Cristian, olimpic internațional la Filosofie, îi explică lui Mihai, olimpic la Religie, CE ESTE DUMNEZEU

Într-un interviu pentru gândul, olimpicul internațional la Filosofie Cristian Vulpe, din Zalău, susține că școala românească ar trebui să schimbe modul de predare. Ca o alternativă la lecțiile obișnuite de Religie , Cristian ar introduce istoria religiilor și etică, fapt prin care școala și-ar asuma o atitudine umanistă, tolerantă, de acceptare a celorlalte poziții religioase.

Interviul cu Cristian poate servi drept un răspuns șa cel cu Mihai Pleșa, olimpicul la Religie, pe care l-am provocat, la rândul lui, să ne vorbească despre educație și Dumnezeu, așa cum le vede el.

ACTUALITATE Victor Ponta: „Pe 20 ianuarie se resetează TOATĂ lumea”

16:30

ACTUALITATE Victor Ponta: „America nu mai e CONDUSĂ de la Washington, ci de la Mar-a-Lago”

16:08

Mai jos interviul pe larg:

Ești olimpic internațional la fiosofie înainte de a face filosofia la școala. De unde pasiunea pentru filosofie?

Am intrat în contact cu ideile și limbajul filosofic într-o măsură minoră pe la finele ciclului gimnazial. Am fost atras de modul în care, începând cu presocraticii, gândirea umană a început să se distanțeze treptat de  discursul mitologic și să înceapă să ofere explicații raționale bazate pe relații obiective. Începând cu Platon, m-au acaparat încet argumentele filosofice, dibăciile logice și marile întrebări pe care acesta și apoi cei care i-au urmat și le-au pus. Curiozitatea intelectuală mi-a crescut și am început progresiv să cercetez istoria filosofiei.

În fond, cine nu este interesat de probleme precum natura dreptății, ontologia mentalului sau a predicatelor morale, modul în care se realizează achizițiile cognitive, faptul de a fi sau nu victima unei iluzii, a unui demon cartezian sau ce înseamnă un stat și o autoritate justă? Pentru mine, decisiv a fost faptul că, odată ce interesul meu pentru filosofie a crescut și s-a dilatat, au apărut și alte interese pentru discipline străine: arta ca reflexie estetică, ca mai apoi o cercetare a artei  sub aspect teoretic, interesul pentru filosofia minții mi-a generat un interes pentru psihologie, neuroștiințe și științele cognitive, cel din epistemologie pentru chestiuni din economie și fizică s.a.m.d. Mi-am creat astfel un corpus de interese, un univers disciplinar profund personal, în care îmi găsesc deplina satisfacție spirituală și imensa sursă continuă de mirare și curiozitate.

În ultima perioadă, sunt două tabere în societatea românească: una care spune că religia ar trebui să se predea în școli, alta care spune să scoatem religia din școli. Tu, ca olimpic internațional la Filosofie, ce crezi?

Depinde de obiectivele pe care și le asumă școala și învățământul. Dacă școala vrea să îi familizarizeze pe elevi cu metodele gândirii critice, să le ofere anumite cunoștințe științifico-umaniste în spiritul contemporan al dezvoltării culturale și al rezultatelor de cercetare primordiale, atunci nu cred că merge ca în același timp să se facă intrucție catehetică.

De pildă, la orele științifice se formulează anumite propoziții care nu au legătură, sau, din păcate, sunt  contrare cu ceea ce se predă de multe ori la Religie. La Geografie și la Fizică ne învață că Pământul are miliarde de ani, iar la Religie, cu precădere acolo unde manierele fundamentaliste de instrucție religioasă prevalează, se spune că Pământul are 6.000 de ani, conform, bineînțeles, unei interpretări ad literam a cărții de căpătâi.

