„Cred că suntem un popor care caută încontinuu și nu găsește ce îi trebuie”. Arhiepiscopul Ioan Robu, despre criza în care se află România și cele mai mari obstacole pe care trebuie să le depășească

„Criza poate să aducă o creștere, cum, e adevărat, poate să ducă și la o distrugere, dar, în general, o criză bine depășită aduce înflorire, aduce o creștere”. O viziune optimistă, venind dinspre o instituție care a trecut printr-un secol greu, prin decenii de asuprire comunistă, dar care a reușit să rămână un stâlp de rezistență.

Cum era înainte de 1989 Dumnezeu, pentru ortodocși și catolici deopotrivă, aduși împreună nu de aceeași religie, ci de suferință și violențe? „Dumnezeu era la fel și atunci ca și acum”, răspunde Ioan Robu, iar cheia a fost mai simplă decât ar crede oricine și rămâne, și în zilele noastre, un concept pe care îl înțelegem din în ce mai puțin, ideea de „a fi împreună”. Mai departe, democrația a adus cu sine un paradox. O Biserică liberă să-și predice învățăturile, în care se investesc și astăzi bani grei, dar care pare tot mai departe de enoriașii săi, în special de cei tineri. 

Raportul dintre Dumnezeu și credincioși apare acum ca un fel de „troc”, în care fiecare își face datoria. Divinitatea, pe cea implicită, pentru că „ne-a chemat la existență” și ne poate conduce, în final, „să vedem ceea ce nu am putut cu mintea noastră să ne închipuim”, spune Ioan Robu, citând din Apostolul Pavel. Oamenii, însă, trebuie să treacă un test ceva mai greu. Continuarea dialogului cu Dumnezeu, început în momentul botezului, care poate fi închis în câteva cuvinte simple: rugăciune, participarea la Tainele Bisericii și, nu în ultimul rând, iubire. O provocare imensă într-o lume a tentațiilor.

Dialogul pare, însă, să fie foarte complicat, nu doar cel cu Dumnezeu, ci și acela între oamenii simpli. Cât e de greu să păstrezi sensul lui „împreună” atunci când unele dintre cele mai importante subiecte din spațiul public sunt și cele care dezbină cel mai mult? Drepturile minorităților, ideea de familie și controversele legate de avort sunt doar câteva subiecte care polarizează puternic societatea și care, în loc să fie ascunse sub preș, ar trebui dezbătute pe larg și înțelese cu calm. Dintre toate aceste probleme, parcă e greu să alegi cel mai mare obstacol pe care trebuie să-l depășească România astăzi. „E o întrebare mare”, răspunde Arhiepiscopul Ioan Robu. Răspunsuri ar putea fi multe, toate conducând, inevitabil, la criza pe care o traversăm ca societate, din care ar trebui să ieșim întăriți și mai uniți, în niciun caz mai dezbinați.

La aproape 100 de ani, România suferă de o lipsă acută de perspectivă, seamănă cu un om care ia tot felul de medicamente fără să se consulte cu niciun medic bun. Trăim prea mult pentru „acum”, fără să ne gândim la ce va fi mâine, suntem prea concentrați pe propria persoană pentru a mai avea și grija noastră, a tuturor, ca popor. Iar ceasul ticăie în defavoarea noastră, spune ÎPS Ioan Robu.

CITEȘTE MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL CU ARHIEPISCOPUL BISERICII CATOLICE, ÎPS IOAN ROBU

Gândul: Trăim vremuri zbuciumate, în care oamenii se pare că se îndepărtează tot mai mult de credință. L-am pierdut noi pe Dumnezeu sau și-a întors Dumnezeu fața de la noi?

ÎPS Ioan Robu: Dumnezeu nu-și întoarce fața niciodată de la noi. Cred că răspunsul e dincolo. În diferite feluri ne-am întors noi sau ne întoarcem noi, în fiecare zi poate, fața de la Dumnezeu, atrași fiind de idolii acestei lumi. Cred că ceea ce ați spus în întrebarea asta e o simțire, o impresie pe care o au toți, că e o criză în ceea ce privește credința. Deși avem o tradiție de credință în poporul nostru, deși familiile au fost impregnate de această tradiție a trăirii credinței, totuși acum asistăm la o sincopă, la un moment de criză. Însă, așa cum se spune, criza nu este numaidecât un semn de alarmă, este și un semn de timpuri mai bune, de creștere. Criza poate să aducă o creștere, cum, e adevărat, poate să ducă și la o distrugere, dar, în general, așa se vede, o criză bine depășită aduce înflorire, aduce o creștere. Eu am această convingere că da, după această criză, care nu-i scurtă, se vede, și nu-i numai la noi, după această criză va veni un alt timp, altfel.

