„Chiar dacă s-ar ajunge la un STATUT SPECIAL pentru Harghita și Covasna, asta nu înseamnă destrămarea României”

Lucian Boia consideră că a fi român înseamnă să vrei să aparții națiunii române, nu neapărat să te naști român. „Aparții națiunii române fiindcă vrei să aparții națiunii române, indiferent că ești sau nu român etnic. Din acest punct de vedere, dacă vorbim de președintele nostru, Klaus Iohannis este un etnic german, dar în același timp un român din punct de vedere național. Altminteri ar fi fost absurd să ajungă președintele României dacă n-ar avea nimic de-a face cu România și cu națiunea română. Însă, sunt destul de mulți români care nu înțeleg, sau nu vor să înțeleagă, treaba asta”, afirmă Lucian Boia.

Lucian Boia a lansat săptămâna trecută un nou volum intitulat „Cum s-a românizat România”, editat de Editura Humanitas, în care abordează problema românilor din Vechiul Regat, din perioada interbelică, dar și din perioada comunistă și postcomunistă, și urmărește dispariția diversificării etnice care exista în secolele trecute. Istoricul ajunge la concluzia că România e mai românească astăzi mai mult decât oricând. Cartea va fi lansată pe 23 mai, la târgul de carte Bookfest.

CITIȚI Integral interviul acordat de istoricul Lucian Boia:

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Domnule Lucian Boia, când s-a românizat România și ce se întâmplă în prezent?

E un proces de durată. Cum toată lumea știe, statul român s-a creat destul de recent, ceva mai mult de un secol și jumătate de atunci. Ce înseamnă un secol și jumătate? Două vieți de om puse cap la cap. E puțin. Pentru mine ca istoric e aproape ieri. Spațiul românesc era foarte fragmentat, și e o istorie extraordinară dacă ne gândim la secolul al XIX-lea. Și, iată din acest spațiu atât de fragmentat, românii au reușit să facă un stat, să facă o națiune, este un mare succes istoric. Deseori, ne gândim la imperfecțiuni, la eșecuri, la ceea ce nu s-a realizat. Dar e clar că românii au realizat un lucru esențial. S-a făcut România Mică, România Mare, avem România de astăzi, un stat care este tot mai închegat, tot mai bine sudat, deci este un succes istoric pe care l-au obținut românii. Am mai spus că spațiul acesta românesc a cuprins dintotdeauna și un număr foarte mare de străini, nu au fost românii singuri, au fost alături de alții. Și asta iarăși e interesant de spus și de cercetat pentru istorici în contextul în care facem astăzi Europa. E firesc să privim în mod deosebit asupra legăturilor dintre noi și ceilalți.

În acest context, era nevoie de o românizare a României?

Cum am mai spus și în alte lucrări ale mele, statul național duce spre omogenizare în mod obiectiv. Sigur, dacă se întâmplă și accidente sau catastrofe cu atât mai mult, dar chiar fără nimic ieșit din comun, statul național încetul cu încetul se omogenizează, ăsta e proiectul național. Avem un exemplu foarte bun în Franța. Franța, care în vremea Revoluției Franceze, deci acum puțin mai mult de 200 de ani, era o țară unde majoritatea locuitorilor nu vorbeau franceză, deci nu erau francezi, etnic și lingvistic vorbind. Or, în câteva generații, Franța a franzicat pe toată lumea, a rămas o țară fără minorități. Acum se schimbă lucrurile, de câteva decenii încoace, fiindcă au dat năvală imigranți din alte zone, din civilizații mult mai diferite, islamice în cea mai mare parte.

 Dar până la valul ăsta relativ recent de imigranți, Franța a reușit să-și omogenizeze spațiul etnic și cultural. Asta se poate urmări într-o măsură mai mică sau mai mare în toate statele naționale, deci nu vreau să se înțeleagă din cartea mea că românii ar fi campionii omogenizării etnice. Procesul ăsta s-a petrecut peste tot, în unele țări chiar într-o măsură mai mare decât în România, s-a petrecut în mod deosebit Europa Centrală și Sud-estică, spre deosebire de Europa Occidentală, unde spațiile etnice sunt destul de clar delimitate.

