Ce limbă mai vorbesc românii azi? Scriitorul Radu Paraschivescu: „După `90, anumite cuvinte au fost eliberate din captivitate. Acum avem mai multe limbi de lemn”

Românii vorbesc grăbit, tare și nu au grijă deloc la felul în care se exprimă, a constat scriitorul Radu Parashivescu. Nerespectarea regulilor gramaticale duce la adevărate perle, pe care Radu Paraschivescu le-a adunat într-o nouă carte, „Noi vorbim, nu gândim. De ce fac românii gafe gramaticale și cine e mai predispus spre perle?” Potrivit scriitorului, cele mai mari greșeli sunt făcute de către oameni care vorbesc oricând despre orice. „În momentul în care oricine poate vorbi oriunde, oricât, despre orice ajungem chiar și în impasuri de exprimare pentru că sunt oameni care cochetează cu diverse posturi care nu-i prind și aici avem de-a face cu marii impostori, oameni care ajung să se creadă despre ei altceva decât ceea ce reprezintă esența lor netrucată”, spune Radu Paraschivescu.

CITIȚI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL

Domnule Radu Paraschivescu, cum vorbesc românii astăzi?

Vorbesc foarte grăbit,  fără să-și aleagă foarte bine cuvintele, iar din punct de vedere al intensității tonului vorbesc nepermis de tare. Grija pentru exprimare suferă, însă suferă din mai multe motive. Unul este acela că foarte lume e convinsă că, de fapt, contează esența mesajului, nu și felul în care e transmis mesajul. Cu alte cuvinte, contează fondul, și nu forma. Putem vorbi șleampăt pentru că, dacă celălalt înțelege ce am vrut să spunem noi, nu mai e cazul să ne cramponăm de reguli. Ceea ce este o tâmpenie după părerea mea, fiindcă fără reguli totul se duce în haos, indiferent despre ce vorbim.

De unde credeți că vine apetența asta pentru nerespectarea regulilor? Din educație? Dintr-o lene a gândirii?

Mulți nu știu că este vorba de niște reguli de gramatică pe care trebuie să le respecte. Alții au fost informați de lucrul ăsta în școală, dar informația au primit-o într-un mod  de dădăceală, de pisălogeală, și mesajul n-a fost achiziționat cum trebuie. Altora pur și simplu le e indiferent cum vorbesc, îi preocupă doar cum să ajungă la destinație. Alții pur și simplu nu au curiozitatea de a se uita într-un dicționar atunci când situația o impune. Cunosc foarte mulți oameni care se cred depozitari ai dicționarului, prin urmare nu mai au niciun fel de dileme și ca urmare nu mai are niciun rost să piardă timpul de pomană. Asta se leagă și de faptul că foarte mulți români au ceva de spus, și anume public, cu cât mai mulți martori, și lucrul pe care îl au de spus nu suportă amânare, prin urmare el trebuie spus fără o pregătire prealabilă. Regulile de exprimare sunt utile, sunt necesare și până la urmă trebuie să le respectăm.

Și care este soluția pentru a curăța într-un fel spațiul public de aceste exprimări care nu respectă regulile?

Cred că trebuie să fim atenți la oamenii care îi selecționează pe cei care vorbesc și la cei care le îngăduie accesul la spațiul public, pentru că la rândul lor oamenii aceștia, fie ei coordonatori de programe media, fie ei moderatori, sunt oameni care vorbesc prost, care vorbesc șleampăt, și sunt unii dintre ei formatori de opinie sau autori de editoriale sau articlieri, scriitori. Am auzit o distinsă scriitoare spunând cartea va apare, în loc de cartea va apărea. Apăi, dacă de la un scriitor auzim așa ceva, nu ne putem aștepta la altceva din partea unui om care nu are tangență cu limba română.

În cartea dumneavoastră „Noi vorbim, nu gândim” aveți o serie de perle de la Bacalaureat. Sunt perlele elevilor atât de grave pe cât sunt discutate în spațiul public? Sunt numai din cauza elevilor sau au rol și profesorii?