Și aș mai putea să adaug încă ceva: noi vedem ceea ce e negativ, de multe ori, vedem partea neagră a lucrurilor. Dar trebuie să știm că există, totuși, nuclee foarte puternice de credință la noi în țară, și în Europa, și în lume.

Așa încât nu cred că tot ce înseamnă lumea aceasta e acoperit de lumea crizei în ceea ce privește credința, căci sunt puncte luminoase, nuclee de credință adevărată, practicată, care cred că au rolul de a răspândi în jur aceeași credință.

Gândul: Cum poate fi surmontată această criză despre care vorbiți?

ÎPS Ioan Robu: Eu cred că aici trebuie să privim puțin la activitatea Bisericii și, totodată, la modul în care lumea, oamenii știu să perceapă vocea Bisericii. Cel puțin în dreptul nostru canonic, sunt specificate două funcții pe care Biserica trebuie să le împlinească. Prima este aceea de a învăța. Și apoi este funcția de a sfinți. Funcția de a învăța înseamnă pentru Biserică obligația de a răspândi, de a predica încontinuu cuvântul lui Dumnezeu, cuvântul lui Iisus Hristos și o face, o face mereu. O face acolo unde este deja prezentă Biserica, și o face și în misiune. Biserica răspândește, continuă să predice cuvântul lui Dumnezeu.

Pe de altă parte, Biserica învață și prin instituțiile sale. Și la noi, la noi de exemplu, Biserica Catolică: la noi, de exemplu, aici în Capitală și în sudul țării, în Arhideceza din București, a fost cunoscută prin școlile pe care le-a făcut, acolo unde au crescut multe generații de copii. Așa încât, da, Biserica și-a împlinit și împlinește în continuare această funcție de a învăța.

Apoi să nu uităm, mai sunt și celelalte modalități în care Biserica răspândește învățătura cuvântului lui Dumnezeu. Cateheza pe care o face cu copiii, cu tineretul, cu oamenii în vârstă, așa încât cred că, din acest punct de vedere, al funcției de a învăța, Biserica își face datoria.

Are și funcția de a sfinți. Când se referă la această funcție dreptul canonic vorbește despre Sfintele Sacramente pe care le celebrează Biserica. Sfintele Sacramente, începând cu botezul care ne introduce în Biserică și care ne dă un statut aparte, o relație privilegiată cu Dumnezeu. Și celelalte taine la fel, mai ales Euharistia celebrată de Biserică Euharistia care dă comunităților simțul unității între noi și, totodată, al unității cu Dumnezeu. Așa încât cred că prin aceste lucruri putem avea, să spunem, un motiv de speranță.

Gândul: Biserica este o instituție centrală a oricărei societăți, dar știm că a traversat un secol destul de tumultuos, în care au existat și numeroase persecuții, persecuții la care erau supuși, deopotrivă, și preoții catolici, și cei ortodocși care, în perioada comunistă, au fost întemnițați în aceleași închisori. Cum era atunci Dumnezeu pentru ei, aduși împreună?

ÎPS Ioan Robu: Dumnezeu era la fel și atunci ca și acum, în sensul de cum trăiau împreună deși făcând parte din diferite biserici au știut să descopere această taină a șederii împreună, a rugăciunii împreună. Acolo nu e vorba că Dumnezeu a fost altfel, oamenii au fost altfel, fie că erau preoți, fie călugări sau laici care au suferit din cauza credinței.

Da, îmi amintesc și din spusele unor preoți în vârstă care în închisoare s-au rugat împreună cu oameni de tot felul, de toate religiile, simțindu-se frați și fii ai aceluiași Dumnezeu. Așa încât cred că suferința le-a dat un simț nou de a se vedea împreună. Dar cred că nu e doar suferința o cale de a descoperi că trebuie să fim împreună, este și mișcarea ecumenică acum, care încearcă o apropiere între biserici, este și conviețuirea aceasta căci creștinii din diferite confesiuni sunt împreună. Sunt împreună la școală, la muncă, la petreceri, oriunde, sunt împreună. Or, în ceea ce privește credința cred că trebuie să avem mai dezvoltat acest simț al lui „a fi împreună”.

