Ce am învățat în ziua în care am aflat că ar putea fi ultima pe care o trăiesc

Cancerul a venit în viața Cosminei Grigore ca o lecție. A fost acel ceva care i-a schimbat trăirile, existența, a făcut-o să se împace cu tot și cu toate, să privească în urmă, dar și înainte. A făcut-o de neînvins: „L-am simțit în 2012. Aveam un nodul la sân, deasupra mamelonului, era destul de măricel, putea fi delimitat. Eu născusem în 2010. M-am dus la medicul ginecolog, dar mi-a spus că este un canal ductal, de la alăptat, și că nu trebuie să îmi fac probleme, că o să se retragă. Nu mi-a dat niciun tratament, mi-a spus că nu se va mări”.

Starea Cosminei se altera însă încontinuu, iar lupta cu simptomele abia începea. „Apăruseră deja foarte multe. Aveam până la nouă scaune pe zi, o acnee urâtă pe față, acum îmi explic asta prin starea inflamatorie pe care o aveam în corp. Aveam niște eczeme pe corp, pe brațe și spate, care se activau de la stres, o stare de oboseală cronică, de iritabilitate, de nervozitate, de la starea mea emoțională, care nu era deloc echilibrată și în acord cu ce ar fi trebuit să fie. Din decembrie îmi curgea în permanență sânge din nas. Îmi cădea părul. Problema era că eu nu integram aceste simptome, le tratam separat, iar astăzi caut să îi învăț asta pe pacienți. Mergeam pentru acnee la dermatolog, pentru oboseală la o altă specializare, dar nu găseam un răspuns”.

Când a văzut că simptomele se agravează, la insistențele surorii sale, Cosmina a mers să își facă o ecografie la o clinică privată unde avea abonament de la serviciu. Doctorul nu a văzut însă nimic. Se uita la ea și nu înțelegea de ce se află acolo. „Contează să mergi la un medic care să fie un imagist bun, dacă ai avut un caz de cancer în familie sau ai un cumul de simptome, dacă știi că simți ceva”, povestește ea pentru Gândul.  

Oboseala o determină să ia o decizie radicală: renunță la job. „Simțeam o nevoie acută de schimbare. Nu știam exact de ce am nevoie, dar îmi doream altceva. Făceam conferințe medicale internaționale, lucram și scriam la o revistă medicală, cumva știam multe lucruri despre sistemul medical din România, eram, într-un fel, copilul spitalului, tata era medic, iar mama asistent medical”, adaugă Cosmina.

Începe să lucreze într-o companie multinațională. Programul e mult mai ușor, dar starea nu i se schimbă, caută răspunsuri, dar nu le găsește. Într-un final, Cosmina găsește un medic care îi răstoarnă întreaga existență peste cap: „M-am dus într-o miercuri la dr. Claudia Teodorescu, era luna iulie 2013. Dimineață mi-am făcut o ecografie, doctorița m-a chemat după masă la mamografie”.

Diagnosticul a venit ca un șoc: suferea de cancer la sân.

„M-am gândit că nu am trăit. Și, dacă mor, pentru că asta era ce știam la momentul acela despre cancer, că este o stație terminală, m-am gândit că nu am apucat să trăiesc, iar asta a generat o stare de disperare profundă. Am plâns foarte mult, pentru că a fost o surpriză. Sincer, nu mă așteptam. M-a dărâmat pentru câteva zile, dar, pe de altă parte, a venit ca o confirmare a stării mele lăuntrice de nefericire profundă. Noi nu avem o educație a managementului interior. Oamenii nu știu să se autoeduce, să accepte lucrurile negative. Ne atașăm foarte tare de lucrurile care ne fac bine, nu ne plac cele negative, dar nu le considerăm ca pe o oportunitate de a deveni mai puternici, de a ne cunoaște mai mult. Eu mă aflam în situația asta, eram o autistă la nevoile corpului meu. Îmi făceam analize, vedeam că sunt așa și așa, dacă nu țipa ceva acolo, ignoram simptomele. E important să avem o relație bună cu corpul nostru, cu mesajele pe care ni le transmite. De fel, sunt o fire puternică și optimistă, numai că, în acea perioadă a vieții mele, nu mai eram. Se întâmplaseră foarte multe lucruri în plan personal. Mă transformasem în ființa preș, aveam grijă de toată lumea, mai puțin de mine. Îmi puneam niște standarde pe care îmi era greu să le țin. Puneam o presiune foarte mare asupra mea, nu mă hrăneam, nu dormeam, nu făceam mișcare”, povestește Cosmina.

Foto: Alexis Zernescu

După aflarea verdictului, se mobilizează, caută să își confirme diagnosticul, își setează niște scopuri. „Am început să caut un medic care să fie OM, cu care să rezonez, cu care să merg la drum, pe traseul ăsta de vindecare, care îmi putea explica. Să îi atașeze minte și suflet acestui corp care se îmbolnăvise. Am găsit un chirurg minunat,Cezar Stroescu, care nu era expert în sâni, dar pentru mine a fost om. Aveam curajul să mă las pe mâna lui. Oncolog a fost mai greu să găsesc. Nu am rezonat cu niciunul în mod deosebit. În iulie am fost diagnosticată, în august am avut operația de sector, în care au scos nodulul principal și o bucată de țesut. Pe 13 august am primit confirmarea de la biopsie: era cancer. Aveam trei focare de invaziv, motiv pentru care am decis să facem masectomie”. Atunci, Cosmina a  vrut să opereze, preventiv, și celălalt sân, dar medicul i-a recomandat să nu facă asta. Acum îi e recunoscătoare.