Să luăm Elveția care este stat multietnic, și acolo este o zonă franceză, o zonă germanofonă, o zonă italiană, nu se amestecă etniile, chiar în interiorul aceluiași stat. Între Franța și Germania iarăși e linia Rinului să spunem, e o linie destul de clară care separă vorbitorii de limbă romanică, francezii, de spațiul german. Or, în Europa Centrală și de Sud-est populațiile au fost foarte amestecate, urmare a unor întregi evoluții istorice: a fost un spațiu mult mai deschis diverselor migrații, inclusiv în Evul Mediu, au fost marile imperii care au cuprins populații de tot felul, s-a petrecut un amestec de populații și s-a dovedit foarte dificilă împărțirea acestui teritoriu în state naționale. Fiecare stat a cuprins și minorități în număr și cu pondere destul de mare.

Sunt țări unde s-a petrecut o omogenizare etnică chiar mai departe decât în România, uitați-vă la Polonia, care în perioada interbelică e un stat cu o populație încă și mai mare de minoritari decât România Mare. Or, ce s-a petrecut? Evreii au fost exterminați în cel de-al Doilea Război Mondial, Polonia a pierdut populațiile dinspre Răsărit populate de ucrainieni și de bieloruși, în schimb a căpătat teritorii germane de unde populația a fost evacuată, și în prezent Polonia e aproape sută la sută poloneză.

De fapt, procesul se românizare despre care ne vorbiți dumneavoastră are loc în contextul în care și în celelalte țări vecine se întâmplă la fel…

Deci asta spun, că se întâmplă peste tot, eu nici nu-i laud și nici nu fac vreo vină românilor, dar este un proces oarecum obiectiv, care își are avantajele și dezavantajele lui. Sigur că e păcat până la urmă când vezi cum dispar aceste minorități, cum au dispărut de la noi etnii întregi. Sașii și șvabii din Transilvaniași Banat au dispărut sau au rămas foarte puțini, evreii au plecat în număr foarte mare.

Ce a contribuit cel mai mult la românizare? Vorbiți în carte de mulți specialiști care nu erau români.

Să vedem cum stă situația în fiecare epocă. Se petrece în fiecare epocă această occidentalizare a societății românești. Pur și simplu, românii veneau din alt spațiu de civilizație, nu trebuie să înțelegem că românii erau mai puțin civilizați decât occidentalii, dar erau altfel civilizați. E civilizația Europei Orientale care era diferită și chiar în contrast cu civilizația occidentală.

Tonul lumii de astăzi l-a dat civilizația occidentală și în ceea ce privește lumea politică, și cultura, știința, tehnologia, dezvoltarea economică, toate ne vin din Occident. Or, trecând dintr-un spațiu de civilizație în altul, cel puțin elita se occidentalizează repede în secolul al XIX-lea, românii au nevoie de un sprijin în acest sens, fiindcă nu se pricepeau să facă multe lucruri care aparțineau lumii occidentale. Și atunci nu e de mirare să vedem cum pe la mijlocul secolului al XIX-lea aproape toți medicii din Țara Românească sau Moldova sunt de alte origini. Sau arhitecții – Micul Paris, Bucureștiul e în bună măsură proiectat de arhitecți francezi. Și exemplele s-ar putea înmulți. Cu timpul, și destul de repede, au învățat și românii să facă toate lucrurile astea și pe la 1900 e din ce în ce mai puțină nevoie de străini.

Ați identificat niște lideri care au contribuit mai mult la românizare, niște figuri istorice care ar putea fi numiți promotorii românismului?