A fi împreună într-o fidelitate față de crezul pe care l-am primit și într-o solidaritate în cele care privesc realitățile spirituale. Pentru că, e-adevărat, mai degrabă suntem aplecați spre cele materiale, spre lumea vizibilă, înconjurătoare, dar să nu uităm că avem posibilitatea de a fi împreună, de a fi solidari și în ceea ce privește realitățile invizibile, realitățile credinței.

Gândul: Cum a reușit Biserica să rămână un stâlp de rezistență într-o perioadă atât de grea?

ÎPS Ioan Robu: A rămas pentru că, vedeți, este și cuvântul lui Hristos, că „Porțile Iadului nu o vor birui”. De ce? Pentru că ea este asistată de Dumnezeu, este harul lui Dumnezeu, care a însoțit bisericile în tot acest timp și au rămas statornice în misiunea pe care o aveau. O misiune în care, da, trebuiau să aducă și această jertfă, să se supună unor suferințe, să se asemene cu fiul lui Dumnezeu, pentru că știm cuvântul lui Iisus, a spus „cine vrea să mă urmeze, trebuie să-și ia crucea”. Aceștia și-au luat într-adevăr crucea pe umeri și au arătat că sunt pe urmele lui Hristos și imitându-l pe Hristos și în suferință au avut șansa aceasta a statorniciei.

Gândul: Care a fost, de-a lungul timpului, rolul Bisericii Catolice în dezvoltarea României?

ÎPS Ioan Robu: E o întrebare mare. Întâi aș vrea să subliniez un lucru. Biserica Catolică are în compoziția ei două părți, este partea Romană-Catolică și partea Greco-Catolică a părții unite cu Roma. Dacă mă gândesc la partea Greco-Catolică, trebuie să menționez Școala Ardeleană care a însemnat mult pentru poporul nostru. Efectele, roadele acestei școli au depășit granițele bisericii Greco-Catolice, pentru că au trezit conștiința și identitatea națională. Este o avere acest lucru și, da, Școala Ardeleană s-a născut în sânul Bisericii Greco-Catolice unite cu Roma, și dacă e să vorbesc despre contribuția Bisericii Romano-Catolice la dezvoltarea poporului nostru, a națiunii noastre, m-aș lega tot de școală. Școala a fost o funcție pe care Biserica a păstrat-o mereu și o păstrează încă, prin școală a dăruit mult Biserica, educație, a dăruit cuvântul lui Dumnezeu, a format din punct de vedere moral, spiritual, intelectual, multe generații și cred că acest lucru a adus ceva, și nu puțin, pentru acest popor, pentru noi toți.

Gândul: Ce rol ocupă astăzi Biserica în viața oamenilor?

ÎPS Ioan Robu: Îmi vine în minte Parabola Semănătorului din Evanghelie, semănătorul care aruncă sămânța și ea cade pe margine de drum, pe teren pietros, între spini, dar și în teren bun. Și semănătorul continuă să semene, totuși, cuvântul. Așa face și Biserica, într-o lume în care, iată, găsim toate imaginile acestea: găsim teren pietros, plin cu spini, margine de drum, dar și teren bun. Cuvântul lui Dumnezeu găsește loc întotdeauna în această lume, în inimile noastre. Rolul Bisericii este acesta, să meargă mai departe cu funcțiile pe care le are și, în primul rând, cu această răspândire a cuvântului lui Dumnezeu.

Gândul: Cum reușește Biserica Catolică să-i țină aproape pe enoriași? Și mă refer aici în special la tineri, despre care știm că sunt, cumva, mai sceptici la ideea de religie.

ÎPS Ioan Robu: Nu e ușor să facă acest lucru, nu e ușor, mai ales că asistăm la acest fenomen de criză în cele ale credinței. V-ați referit la cei tineri în mod deosebit. Avem, însă, aș vrea să amintesc, în Biserica noastră o tradiție pe care a început-o Papa Ioan Paul al II-lea cu Întâlnirile Mondiale ale Tineretului Catolic și nu numai. Acestea sunt niște manifestații la nivel mare, la nivel înalt, însă avem și la nivel local o grijă deosebită pentru tineret, avem Organizația Pentru Tineret, la nivel  de parohie, sunt activități specifice pe care tineretul le desfășoară, în general de voluntariat, de angajare socială, dar cu siguranță există o preocupare continuă a Bisericii pentru tineret, pentru a-i ține aproape, pentru a le da această dimensiune a lumii spirituale, a vieții de credință.