„Nu este doar despre sânul care nu mai este, ci despre tot corpul care a rămas”

Crede că relația cu corpul ei era atunci una de luptă. „Era acest corp care a îndrăznit să se strice, în condițiile în care aveam atâtea lucruri de făcut”. La jumătatea lunii august, Cosmina a ajuns la masectomie. „La două săptămâni după asta mi-am făcut o ședință foto, care pentru mine a contat foarte mult, pentru că nu știam ce avea să fie, cât aveam să mai fiu. Am vrut să am o dovadă că am fost bine la un moment dat. Sedința foto m-a ajutat să îmi dau seama că nu este doar despre sânul care nu mai este, ci despre tot corpul care a rămas””, povestește Cosmina Grigore.

I-a fost greu, a stat un an departe de magazinele de lenjerie intimă, căuta să se regăsească, să se reinventeze. „Mie îmi plăceau foarte mult sutienele, aveam foarte multe. Mă duceam, intram, dar îmi era foarte greu. Am ales să nu fac reconstrucție, nu am sânul stâng din mai multe motive. Unul este medical, dacă este să fie o recidivă, să se vadă. Doi, îmi permite luxul de a avea mai multă voință, de a munci pentru echilibrul meu. Anul trecut am lucrat pentru feminitate, pentru sexualitate, pentru tot ce sunt eu ca femeie. Am avut probleme și în cuplu, am mers la psihoterapie, dar nu asta ne-a ajutat, ci momentul în care eu m-am echilibrat. Nu am căutat să mă validez printr-o relație, ci am vrut să consider eu despre mine că merit, că pot să dăruiesc. Toate lucrurile astea pe care noi le avem, ca femei, care ne fac vulnerabile și frumoase, care ne fac să vibrăm, să transmitem pasiune și emoție, am căutat să le las să fie și să le cultiv, decât să le suprim pentru că nu mai am un sân. În continuare îmi place să flirtez cu mine și cu viața”, precizează Cosmina.  

„Aceea a fost înmormântarea live a fostului meu fel de a fi, de a privi lumea”

A avut de partea ei viața, dar și mulți oameni care s-au grăbit să o ajute cu tot ce puteau, chiar și cu bani. „Au fost oameni care s-au mobilizat și au strâns bani și în Germania, Marea Britanie, Bruxelles. Un fost coleg de facultate avea o trupă și au făcut un concert caritabil pentru mine, care mi-a adus în fața ochilor toată viața mea, de la prietenii din copilărie, pâna la colegii de la toate joburile, foști iubiți. Atunci mi-am dat seama că am contat în viața unor oameni, dar eu nu aveam habar. Aceea a fost înmormântarea live a fostului meu fel de a fi, de a privi lumea”, mărturisește tânăra de 31 de ani.

A făcut radioterapie o lună de zile, iar din ziua în care a primit confirmarea, și-a schimbat complet alimentația. „Am renunțat la carne, lactate, ouă, tot ce era procesat, tot ce ar fi fost nociv pentru corp, cafea, alcool. O lună am fost în sevraj. Mi-am dat seama cât eram de dependentă de zahăr. În timpul radioterapiei am ajuns la 44 de kg, am slăbit 10 kg, eram practic o umbră, iar în noiembrie trebuia să încep chimioterapia, pe care nu voiam să o fac, nu rezonam”, mai spune Cosmina.

S-a pregătit cu greu, s-a tuns complet, pentru că nu voia să trecă prin chinul de a-și piede părul: „Cu o zi înainte, am decis că nu o voi face. A fost prima dată când am decis ceva pentru mine, cu riscul că am să mor. Simțeam atât de tare pe interior că nu vreau să fac asta, încât asta am ales”.

Un an s-a luptat cu semnele de întrebare, cu frica, nu știa dacă a ales corect, dar trăia. „Oamenii îmi spuneau că o să mor, pentru că nu am făcut chimioterapie. Am dat chimioterapia pentru vindecarea emoțională, pentru că mi-am dat seama că schimbasem alimentația, unele lucruri în stilul de viață, dar nefericirea nu se ducea. M-am gândit că nici chimioterapia nu mă poate vindeca pe interior. Am plecat într-o tabără de vindecare emoțională și m-am întors alt om. De acolo am început să trimit mail-uri, să dau telefoane tuturor oamenilor cu care eram certată, cu care nu mai vorbisem de ani de zile, proces care continuă și azi. Când Dumnezeu îmi scoate în cale o oportunitate de vindecare, profit de ea”, adaugă Cosmina.