Sunt unele exemple, nu am făcut un studiu complet, dar avem imediat după 1900 proiectul Școlii Naționaliste reprezentat de Spiru Haret care a scris chiar o broșură cu numele ăsta. Spiru Haret e modernizatorul școlii românești, dar trebuie să vedem în proiectul lui și această dimensiune națională.

Spuneți în carte că Spiru Haret s-a luptat ca în școlile catolice, în care învățau aproape 3.000 de elevi români, să predea preoți de rit ortodox.

Era vorba ca elevii de origine română înscriși în școlile catolice să nu mai urmeze lecțiile de confesiune catolice, ci să aibă propriul preot care să le predea religia în varianta ortodoxă, să nu mai fie duși duminica la slujba ortodoxă.

Ce rol a avut religia  în acest context în procesul de românizare?

Religia a avut un rol foarte important. Știm prea bine că și astăzi pentru foarte mulți români a fi român înseamnă mai întâi a fi român etnic și în același timp înseamnă a fi ortodox. Deci ortodoxul e considerat mai român decât românii care nu sunt ortodocși. Asta au simțit-o pe pielea lor și românii uniți, greco-catolici din Transilvania. Biserica lor a fost desființată de comuniști în 1948, dar au fost priviți cu destulă neîncredere și în vechiul regat înainte de Primul Război Mondial, erau considerați că strică puțin unitatea religioasă pe care ar fi fost de dorit să o aibă.

Care era relația românului cu religia? Credeau românii în Dumnezeu mai mult atunci decât acum?

Mai mult decât acum nu știu dacă se poate, fiindcă cel puțin statisticile de acum dau un procent foarte mare. Că sunt corecți în declarația asta sau e și o doză de convenționalism sau de ipocrizie, nu știu. Dar cert e că în comparație cu Occidentul religia s-a menținut mult mai bine în societatea românescă până în prezent. Era o societate, cum a și rămas, destul de credincioasă.

Însă lucrurile astea ne interesează mai puțin acum în discuția noastră, ce e important este că ortodoxia mergea împreună cu afirmarea națiunii române. Era semnul de egaliatate între român și ortodox. A apăra ortodoxia, dincolo de semnificațiile religioase, însemna să pledezi pentru drepturile, pentru proiectele națiunii române. Este opțiunea națională a ortodoxiei care ne interesează. Deci, apărând ortodoxia, românii își apărau naționalitatea românească, cu atât mai mult cu cât preluaseră din Occident aproape tot ce era de preluat, deci tot modelul nostru politic, toate instituțiile, toate legile sunt preluate din Occident. Și atunci ce le mai rămăsese românilor? Le mai rămăsese ortodoxia, fiindcă dacă ar fi renunțat și la ortodoxie și-ar fi pierdut complet specificul românesc. Cu atât mai mult apărau ortodoxia oameni occidentalizați. Spiru Haret e occidental, ca întreaga elită politică de altfel, dar sunt în același timp români și conștiința lor este „mergem foarte departe cu occidentalizarea, dar trebuie să fie o limită, iar limita asta este tradiția românească la care nu putem renunța și în primul rând ortodoxia”.

Ortodoxia din acea vreme o putem compara cu ce se întâmplă astăzi în societatea românească?

Și acum se lipește peste identitatea românescă, cu atât mai mult cu cât suntem parte a Europei unite. Atunci sigur era problema României Mari să delimităm spațiul românesc, să avem o țară a tuturor românilor, dar și acum în context european ortodoxia cred că reprezintă o particularitate la care românii țin foarte mult. Deci suntem europeni, ne-am integrat în Europ, dar în același timp avem și noi tradiția noastră, iar cea mai semnificativă este ortodoxia.

Ortodoxia, și faptul că românii sunt ortodocși, a fost folosită și în ultima campanie electorală, alături de mândria de a fi român.

Să ne înțelegem, eu când vorbesc despre toate acestea nu vorbesc din punctul meu de vedere, nu sunt nici contra, nici pentru ortodoxiei, eu ca istoric observ niște fenomene.