Gândul: Ce ar trebui să fie slujba de duminică pentru credincioșii din Biserica Catolică?

ÎPS Ioan Robu: La Liturghia duminicală și la orice Liturghie, credincioșii descoperă această unitate între noi și unitatea cu Dumnezeu. Aici este totul la Sfânta Liturghie, care nu e altceva decât jertfa lui Hristos. Și noi stăm în jurul crucii, în jurul jertfei lui Hristos, în jurul altarului, și a sta împreună la Sfânta Jerftă a Liturghiei înseamnă a descoperi mereu acest „împreună” în ale credinței și acest împreună cu Dumnezeu. Acest lucru este rezultatul participării la Sfânta Liturghie în fiecare duminică.

Gândul: Este aceasta o datorie față de Dumnezeu? Au oamenii o datorie față de Dumnezeu?

ÎPS Ioan Robu: Cu siguranță că da, da, avem datorii față de Dumnezeu. În primul rând, acea datorie care izvorăște din botezul pe care l-am primit, parte din dialogul cu Dumnezeu, și trebuie să continuăm acest dialog prin rugăciune, prin participarea la sfintele taine, prin respectarea legii lui Hristos care se referă la iubirea de Dumnezeu și de aproapele. Chiar și la iubirea față de dușmani. Este o provocare aceasta din urmă, iubirea față de cei care nu-ți vor binele, însă suntem datori să mergem pe drumul acesta, un drum care nu e ușor, e plin de provocări, dar avem în fața noastră, în istoria Bisericii, exemple de oameni sfinți, de oameni care au știut să străbată acest drum plin de lumină. Drum de cruce, de umbră, dar și de lumină. Și da, cred că acesta poate să fie și drumul nostru.

Gândul: Dar Dumnezeu? Are Dumnezeu o datorie față de oameni?

ÎPS Ioan Robu: Cred că Dumnezeu își face datoria continuu față de noi, pentru că ne-a chemat la existență, ne însoțește în această existență și ne cheamă la viața veșnică cu el, când îl vom vedea așa cum este, când vom ajunge, așa cum spune Apostolul Pavel, să vedem ceea ce nu am putut cu mintea noastră să ne închipuim.

Gândul: Despre Papa Francisc se știe că s-a remarcat datorită atitudinii tolerante și deschise pe care o afișează față de societate, și vă întreb: Biserica Catolică din România urmează acest exemplu, această abordare? 

ÎPS Ioan Robu: Fără îndoială. Vorbeați de atitudinea tolerană a Papei, de fapt în discursul său regăsim o temă mereu prezentă, aceea a milostivirii lui Dumnezeu, pe de-o parte, iar pe de altă parte, îndemnul ca noi să imităm milostivirea lui Dumnezeu față de toți. Or, tradus, acest îndemn înseamnă îndemn la toleranță și cred că Biserica de la noi practică acest spirit de toleranță față de toți, încercând să imite, într-adevăr, milostivirea lui Dumnezeu, bunătatea lui care lasă să cadă ploaia și soarele, razele lui, peste toți, peste buni și răi.

Gândul: Există perspectivele unei vizite a Papei Francisc în România? 

ÎPS Ioan Robu: Perspective există mereu, numai nu știm când va fi.

Gândul: Nu știți să ne spuneți când ar putea veni? 

ÎPS Ioan Robu: Cred că, din câte am înțeles, nu anul care vine, în 2018, ci foarte probabil în 2019.

Gândul: În perioada actuală există multe probleme care nu mai polarizează spectrul politic la fel de puternic, mă refer aici la problematica avortului, la conceptul de familie sau la drepturile minorităților sexuale. Sunt subiecte care țin, totuși, agenda publică și care și dezbină destul de mult. Cum abordează Biserica Catolică astfel de subiecte controversate?

ÎPS Ioan Robu: Uitați-vă, sunt teme pe care mai înainte nu le-am întâlnit nici în societate, nici în Biserică. Poate în Biserică, ceva, ceva da. Ați amintit de avort, mereu Biserica a fost împotriva acestei practici și rămâne în continuare împotriva acestei practici, deși se uită și înțelege că sunt situații în care oamenii – din slăbiciune, din frică, din dezorientare – ajung la asemenea fapte. Dar Biserica este mereu împotrivă.