Evident că profesorii au un rol, pentru că, dacă ar ști copiii să se educe singuri, școala ar deveni inutilă. De altfel,  în prefața cărții eu amintesc de precaritatea profesorilor și chiar amintesc de perlele de la definitivat. Am dat și eu definitivatul cu multe zeci de ani în urmă, dar nu cred că pe atunci existau asemenea forme de ignoranță așa cum am văzut acum. Atunci se citea ceva mai mult fiindcă nici nu prea aveai ce face. Acum avem toate formele de loisir la dispoziție, avem toate rețelele de socializare, putem pleca în Taiwan sau în Islanda, putem vedea orice filme vrem. Atunci nu prea puteai, când aveai curent citeai, dacă aveai ce citi. Cred că atunci, paradoxal, nivelul era mai ridicat, deși acum mijloacele de informare sunt mai multe și mai bune. E adevărat că pe atunci nu existau asemenea forme de divulgare a inerțiilor, exista în revista Săptămâna rubrica Panseurile lui Gâgă, unde erau prezentate și asemenea greșeli. Dar atunci existau niște filtre, sigur, erau filtrele cenzurii și e foarte bine că au dispărut, dar ceea ce n-ar fi trebuit să dispară au fost filtrele autocenzurii. Aici avem o problemă, în momentul în care oricine poate vorbi oriunde, oricât despre orice, ajungem chiar și în impasuri de exprimare pentru că sunt oameni care cochetează cu diverse posturi care nu-i prind și aici avem de-a face cu marii impostori, oameni care ajung să se creadă despre ei altceva decât ceea ce reprezintă esența lor netrucată. Oamenii ăștia ajung să gafeze pentru că se mută din domeniul lor de competență într-un domeniu în care n-au succes și atunci simt nevoia să adopte un limbaj prețios și ajung să gafeze.

Ce le spuneți elevilor care mai greșesc câteodată?

Le-aș spune că nu e nimic mai firesc decât să greșești, că nu trebuie să se sperie, dar nici nu trebuie să legene iluzia nătângă că e voie să greșești oricând și oriunde. Greșim la tot pasul, totul este să fim de acord că e cazul să lucrăm cu noi înșine să nu mai greșim. Pedagogia și transmiterea de informații și noțiuni trebuie să fie un procedeu prietenos, profesorul după mine să fie un fel de coleg mai mare care să le explice aceste lucruri, inclusiv cele legate de exprimarea corectă, așa cum le-ar povesti  un film. Dacă îi bate cu rigla și dacă îi controlează și le livrează diverse pedepse nu ajunge nicăieri. Nu cred în pedagogia punitivă, ci în pedagogia ironiei. Mi-ar plăcea ca profesorii să fie atât de ironici și elevii atât de receptivi încât toate mecanismele astea să se regleze în cheia comicului.

Spuneați că atunci când nu aveau atâtea mijloace de informare românii citeau mai mult. Cum vedeți vocabularul acum cu toate că vorbim mai mult?

Sunt mai multe fenomene, m-aș opri la două dintrele ele. Primul este îmbogățirea forțată a vocabularului, noi avem un vocabular mai bogat față de acum 25 de ani pentru că au intrat niște limbaje – tehnologia informatică, tehnologia de marketing, au intrat tot felul de ramuri și subramuri ale limbajului la care noi nu aveam acces. Pe de altă parte, există cuvinte inventate în urma unor evenimente politice, de exemplu mineriada – nu există în dicționar, dar toată lumea îl folosește.

Celălalt fenomen este o diabolizare a anumitor cuvinte compromise în regimul comunism și pe care acum nu prea le mai folosim, cum ar fi tovarăș – când cineva îți este tovarăș de drum lucrul asta nu are nimic compromițător și aici nu poți să-l înlocuiești, nu poți să spui domn de drum.

Pe de altă parte, există cuvinte compromise după ’89 cum ar fi ortac, dacă-l spui acum el sună prost pentru că trimite la oameni care au venit  să bată studenți și bărboși. Există niște cuvinte condamnate la moarte lentă. Dar numeric vorbind, limbajul nostru e mai bogat decât acum 25 de ani, avem cuvinte mai multe, dar folosim mai puține.

Sunt astăzi în limba română multe englezisme. Ce le spuneți celor preferă aceste cuvinte?

Ele vor intra încet – încet în firescul exprimării, dar sper că nu toate, fiindcă sunt unele care n-au ce să caute totuși. Mai ales cele din registrul tehnic, informatic vor intra și le vom prelua ca atare. Evident că vom spune în continuare mouse, nu vom face ce fac francezii, care traduc tot. Nu avem forma asta de naționalism trufaș, dar le-aș recomanda acestor oameni să lase cuvintele străine din engleză de pildă să pătrundă treptat în limba română, în timpul lor natural. Să nu spună de exemplu că se focusează, a se focusa e un cuvânt urât, poți să spui a se concentra sau a se axa- care sunt tot neologisme. Sigur că în momentul în care te lași contaminat de mediul profesional, dacă lucrezi într-o multinațională vorbești păsăreasca impusă acolo.

Ar trebui să filtreze cineva aceste cuvinte care intră în limba română – Institutul Limbii Române,  Academia Română?

Dar ar putea, adică ar avea timpul să o facă, dar nu știu dacă ar avea mjiloacele să o facă, și spun asta gândindu-mă la șovăirile pe care le au oamenii de specialitate în edițiile noi de dicționare, avem reveniri asupra revenirilor, avem cuvinte care în ediția din 2008 au o formă corectă, în ediția din 2010 au o altă formă corectă, în ediția din 2012 revin la forma din 2008. Limba este o structură logică,  în momentul în care nu știi să explici logic niște procese din interiorul limbii pierzi partida.