Da, s-a văzut și la ultimele alegeri prezidențiale că românii continuă să aibă o concepție specifică despre națiune, o concepție etnicistă. Or, națiunea în definiția în concepția mai evoluată și mai elaborată depășește etnia, e națiunea de tip francez. În secolul al XIX-lea au fost două modele care s-au concurat: modelul francez- să aparții națiunii franceze indiferent de etnie, și modelul german- aparții națiunii germane fiindă te-ai născut german.

Românii au preluat modelul german de națiune, la care între timp germanii au renunțat într-o bună măsură. Dar românii sunt destul de constanți în modelul de națiune, mulți români consideră încă națiunea prin această prismă a etnicității. Deci aparții națiunii române fiindcă este etnic român.

Și atunci ce facem cu ceilalți? Despre Iohannis s-a spus că nu este român, e german. Chiar, întrebare: Iohannis este german sau român? Răspunsul din punctul meu de vedere este simplu: el este etnic german, dar, în ceea ce privește națiunea, aparține națiunii române.

Pentru că s-a născut în România.

Pentru că s-a născut în România, dar nu numai.  Dar minoritățile acestea concură la formarea națiunii române, nu numai la configurarea națiunii etnice. Atunci ce facem? Să facem o analiză a sângelui, nu? Cei care sunt 50% daci și 50% romani sunt mai români decât alții. Deci, români sunt toți locuitorii României care își asumă această identitate. Dacă ar fi să simplificăm puțin discuția am spune că etnia este un dat obiectiv. Te naști român, te naști german, dar națiunea potrivit definiției mai evoluate depășește etnia, națiunea este un contract între oamenii ei indiferent de originile lor. Aparții națiunii române fiindcă vrei să aparții națiunii române, indiferent că esți sau nu român etnic.

Din acest punct de vedere, dacă vorbim de președintele nostru, Klaus Iohannis este un etnic german, dar în același timp un român din punct de vedere național. Altminteri ar fi fost absurd să ajungă președintele României dacă n-ar avea nimic de-a face cu România și cu națiunea română. Însă, sunt destul de mulți români care nu înțeleg, sau nu vor să înțeleagă, treaba asta. Când se spune nu știu ce despre romii care au ajuns în Occident, și se spune că sunt români, imediat avem o mulțime de compatrioți care care sar în sus ca arși cum să se spună despre ei că sunt români, ei sunt romi, ei sunt țigani. Bun, sunt romi ca etnie, dar dacă e vorba de națiune ei aparțin națiunii române. Și despre Iohannis s-a spus același lucru: cum să alegem un neamț ca președinte al României? Sau un neortodox că, dacă ești român, trebuie să fii și ortodox.

Dacă e să ne luăm după principiile care erau și în perioada interbelică, dar și înainte, președintele de astăzi, nu știu dacă era pe modelul de român.

Nu era pe modelul de român adevărat, însă trebuie să evoluvăm și noi, să evoluăm de la concepția etnicistă a națiunii la o concepție mai elaborată.

Cum ați defini dumneavoastră românismul astăzi?

Bineînțeles că avem și români care se simt români în sensul depășit al termenului, pentru care distanța este foarte bine marcată între români și ceilalți, în timp ce o concepție modernă despre românism ar trebui să pună accentul pe armonizarea conceptului de român cu cel de european, cu integrarea noastră europeană. Cred că nu mai trebuie să ne așezăm împotriva celorlalți, fiindcă ăsta e vechiul naționalism: ceilalți ne vor răul. Trebuie să vedem lucrurile mult mai echilibrat și să încercăm să le armonizăm între noi și ceilalți, între dimensiunea națională a României și integrarea europeană a României. Și asta să nu fie doar de formă, ci să ne pătrundem de faptul că suntem în aceași măsură, nu suntem mai români decât suntem europeni, și nu suntem mai europeni decât suntem români. Suntem și români și europeni în aceeași măsură, și e cazul să ne pătrundem de acest sentiment.