Religia ne acompaniază de multă vreme. La școală ar trebui ca tânărului să i se dea de înțeles modul în care religia s-a dezvoltat și a coexistat cu celelalte discipline, care au fost argumentele memorabile în favoarea existenței unei ființe supranaturale, reacția și contraargumentele la aceste poziții, modul în care religia s-a adaptat la evoluția știițifică și la emanciparea social-culturală și, în final, răspunsurile pe care poate să le ofere în societatea de astăzi, așa cum e ea cu problemele pe care le ridică, ca mai apoi alternativele care există la gândrea religioasă. Acesta este un deziderat ideal, într-adevăr: predarea relgiei prin metodele științei, sub diferite aspecte: filosofic, sociologic, psihologic sau istoric.

Chestiunea este foarte complexă și, din câte înțeleg eu, faptul regretabil este că nu există un dialog public organizat între cele două tabere, cele care vor și cele care nu vor ora de religie în scoală. Iar în puținele dezbateri există o atitudine ostilă și o absență exemplară a argumentării de bun simț, a uneltelor de retorică justă într-o cantitate minimală și a expoziției consistente.

Dacă ar fi ca tu să optezi pentru predarea sau nepredarea religiei din școli care ar fi opțiunea ta?

Eu cred că aș opta pentru istoria religiilor. Avem o tradiție în istoria religiilor în țara asta, și aici, mă refer, bineînțeles, la marele Mircea Eliade. Avem o tradiție în sensul ăsta, care nu se resimte în curriculum școlar. Cred că predarea unanimă a istoriei religilor ar fi o îmbunătățire de strategie pedagogică, ar fi o schimbare de ideologie și de viziune. Adică prin predarea istoriei religilor tinerilor, asumi și impui o atitudine umanistă, tolerantă, accepți și celelalte poziții religioase, sau cel puțin nu o perorezi pe a ta ca universal valabilă.

Ideal ar fi să predai dintr-o perspectivă științifică. Să împărtășești cunoștințele prin metode obiective de analiză, nu să faci cateheză cu elevii, nu să le imprimi ideea că religia ortodoxă sau de alte confesiuni reprezintă opțiunea singulară. Să rămână întodeauna explicit faptul că alegerea trebuie făcută personal, pe baza înțelegerii, a probelor și a experiențelor private, păstrănd întodeauna un simț al lucidității față de verosimilitatea oricărui discurs, iar nu pe un fundal vulgar al manipulării extrinseci.

Înțeleg că există presiune mare din partea bisericii și din partea cultelor, pentru că religia există ca un aspect social profund inoculat în conștiința civică, dar, pedagogic vorbind, depinde de obiectivele pe care și le asumă școala și statul.

Dacă școala își asumă obiective umaniste de instrucție, de pedagogie adevărată, reală, așa cum ar trebui să fie orice învățământ, nu știu dacă funcționează ceea ce se întâmplă acum. Istoria religiilor i-ar familiariza pe elevi cu celelalte religii. Sunt elevi care nu cunosc discursul altor religii. Și, din păcate, aceștia predomină.

Dacă ne-am gândi la care ar fi scopul predării religiei, acesta ar trebui să se refere la o formație morală a studentului, în conformitate cu problemele societății contemporane. Dar predarea religiei sub formă fundamentalistă nu cred că reprezintă un mod adecvat și exemplar de a realiza acest scop. În societatea noastră există probleme specifice și treburile acestea pot fi predate printr-o abordare mai largă și mai informată, de pildă prin ceea ce se numește etică aplicată.

Există o propunere din partea unor profesori ca religia să fie înlocuită de etică. Tu ce crezi despre asta?

Probabil că ar funcționa o alternativă din aceasta: istoria religiilor și etică. Dar nu știu, cred că în cazul acesta, ar fi nesatisfăcuți cei din comunitatea religioasă. Cred totuși că se poate ajunge la un consens, adică la o cale de mijloc, lucru care se poate realiza prin renunțarea la atitudinile fundamentaliste și obtuze.

Cel mai important aspect il reprezintă modul în care modelăm mintea maleabilă a tinerilor. Educația este un pilon primordial și esențial al unei societăți avansate și progresiste. Dacă nu întelegem acest fapt, și permitem ca orgoliul unora să decidă soarta generațiilor, înseamnă că ne jucăm cu viitorul țării.

