Cristian Mungiu: România arată destul de deprimant. Trăim într-o societate în care sistemul de pile, relații, cunoștințe continuă să persiste

La 10 ani de la câștigarea Palme d`Or-ului de la Cannes, Cristian Mungiu face încă filme în România și aduce filme în România. A opta ediție a festivalului Les Films de Cannes à Bucarest, e pe cale să înceapă. Între 13 și 22 octombrie, la Cinema PRO, Cinema Elvire Popesco, Muzeul Țăranului Român și Cinemateca Eforie rulează cele mai importante filme ale anului. Pe 21 octombrie, la Cinema Pro are loc Managing Talents, pentru a sprijini actorii debutanți sau consacrați, indiferent de vârstă, în dezvoltarea lor profesională. 

Un demers al regizorului Cristian Mungiu, într-o Românie pe care arată deprimant dincolo de ochiul camerei de filmat. 

„În acești 10 ani am primit o grămadă de întrebări și oferte de a mă duce să fac filme în altă parte. Poate într-o bună zi o să mă duc”, spune el într-un interviu pentru Gândul. Deocamdată, observă lucrurile prin perspectiva realității de aici și încearcă să rezolve frustrările și dezmăgirile care au urmat naivității entuziaste a anilor `90 stând aici. 

ACTUALITATE Victor Ponta: „Cu cât avansează INTELIGENȚA artificială, cu atât avansează și prostia naturală”

19:00

LOTO NUMERELE extrase la Tragerile Speciale de Crăciun din 22 decembrie 2024

18:50

„În 1989,  în naivitatea noastră ne închipuiam că România va fi o lume în care vor predomina principiile și valoarea, și meritele. Or, noi nu trăim astăzi într-o societate meritocrată, trăim într-o societate în care sistemul de pile, relații, cunoștințe de dinainte de `89 a rămas și continuă să persiste”, spune Cristian Mungiu. Este foarte tranșant, susținând încă că „dăm foarte ușor vina pe comunism”, când de fapt ne lipsește edcucația pentru a depăși această mentalitate.  

Interviul integral cu regizorul Cristian Mungiu

Gândul: 10 ani de la un mare premiu câștigat. Atunci când făceam deschidere de ziar cu premiul pe care l-ați câștigat am zis: cât o să dureze până omul ăsta o să plece? Au trecut 10 ani, faceți filme în România, faceți un festival, aduceți filmele în România. De unde atâta încăpățânare? 

Cristian Mungiu: E foarte simplu. Depinde ce fel de cinema vrei să faci, de ce faci cinema. Eu fac cinema ca să povestesc de lucrurile care mă preocupă, despre lucrurile pe care le observ în jurul meu. Deocamdată, locuiesc aici, observ viața din jurul meu prin perspectiva realității de aici. Mă interesează să fac filme pentru cei care trăiesc și suferă, și se bucură alături de mine în acest loc deocamdată. Sigur că în acești 10 ani am primit o grămadă de întrebări și oferte de a mă duce să fac filme în altă parte. Poate într-o bună zi o să mă duc. Deocamdată, noi suntem într-o societate, care are o grămadă de probleme, care a evoluat cât a putut și ea în acești 27 de ani, dar în care mai avem foarte multe lucruri de rezolvat și cred că o parte din rezolvarea acestor lucruri vine din acest proces de a le pune în discuție și asta încerc să fac cu filmele mele. Mi se pare că ăsta e rostul lor principal, să vorbesc despre raportul dintre individ și societatea în care trăiește el astăzi. Sper că nu vorbesc doar despre România, ci mai mult decât atât, dar exemplific întotdeauna prin România, exemplific întotdeauna prin ceea ce consider eu a fi cele mai acute probleme ale momentului, pe care le simte cineva din țara asta și, mai ales, cineva la vârsta mea.

Cum arată România dumneavoastră, dincolo de ochiul camerei de filmat?

Știți cum e, pe cei care îți sunt apropiați preferi să-i cerți în intimitate, și nu în public. Nu arată grozav. Sunt foarte multe lucruri pe care trebuie să le rezolvăm. Arată destul de deprimant, sincer, din loc în loc, în sensul în care noi, istoric, am avut un mare progres în anii ăștia, dar nu trăim din punct de vedere istoric. Avem o viață la care ne raportăm din punct de vedere personal, și 27 de ani în viața cuiva este enorm de mult, și nu suntem acolo unde speram, în naivitatea noastră, să fim în 1989. Din cauză că eram foarte tineri ne închipuiam o lume plină de dreptate și de împliniri și de adevăr. Or, trăim într-o societate destul de contorsionată, în care conflictele publice pe care le vedem în fiecare zi sunt destul de meschine. Și nu ne așteptam să fim aici.

Cum vedeați în 1989,1990, România de astăzi? Cum v-o închipuiați?