„Dacă ar fi să vină moartea, eu sunt fericită cu ea, nu aș avea niciun regret”

S-a gândit de foarte multe ori la moarte, și astăzi o mai face, dar acum nu se mai teme. „Atunci mă speria, pentru că nu apucasem să trăiesc, adică trăisem tot timpul pentru mâine, pentru o perioadă în care o să fie mai bine, pentru acel moment utopic în care o să se schimbe lucrurile și o să se așeze, dar cheia este la noi. Lucrurile se așează dacă noi le așezăm, echilibrul vine dacă noi îl așezăm în interiorul nostru. În acest moment, și dacă ar fi să vină moartea, eu sunt fericită cu ea, nu aș avea niciun regret, dar atunci aveam, și mă speria foarte tare ideea asta„, spune Cosmina.  

A trăit foarte mult în acest timp, autentic. „Oricum, am plecat la drum cu ideea că, dacă Dumnezeu îmi dă câteva luni sau un an, o să profit cu totul de el, dar a fost drăguț și mi-a dat mai mult. Sunt sigură că o să fie mult mai mult timp de acum încolo, dar, repet, relația cu moartea s-a schimbat foarte mult. Mi se pare o chestie firească. Una e să îți fie frică de moarte și cu totul alta e să îți dorești să trăiești, e o diferență foarte mare, e o nuanță pe care foarte puțini oameni o înțeleg. Acum am ajuns să trăiesc raportându-mă la fiecare zi, să consider că azi dimineață m-am născut și că voi muri diseară. Dacă mâine am din nou șansa să mă trezesc, voi profita din nou de același azi”, mai spune Cosmina.

Foto: Alexis Zernescu.

În 2015  s-a lăsat de multinațională și, așa cum îi place să spună, s-a apucat de trăit. Simțea că are o misiune, că are multe de dăruit. „Nu aveam nici cea mai vagă idee cum, dar simțeam nevoia să ies în stradă, să ajut oamenii, să simt că sunt de folos. M-am certificat ca tehnician nutriționist, am început să lucrez ca patient coach (Consultant pentru pacienți) la clinica la care am fost diagnosticată, Donna Medical, în septembrie 2015 am avut primul seminar pentru pacienții cu cancer, care de atunci s-a transformat într-o caravană, pentru că am început să merg prin țară. Am făcut prima școală pentru pacienții diagnosticați. Am avut două ediții anul trecut și voi mai avea una în luna mai, pentru prevenția și vindecarea cancerului”, mai spune tânăra.

Astăzi, Cosmina are convingerea că e cu totul altă persoană de cum era în trecut. „E greu să îți imaginezi. Schimbarea e însă extraordinar de mare, de la modul în care gestionez lucrurile, pe care le numim negative, la modul în care mă raportez la durere, la suferință, totul este schimbat. Atunci le interiorizam foarte mult, plângeam, mă consumam. Voiam să îmi ridice cineva statui, pentru că eram iubita perfectă, fiica perfectă, mama perfectă. Asta mă golea însă foarte tare de energie. Astăzi nu mai caut validare în exterior, singurele călătorii sunt înăuntrul meu, unde caut să schimb lucrurile, să devin tot mai echilibrată și puternică”, mărturisește ea.

Crede că cea mai mare prostie e să te întorci la același stil de viață pe l-ai adoptat. „Ai avut un anumit tip de viață, un anumit tip de gândire și de alimentație, care te-a adus în punctul în care ai primit diagnosticul. Orice ar fi, nu te mai poți întoarce la viața care ți-a generat cancerul. Dacă mă uit de-a lungul vieții mele, îmi dau seama că mi s-au îndeplinit toate dorințele, dar nu îmi făceam timp să observ asta. Viața mea nu e roz. Tatăl meu a murit acum o lună de zile de cancer, au fost trei luni cumplite. În ciuda acestui lucru, nu pot da vina pe cancer, pentru că este o consecință a unor lucruri, pe care noi le generăm. Lumea asta haotică în care trăim, în care nu ne mai privim în ochi, ne uităm doar în telefoane. Vânătoarea de confort ne generează boala. E bine să facem schimbări, dar nu pentru a ține boala la distanță, ci de dragul unei alte vieți. Cancerul e cea mai mare lecție pe care o putem primi. Îți ia fiecare etapă a vieții, ți-o curăță și ți-o dă înapoi.

Tot timpul am avut o rezistență la schimbare, dar am învățat să nu mă opresc acolo. În totalitate am avut zece operații. Era cât pe să rămân fără corzi vocale, să nu mai pot vorbi. Am ajuns la operație. Ce am înțeles din asta? Nimic. A mai fost un moment, când au divorțat ai mei. A fost un an greu. Mă consideram o victimă a acestui destin. Cancerul mi s-a părut o idee foarte bună. Acela a fost mesajul. Am făcut o schimbare. Și mă țin de ea. Sunt recunoscătoare că am pierdut sânul, dar că am câștigat tot ce se putea după cancer, toți anii ăștia trăiți autentic, plini de emoții minunate, în comparație cu ceața în care trăiam. Caut să trăiesc cât mai simplu, dar, cumva, am o viață foarte complicată. Nu știu dacă am câștigat bătălia, dar sunt o supraviețuitoare”, mărturisește Cosmina.