Ce mai înseamnă naționalismul astăzi și cum sunt atașați românii de statul român?

În ceea ce privește statul român aș spune că el este mai ferm constituit decât a fost oricând, dacă ne referim iarăși la procesul acesta de românizare și la un proces mai larg care a privit și sudarea în diversele provincii, nu numai când e vorba de minorități, dar și când e vorba de populația românescă. România a fost făcută din bucăți totuși. Istoricii noștri au insistat, și încă mai insistă, pe caracterul unitar al istoriei românești,  se poate vedea și un anume caracter unitar, dar ceea ce e bătător la ochi este caracterul neunitar al istoriei. Deci au fost cele două principate relativ apropiate și din ce în ce mai apropiate între ele – Țara Românescă și Moldova, dar apoi au fost Transilvania, Banatul, Bucovina, care au aparținut Europei centrale multă vreme, Basarabia care a aparținut Rusiei, Dobrogea care până la 1878 a aparținut Imperiului Otoman și unde românii au fost minoritari până la alipirea la României.

Deci, România este făcută din bucăți și asta încă se simte în perioada interbelică, e și un fond minoritar foarte prezent. În Transilvania,  de exemplu, potrivit recensământului din 1930 avem 58% populație românească și 42% sunt ceilalți. Asta înseamnă că românii sunt majoritari, dar nu sunt chiar atât de majoritari, și nici ceilalți nu sunt chiar atât de minoritari. E vorba și de diferența dintre români și români. Românii din Transilvania veneau din spațiul Europei Centrale, aveau un alt tip de cultură față de românii din Vechiul Regat. România din perioada interbelică încă nu e atât de sigură. Or, între timp procesul acesta de românizare, dar și procesul de omogenizare, a făcut ca România de astăzi să fie mult mai unitară, mult mai ferm constituită.

Aici e o pierdere pe de o parte, e păcat că am pierdut toate minoritățile astea. Gândiți-vă dacă am avea astăzi ca în perioada interbelică vreo 750.000 de germani și vreo 750.000 de evrei ar fi interesant și folositor societății și economiei românești. Pe de altă parte, faptul că România e tot mai românească a pus o amprentă mai unitară asupra statului român. Ce vreau eu să spun este că ar trebuie să înceteze ca oamenii să nu-și mai facă oamenii griji absurde. Sunt încă destui români care se gândesc că cine știe în ce condiții ungurii ar fugi cu Transilvania.

Aveți în carte un capitol special în care puteți întrebarea dacă vor fugi ungurii cu Transilvania.

E un capitol intitulat ironic. Ce se întâmplă? Transilvania a devenit tot mai românească. Acum sunt peste 75% români în Transilvania, iar procentul de germani aproape a dispărut, evreii au dispărut, iar procentul maghiarilor e mult mai mic decât era în perioada interbelică. Transilvania a devenit foarte românească, cine să fugă cu Transilvania?

Ce le spuneți celor care spun că autonomia Ținutului Secuiesc ar fi un precendent și că România ar fi în pericol să piardă acel teritoriu?

N-are cum să se destrame România pornind de la cele două județe care aparțin așa-numitului Ținut Secuiesc. Repet, sunt peste 75% români în Transilvania- în sensul larg cu Banatul, Crișana, Maramureș- care e mai mare decât Ungaria. Asta e o nebunie să-și închipuie cineva că Ungaria o să smulgă Transilvania de la România. Singura problemă care a rămas în discuție în ceea ce-i privește pe maghiari este într-adevăr cea a Ținutului Secuiesc, însă cele două județe sunt în inima României. Deci chiar dacă s-ar ajunge la un statut special pentru aceste două județe, asta nu înseamnă în niciun fel destrămarea României.

În timpul perioadei interbelice mulți dintre minoritari se declarau români, să fii minoritar nu dădea bine. Dar acum cum vedeți că sunt reprezentantate minoritățile?