Or, la noi există impresia că avem în spațiul limbii române mai multe excepții decât reguli. Regulile sunt complicate, s-ar putea ca involuntar ca oamenii care vorbesc incorect acum românește să asigure o simplificare a limbii peste 5, 10, 20 de ani. Vă dau un exemplu pe care l-am mai dat și altora: am discutat la un moment dat cu englezi care voiau să învețe limba română și mă întrebau de pluralul substantivelor formate din patru litere. Ei imi spuneau că în engleză e simplu, dar la voi cum  se face? Și le-am zis că la noi nu există o regulă. Avem o bară/două bări, o bere/ două beri/ o fată două fete- unde e norma? Avem patru litere, avem aceași alternanță, unde e legea?

Cum ați caracteriza limbajul tinerilor de astăzi? Se mai înțeleg ei cu cei mai în vârstă?

Depinde. Există oameni de vârsta a treia care rămân în priză în privința limbajului, așa cum există octogenari care lucrează cu calculatorul, așa există și asemenea oameni. Pe de altă parte, există și oameni izolați, și geografic, și afectiv, și relațional. În principiu, îi e mai greu acum unui vârstnic să aibă acces la tipul de limbaj al unui tânăr, îi e mai greu pentru că vârstnicul are tot felul de reticențe, tot felul de manifestări de respingere a noului, și atunci lucrurile astea se desfășoară crispat. Însă nu e o regulă, știu oameni care deplâng deriva în care se află limbajul tinerilor fără să cunoască acel limbaj, dar există oameni care se înțeleg de minune cu adolescenții.

În cartea dumneavoastră dedicați un capitol limbajului politicienilor. Cum vi se pare că vorbesc astăzi politicienii din România? Există un limbaj diferit față de cel al oamenilor obișnuiți?

Există o vizibilitate diferită. Ei vorbesc cam la fel ca oamenii de pe stradă, sunt proiecția oamenilor de pe stradă și atunci e normal să semene cu ei și la nivelul exprimării. Ce nu e normal este că nu vor să facă pași înainte, nu vor să-și rafineze discursul. Nu știu de ce nu vor, însă nu cred că politicianul vorbește mai rău decât omul de pe stradă. Nu, vorbește cam la fel, dar e toată ziua la televizor. Faptul că e toată ziua la televizor ar trebui să-l facă să vrea să se îmbunătățească, ori prea puțini sunt dispuși să facă lucrul ăsta.

Cum se vorbește la televiziunile din România comparativ cu celelalte televiziuni?

Cred că în România se vorbește mai prost, spun asta fără să am mari argumente filologice. Cred că limba română așa cum este ea acum predispune ușor la greșeli. E o limbă complicată, cu o gramatică complicată, cu un milion de excepții, și atunci dacă nu le deprinzi pe toate atunci când trebuie ieși din contur. Din ce am văzut la televizor în Italia, în Franța, în Anglia, dacă stau să compar cu România, în România se greșește mult mai des. Am văzut lucrul ăsta și în Serbia și la Croația, mi se pare că ei sunt peste ceea ce se întâmplă la noi.

Cum e limbajul de după Revoluție comparat cu cel dinainte de comunism?

Partea bună este că, după anul 1990, anumite cuvinte captive au fost eliberate din captivitate, ele pot fi folosite – cuvintele cu încărcătură religioasă, cuvintele cu încărcătură sexuală. Nu mai există tabuuri. Ăsta e un lucru bun. Cu privire la stilul de exprimare – exista atunci limba de lemn ideologizată. Acum avem mai multe limbi de lemn – limbajul multinaționalelor,  firmelor de vânzări, financiar – economic.

Spuneați în cartea dumneavoastră că într-o primă instanță aceste perle stârnesc râsul, dar pe de altă parte ar trebui să ne și îngrijorăm când vedem perlele astea. Aveți un top al perlelor care vă supără cel mai mult?

Sigur, râzi că n-ai cum să-ți controlezi râsul, dar dincolo de râs trebuie să mai fie ceva, după ce râzi în hohote trebuie să mai fie ceva, trebuie să cazi pe gânduri și să te întrebi dacă e normal. Pentru că 70%  din producția asta de perle este dată de persoane care conduc instituții, care conduc ministere, moderează emisiuni, care sunt prezentate de fapt de vedete sau modele. Felul în care vorbesc ei riscă să fie preluat de oameni care cred că dacă au văzut la televizor înseamnă că e neapărat  bun. A mai existat ceva asemănător acum  vreo 30-40 de ani, când genericele televiziunii aveau numele persoanelor scris fără majuscule, iar elevii au început să scrie numele proprii fără majuscule. Importantă nu e ierarhia, important e ce facem ca eu să nu mai fiu pus în situația să mai scriu volumul 5. Nu cred că putem face altceva decât să citim, doar citind putem spera că discursul public din 2018 va arăta mai bine.