Se vorbește acum despre familie cu totul altfel văzută decât era văzută și considerată tradițional ca fiind o comunitate de iubire între bărbat și femeie. Acum se vrea altfel. Biserica merge mai departe pe drumul acesta de învățătură și de trăire în care casătoria este sacrament și de aceea această taină nu se dă decât celor care înțeleg această căsătorie ca fiind între un bărbat și o femeie. Celelalte, să le spunem „mode ale gândirii”, derapări, Biserica merge în continuare în predicarea pe care a avut-o și o are mereu, căsătoria este între un bărbat și o femeie.

Gândul: Cum se poate implica concret Biserica pentru a încerca măcar să amelioreze astfel de polemici?

ÎPS Ioan Robu: Putem să ne uităm puțin la ceea ce face Biserica în contactul pe care îl are cu tineretul, cu familiile de astăzi. Tuturor le dă același mesaj, dacă vorbim despre căsătorie: căsătoria este o comuniune de iubire între un bărbat și o femeie. Acesta este mesajul pe care îl dă copiilor, tinerilor, oamenilor în vârstă. Acesta este modul Bisericii de a răspunde la provocările lumii de astăzi în care sunt curente de tot felul. Greșeli au fost întotdeauna în această lume, au fost timpuri în care au fost umbrite unele practici sănătoase în mijlocul popoarelor, dar au venit alte timpuri în care s-a revenit, în care oamenii s-au regăsit pe calea normală. Cred că acestea sunt niște provocări, niște timpuri în care doctrinele false acoperă, umbresc puțin gândirea umană. Dar Biserica rămâne fidelă în a-și păstra convingerile legate de viață, de respectul vieții, de asta este împotriva avortului, de valorile căsătoriei, de aceea privește căsătoria ca sacrament, ca taină între un bărbat și o femeie. Toate celelalte care s-ar vehicula astăzi în politica timpului le vede, așa cum le-a văzut întotdeauna, ca lucruri care vin și trec.

Gândul: Cum vedeți abordarea Bisericii Ortodoxe față de aceste probleme?

ÎPS Ioan Robu: Sunt și în Biserica Ortodoxă aceleași învățături în ceea ce privește aspectele legate de avort sau de respectul vieții, de familie. Sunt aceleași.

Gândul: Care este relația dumneavoastră cu Patriarhul Daniel?

ÎPS Ioan Robu: E o relație de bună vecinătate, de bună conviețuire și, în fond, așa am fost mereu în Biserică, am avut o relație bună cu majoritatea, să spunem, sau și cu celelalte minorități. Fiindca avem în structura Bisericii noastre multe familii mixte. Atingem Biserica Ortodoxă în corpul Bisericii noastre prin familiile mixte. 

Gândul: Revenind puțin la Papa Francisc, acesta spunea, într-un interviu, că a fost, la un moment dat, extrem de impresionat de o întâlnire cu o mamă, prostituată, care trebuia să facă acest lucru pentru a-și crește copiii. Femeia a venit să-i mulțumească pentru că primea și niște ajutoare de la o fundație pe care Papa Francisc o coordona, iar acesta a crezut că îi mulțumește pentru pachetul primit. Dar femeia i-a spus „nu, vă mulțumesc pentru că întotdeauna mi-ați vorbit cu apelativul ‘doamnă'”. Dumneavoastră ați trăit astfel de momente care v-au impresionat, cu oameni din medii sociale defavorizate sau minorităție sexuale?

ÎPS Ioan Robu: Nu-mi amintesc să vă povestesc ceva deosebit, cum mi-ați povestit despre Sfântul Părinte Papa și respectiva doamnă, însă cunosc activitatea Bisericii în acest sens, avem congregații, avem grupări în Biserică dedicate sprijinului acestor categorii care se află în situații foarte grele, ca femei care își câștigă existența așa cum spuneați, copii abandonați, copii fără niciun rost parcă pe lume. Or avem congregații, avem lume foarte dedicată din acest punct de vedere ajutorării unor astfel de persoane. Da, avem în Biserică această activitate, și nu numai în Biserica largă, universală, dar și la noi. Uitați-vă, de exemplu, la Voluntari. La Voluntari avem o casă de sănătate, un centru și pentru bătrânii în dificultate, și pentru copiii în dificultate, cu handicap. Un centru, să spunem, de lumină, efectiv, sunt acolo niște oameni care lucrează cu lumea pe care alții nu vor s-o vadă, s-o întâlnească. Oameni părăsiți absolut, care nu au pe nimeni, sunt primiți acolo în casa respectivă, sunt îngrijiți care fiind cei mai importanți de pe lume, fie că sunt oameni în vârstă, fie că sunt copii, tineri cu probleme grave. Dar sunt însoțiți cu iubire, de ce? Pentru că aceștia care îi îngrijesc au convingerea că îngrijindu-i împlinesc voința lui Dumnezeu și că, în acești oameni în situații limită, îngrijesc și mângâie chipul lui Hristos în ei.