Atunci erau persoane care se aflau într-o situație incertă, români care înainte de 1918 fuseseră maghiarizați pe jumătate, care rămăseseră ortodocși. Și în Bucovina era și mai caracteristică situația asta între români și ucrainieni. Deci identitatea nu este întotdeauna sigură pentru toți oamenii, unii au o identități duble, nu aparțin cu siguranță unei anumite comunități etnice.

Cum ii privesc românii astăzi pe cei din minoritățile etnice? Sunt românii mai toleranți?

Bineînțeles că sunt mai toleranți. Rămân două probleme pentru români, constatând atitudinea multor români, problema maghiarilor și problema romilor. Sunt două probleme delicate și foarte diferite între ele. Sunt români care se uită cu neîncredere la maghiari considerând că au tot felul de planuri cu privire la Transilvania și Ținutul Secuiesc, după cum sunt români care consideră că romii nu fac chiar cinste României pe unde se duc. Dar în ansamblu, atitudinea noastră față de minorități este sensibil mai pozitivă decât a fost în perioada interbelică, când teama era mai mare, încărcătura asta minoritară era foarte importantă în România și mai ales în teritoriile recent alipite – Transilvani, Basarabia, Bucovina.

În prezent, s-ar zice că România își tratează bine minoritarii, dar e o partidă câștigată de români. În fapt, nu mai există nicio primejdie pentru România, nu mai riscă în niciun fel diviziuni care să fie provocate din interior. Sigur, Doamne ferește, se poate întâmpla orice cu situația generală a lumii. Dar în ce privește coeziunea statului român, aceasta e incontestabilă.

La această coeziune a contribuit și comunismul? Pentru că în perioada interbelică sentimentul românilor era că românizarea a cam eșuat.  

Sigur că aici au fost regimurile de mână forte care și-au spus cuvântul. România de pildă până în preajma războiului e totuși o societate democratică, bazată pe legi și pe o atitudine relativ echilibrată în raport cu minoritățile, adică nu-și putea permite orice statul român față de minorități. Lucrurile s-au complicat odată cu regimurile de mână forte, în defavoarea evreilor mai întâi, legile antisemite sunt date spre sfârșitul domniei lui Carol al doilea, în august 1940, apoi au venit legionarii, regimul  Antonescu, și se știe ce s-a întâmplat cu evreii. Populația evreiască, la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, rămâne cam jumătate față de ce fusese înainte de al doilea Război Mondial.

În ceea ce privește comunismul, pe de o parte, a fost politica asta de industrializare și de urbanizare, și populația orașelor a devenit tot mai românescă. În perioada interbelică în Transilvania și Basarabia, orașele au o populație neromânescă, așa cum fusese situația și înainte de Primul Război Mondial. Or, odată cu comunismul, industrializarea a revărsat mase de populație de la sate, deci s-a petrecut un proces de românizare în interiorul orașelor din Transilvania în principal. Și apoi a fost emigrația după cum știm prea bine, că regimul comunist i-a cam pus pe oameni pe fugă, foarte mulți etnici au plecat. România și-am peirdut populația evreiască încă din anii 50, după aceea i-a pierdut pe germani în anii 70-80, o parte din unguri au plecat și ei spre sfârșitul anilor 80, tot într-o țară comunistă, Ungaria, dar care arăta mult mai bine decât România.

A schimbat comunismul noțiunea de naționalism față de perioada interbelică? Sunt românii care au trăit în comunism mai atașați de valorile din statul lor?

E destul de greu de făcut o analiză, ar trebui o dezbatere întreagă pe această temă. Fapt este că regimul comunist a avut mai întâi o fază violentă antinațională, așa zis internaționalistă în anii 1948-1949, și cu atât mai mult trecerea apoi la o fază naționalistă- care nu și-a spus niciodată așa fiindcă termenul era prohibit- a dus la o ideologie naționalistă foarte accentuată care a fost cu atât mai ușor acceptată de oameni cu cât venea după faza antinațională. A apărut ca o reparație. Când citești manualul lui Roller ești tentat să apreciezi foarte mult manualele naționaliste de istorie, care nu sunt mai adevărate, dar sunt oricum mai plăcute la auz decât ceea ce se spunea în manualul lui Roller.