Nu-ți închipui niciodată viitorul în mod foarte precis, dar ne-o închipuiam nu doar că va fi mult mai prosperă, în naivitatea noastră ne închipuiam că va fi o lume în care vor predomina principiile și valoarea și meritele. Or, noi nu trăim astăzi într-o societate meritocrată, trăim într-o societate în care sistemul de pile, relații, cunoștințe de dinainte de `89 a rămas și continuă să persiste. Trăim într-o societate în care am plecat de la entuziasmul de a-i vota pe cei care ne reprezintă și am ajuns la dezămăgirea de astăzi când înțelegem că cei pe care îi votezi sunt mai preocupați de interesul personal. Atunci se acumulează frustrări, se acumulează dezamăgiri și fiecare le rezolvă cum poate. Eu le rezolv stând încă aici și încercând să rezolv ceva. Alții le-au rezolvat deja plecând. Dar nici aia nu e o soluție simplă. Dacă vorbești cu cei care au plecat, și ei sunt întotdeauna îndoiți și nu știu dacă n-ar fi fost mai bine să rămână. Dar trebuie să facem cu toții ceva, pentru că în ritmul în care se pleacă din țara asta, dacă vorbim de 20 de ani de aici înainte, ea va fi complet depopulată și se va putea circula în București.

Ce ne lipsește totuși să ne desprindem de această mentalitate care vine după 50 de ani de comunism?

Educația ne lipsește. Cred că dăm foarte ușor vina pe comunism. Cred că o parte din tarele noastre de astăzi sunt mai profunde istoric decât comunismul. Dacă stăm să ne gândim la ultimii 250 de ani, o să găsim mai multe explicații pentru felul nostru de a fi decât comunismul. Comunismul nu a făcut decât să accentueze unele diferențe de clasă, nu a făcut decât să accentueze un anume gen de educație ideologică, dar, de fapt, lipsa noastră de educație profundă vine dinainte. Iar chestia asta nu se poate rezolva nici rapid, nici radical fundamental prin niște legi. Nu se poate rezolva decât prin răbdare și printr-o educație susținută și printr-un simț civic susținut. Aceste teritorii se acaparează încetul cu încetul. Această luptă de a impune ceea ce e just, drept și meritocratic în societate nu se poate face decât cu un efort zilnic. Desigur, obosești după o vreme să faci efortul ăsta și din cauza asta avem nevoie să investim într-o generație tânără cu ideea că ei vor putea să ducă mai departe acest război, pentru că lucrul ăsta te tocește. Sunt oameni care au început cu mult entuziasm în anii `90 și poți să schimbi cât poți să schimbi într-o perioadă, dar la un moment dat trebuie să te lupți cu o societate care are o inerție atât de mare încât te consumi și ai nevoie să pasezi ștafeta. Sper că ștafeta va fi preluată de următoarea generație de oameni mai tineri.

Sunt entuziaști, v-au dat dovadă în ultimii ani de entuziasm, de dorința de a se implica?

Nu știu dacă e așa simplu să generalizăm. Nu știu dacă sunt entuziaști. Eu cred că altă șansă decât să sperăm că ei vor schimba ceva nu avem. În mod statistic, cei care au avut energia să schimbe cât au putut au acum o vârstă de la care nu mai putem să așteptăm pentru următorii 25 de ani mare lucru de la ei. Nu știu dacă tinerii sunt atât de entuziaști pe cât ne-am dori noi, dar nici nu aș vrea să mă raportez la chestia asta de generații atât de tranșant de tipul „noi eram într-un fel și cei tineri sunt altfel”. O parte dintre ei sunt entuziaști. Ce e important e să reușim noi care suntem încă decizionali și suntem la vârsta la care ocupăm poziții decizionale să ne asigurăm că nu le pasăm lor ștafeta și răspunderea asta fără să-i fi ajutat cât putem. Pentru că putem încă să ajutăm, putem încă să promovăm acești tineri în situația să decidă ei înșiși și abia după ce vom fi făcut asta putem să le cerem lor să preia ștafeta și să ducă munca asta mai departe.

Cum vedeți România peste 5 ani?

Habar n-am, mi-e greu să o văd și la anul. Eu o iau așa, zi după zi, step by step, și sper să nu ne afundăm mai tare în această lipsă completă de valori și în această relativizare a tot ceea ce înseamnă valori etice și sociale. Mi se pare că discursul public în momentul de față este cât se poate de complicat și cât se poate de nefericit. Sunt o grămadă de lucruri care sunt răstălmăcite, în mod evident, în fața noastră. E o tendință foarte revanșardă în societate și bate un vânt de restaurație foarte ciudat. Sper că într-un an, doi, trei de aici încolo lucrurile să se schimbe. Chiar dăcă eu nu sunt optimist fără niște motive foarte precise, or, motivele de a fi optimist nu le văd la orizont , sper să se schimbe ceva.