regimul era declarat ateu, însă românii în  comunist a continuat să fie un popor atașat de biserică și de religie. Asta se vede, s-a ieșit din comunism, societățile occidentale atât de permisive au alterat în mai mare măsură credințele religioase decât regimul comunist, cel puțin în România și așa mai departe. Românul a trăit pe două planuri în comunism, dar și în afara comunismului.

Trăiești fără să te raportezi la sinceritate, adevăr, dreptate?

Lucian Boia: Nu, cred că regimul comunist a avut rezultatul invers celui spontan. Căutând să impună colectivismul perfect, i-a făcut pe oameni să fie foarte individualiști. Ei și-au dat seama că, mă rog, asta e concluzia pe care au tras-o până la urmă, că nu-i nimic de făcut cu sistemele politice, că cei care conduc își fac așa de cap așa cum cred ei de cuviință și că omul trebuie să se descurce pe cont propriu. Românul a ajuns la filosofia asta a descurcatului pe cont propriu, pe care o are și astăzi, adăugându-se la comunism toate dezamăgirile politico-economice de după 1989. De aici minusul acesta foarte grav de spirit civic și de solidaritate în marile probleme ale națiunii.

CAPITOLUL V

După 90, Istoria unei minorități

După 1990, Piața Universității 

Lucian Boia: Sunt momente de solidarizare, dar de solidarizare a unei minorități. După tragedia de la Colectiv am fost cu toții impresionați de faptul că au ieșit 30 – 40.000 de oameni în stradă. Sigur, e mult pentru România, dar în cifre absolute sau raportat la populația României e departe de a fi mult. Cei mai mulți români au continuat să stea la televizor și să se ocupe fiecare de treburile lor proprii.

Deci practic noi avem o istorie a minorității.

Lucian Boia: Dar cred că din păcate e o tradiție păguboasă, care vine, eu știu, din vremea năvălirilor…

Chiar așa?

Lucian Boia: Da, Din vremea diverselor stăpâniri străine… S-au tot adăugat toate astea și toate la un loc îi spun omului că n-are rost. Că degeaba te duci și votezi că sunt tot ei. Că degeaba vrei să schimbi lucrurile când sunt tot ei. Nu numai acum, dar și acum. Asta duce la o detașare de viața publică, de viața comună a cetății care nu e deloc sănătoasă și poate fi periculoasă. Așa cum s-a ridicat un Ceaușescu cândva, așa se poate ridica…. În comunism nu mai revenim, dar pot fi alte dereglări tot atât de grave, precum comunismul. Oamenii sunt totuși în culpă în chestiunea asta. Ar trebui să fie mult mai prezenți când e vorba de interesul comun și să-și dea seama că interesul comun se reflectă până la urmă și în viața fiecăruia.

CAPITOLUL IV

Sunt motive să se schimbe ceva, nici oamenii nu sunt fanteziști

Ceva trebuie făcut? 

Lucian Boia: Da, că dacă nu încearcă nimeni….Se tot vorbește de primenirea clasei politice. Asta a fost și cerința expresă a celor care au manifestat în urmă cu câteva luni. Din păcate, vedeți, au fost câteva manifestații și după aia oamenii s-au dus la casele lor și au lăsat lucrurile să meargă. În alte țări, Spania, Grecia, ca să dau două exemple, anii din urmă au fost martori intrării pe scena politică a unor noi forțe politice. Vom vedea ce vor face sau nu vor face. E totuși o încercare mult mai concretă și dusă mult mai departe de primenire a vieții politice.
E abia schițată. Bine, să vedem ce va fi la București. Este tentativa aceasta a lui Nicușor Dan și a celor care îl sprijină de a schimba ceva, de a ieși în afara sistemului marilor partide, de a încerca o formulă politică izvorâtă în mai mare măsură sau izvorâtă de-a dreptul din societatea civilă. Ar trebui schimbat sistemul sau în orice caz ar trebui un cutremur ceva mai sensibil la care lucrează DNA-ul, nu spun că nu, adică ceva se întâmplă, dar nu e suficient. Ar trebui ca societatea românească să fie mai atentă, mai prezentă, mai implicată, mai solidară.

Neputință? E același dialog.

Lucian Boia: E filosofia românului nostru. Și cronicarul….că bietul om este sub vremuri… românul nu prea se implică de felul lui. Din păcate aici ne aflăm. Este în România, în prezent, o mare neîncredere în clasa politică, în instituțiile statului și asta nu e o soluție, o atitudine sănătoasă. Dar sunt motive să se schimbe ceva, nici oamenii nu sunt fanteziști.