Să amintesc și de Surorile Maicii Tereza care lucrează în București care își petrec toată ziua cu familii în mare dificultate, cu copii, cu oameni de toate vârstele, la fel, Biserica e prezentă acolo prin această congregație. 

Gândul: Vă amintiți un moment care v-a impresionat profund pe care ni-l puteți povesti?  O întâlnire, un dialog?

ÎPS Ioan Robu: Cred că da, aș putea de exemplu să vă povestesc un lucru pe care îl trăiam când eram vicar în Craiova, cu ani în urmă, în secolul trecut, mergeam în fiecare vineri întâi a lumii la bolnavii noștri. Între aceștia aveam unii care era orb. Înainte văzuse cândva, și era orb, iar eu îl spovedeam și împărtășeam. Și apoi, după împărtășanie, de obicei mai stăteam cu bolnavii, cu fiecare, în liniște, ca ei să se roage. Ei, acest om spunea „părinte, eu nu văd nici să citesc, știu să cant”. El era violinist, cânta la vioară. Și lua vioara și un sfert de oră cânta. Și nu uit niciodată fața lui așa senină, de nevăzător, prin rugăciunea aceea pe care o exprima cu vioara. Era un lucru deosebit pe care îl port toată viața în amintire. Un om capabil, prin credință, chiar dacă nu vede cu ochii aceștia cu care noi vedem, capabil să fie senin și fericit. Prin credință.

Gândul: Care este cel mai mare obstacol pe care trebuie să-l depășeașcă România astăzi?

ÎPS Ioan Robu: E o mare întrebare. Cred că trebuie să depășească egoismul, superficialitatea, minciuna și oboseala, descurajarea. Trebuie să mergem înainte, trebuie să ne revenim. Vorbeam înainte de criză. E o criză prelungită prin care trecem noi toți, dar trebuie să ne agățăm de ce înseamnă adevăr, ceea ce este bine pentru noi toți, să lăsăm la o parte egoismul, să înțelegem că nu putem crește decât împreună, împreună cu toții. Trebuie să căutăm binele tuturor. Acest obstacol, egoismul. Egoismul.

Gândul: Cum vedeți România în prag de Centenar?

ÎPS Ioan Robu: Cred că suntem un popor care căutăm încontinuu și nu găsim ce ne trebuie. M-aș lega din nou, aș reveni la întrebarea dinainte, ce trebuie să depășim: lipsa de perspectivă. Noi semănăm cu un om care ia tot felul de medicamente și nu se consultă cu niciun medic bun. Încercăm să facem față situației de acum, pentru acum, și nu ne gândim la ceea ce vine sau poate să vină în drumul nostru de popor. Și îmi pare rău, dar într-adevăr, dacă sunt teme la care m-am gândit de ceva ani încoace, aceasta revine mereu, lipsa de perspectivă, pe care o simt. O simt pretutindeni. Și îmi vine în minte un fost ministru al Transporturilor care, cu ani în urmă, spunea că România nu are nevoie de autostrăzi. Ca să vă dau un exemplu de lipsă de perspectivă.

Or aceasta nu e numai în legătură cu străzile, e în legătură și cu educația, cultura, sănătatea și așa mai departe. Lipsă de perspectivă. Toate merg, cu timpul, în defavoarea noastră. Trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu să ne lumineze, să știm că după pasul de astăzi urmeează pasul de mâine, de poimâine, de la anul și așa mai departe, nu numai pentru noi, personal, dar pentru ființa poporului nostru.

Gândul: Ce i-ați răspunde unui om care spune că Dumnezeu nu există?

ÎPS Ioan Robu: Să se roage. Chiar dacă crede că nu există. Fiindcă o afirmație de acest gen e foarte riscantă și nu cuprinde totdeauna ceea ce poate mintea omului, căci mintea omului poate să cuprindă și acest adevăr: că există un Dumnezeu invizibil. Cel acaparat foarte, foarte mult de cele vizibile poate să cadă în capcana aceasta a necredinței, dar i-aș spune: „Chiar dacă nu crezi, stai în genunchi și cere-I lumină”.