Prin comunism s-a ajuns și la o izolare a românilor, la o insularizare, la o rupere a raporturilor dintre elita românescă și elita occidentală. S-a petrecut o izolare a românilor de elita culturală europeană. E o insuficiență a României această izolare, mai ales că e o tradiție a spațiului românesc în aceste raporturi cu ceilați, și cu ceilalți risipiți printre români, dar și cu celelalte surse de cultură, cu celelalte modele, modelul slavo-bizantin în Evul Mediu, modelul occidental în epoca modernă. În ansamblu, a fost o mare pierdere, și asta rămâne în continuare o insuficiență a societății românești.

Ce mai înseamnă naționalismul astăzi?

Trebuie să ne definim termenii mai întâi. Eu când spun națioalism mă gândesc la ideologie națională foarte accentuată și cu accente conflictuale, mai curând la ceea se înseamnă în chip negativ o asemenea atitudine. Altminteri, putem vorbi mai degrabă de patriotism decât de națioanalism, dar sigur e o chestiune de definire a termenilor.

Și atunci cât de patrioți mai sunt românii astăzi?

Românii sunt de multe feluri. Bineînțeles că pe cei care fură și se remarcă printr-o corupție greu de imaginat nu cred că-i băntuie patriotismul. După cum cei care se bat cu pumnul în piept că sunt români și văd numai dușmani în ceilalți, în unguri, dar și în occidentali, îi auzi pe unii că suntem pe care să devenim o colonie a Occidentului, ăsta este într-adevăr naționalismul, atitudinea asta patriotică exagerată și cu ascuțism împotriva celorlalți. Deci patriotismul astăzi cred că trebuie să însemne o îmbinare echilibrată între specificul românesc care nu trebuie pierdut, sigur  interesele României care trebuie apărate, dar trebuie apărate în acord și în armonie cu interesele generale europene. Am mai spus asta, trebuie să reușim să fim în aceeași măsură români și europeni, europeni și români, să nu mai vedem o discreptanță în acești termeni, o contradicție.

Care ar fi diferența dintre un român din perioada interbelică și un român din anii 2000 din punctul de vedere al modului în care își construiau românii atunci statul și al modului în care și-l construiesc acum?

În perioada interbelică, românii aveau acest sentiment al unei construcții încă neduse până la capăt. Ponderea minoritarilor e foarte mare în provinciile recent alipite, în mediul urban sunt mai numeroși decât românii, dețin o bună parte a capitalului, a întreprinderilor de tot felul, deci toate astea au alimentat naționalismul românesc din epocă și au alimentat frustrările românești. Astăzi nu mai e cazul, societatea românească arată altfel.

Putem spune din punctul dumneavostră de vedere că românii de astăzi trăiesc mai bine și din punct de vedere economic și din punct de vedere al democrației?

Putem spune că România de astăzi, în ciuda imperfecțiunilor ei, este mai democratică decât a fost în perioada interbelică sau în perioada dinaintea Primului Război Mondial, dar asta e valabil pentru întreaga lume sau în orice caz pentru întreaga Europă. Democrația a făcut progrese, deși și-a dovedit și limite, și sunt astăzi niște dări înapoi din varii motive, dar totuși democrația de astăzi e mai perfecționată în România decât în perioada interbelică. Că românii trăiesc mai bine? Depinde cărei categorii îi aparții. În ansamblu, sigur că lumea de astăzi ne-a adus niște avantaje pe care România nu le avea în perioada interbelică. Foarte complicat să compari epocile între ele pentru că sunt diferite din multe puncte de vedere.