Cum ar trebui explicat Dumnezeu elevilor? Cum îl definești tu pe Dumnezeu?

Aceasta e o temă principală în religie, iar în filosofie problema divinității în metafizică sub aspect istoric fiind introdusă de multă vreme, acum recent existând puternic conturată disciplina filosofiei religiei, în care există, desigur, specialiști.

Pe la începutul secolului 20, chiar se manifesta o chestiune din aceasta referitoare la problema ateismului și a agnosticismului. Cei din filosofia analitică și cei de la începutul Școlii de la Viena se întrebau cum să răspundă la întrebarea „Cred în Dumnezeu sau nu?”.

Răspunsul ignosticilor și a igteiștilor a fost că în absența unei definiții corente asupra termenilor religioși sau a conceptelor teologice, acești termeni inițiali nu pot fi discutați într-o manieră cu semnificație. Adevărul este însă, că în general când se dezbate problema existenței lui Dumnezeu, se acceptă discuția asupra acestei entități divine, așa cum apare ea în cele trei religii monoteistice majore: Creștinismul, Islamul și Iudaismul, ca având minimum trei proprietăți esențiale: atotputernică, atotștiutoare și moral perfectă.

Unul dintre demersurile posibile în acest caz este testarea consistenței logice a fiecărei caracteristici din cele trei și apoi a celor trei împreună.

De aceea beneficiul istoriei religilor este că ar însemna și o istorie a ideii de divinatate și a modului cum aceasta s-a adaptat evoluției civilizațiilor. De la religiile arhaice ce personificau forțele naturii în lipsa unei înțelegeri a mecanismelor nomologice și fenomenale până la reprezentarea abstractă a unui dumnezeu unic, așa cum apare în religiile monoteiste. Referitor la achiziția crezurilor religioase, așa cum înțeleg eu lucrurile, poziția standard nu este cea de teism. Crezurile religioase sunt impuse, in general, de către comunitate și nu sunt rezultatul unei cercetări circumspecte.

Tu ai învățat singur și ai mers la olimpiada de internaționala de Filosofie, cu toate că n-ai studiat materia deloc la școală până atunci. Cum vezi tu sistemul de educație din Romania?

Învățământul nostru nu e chiar cel mai performant. Dacă ne uităm statistic la rezultatele noastre, elevii nu prea sunt interesați de școală, nu sunt interesați de domeniile de cultură, iar la bacalaureat eșuează cu brio. Situația este regretabilă, dar problema este foarte complexă. Nu poate oferi nimeni o soluție în absența unui diagnostic prudent și a unei înțelegeri serioase a fenomenului educativ.

Când vine vorba despre impactul pe care îl are școala asupra elevului, resursa umană școlară joacă un rol suprem. Știu că există profesori dedicați care își fac cu plăcere și dedicație profesia, dar există și profesori nepregătiți care nu sunt pasionați de ceea ce fac. De cele mai multe ori, nu elitele din respectivele domenii ajung să ocupe posturile pedagogice. Mai mult de atât, se întâmpla ca personalul pedagogic să nu fie distribuit echitabil din punct de vedere calitativ. Uneori se vorbește despre un profesor bun ca despre o specie pe cale de dispariție sau o floare de colț vremelnică și pierdută printre buruieni.

Așa este când școala nu este scutită de contingetul contextului general; când ea trebuie să existe într-o ordine socială preconfigurată. Când se realizează un efect cauzal în lanț și când salariile nu motivează viitorii dascăli. Eu cred că dacă privesc retrospectiv, când am ajuns în clasa a noua, am zis că vreau să mă orientez numai pe ceea ce-mi place și am pornit cu ideea aceasta să citesc mult, să ascult muzică, să văd filme, să pătrund singur și cu elan în variate domenii de cultură. Bineînțeles, a fost un gest de afirmare personală care mi-a permis să descoper o multitudine de discipline. Dacă mergeam pe sistemul acesta standard al notelor, cum văd că fac mulți dintre elevi, probabil că nu aș fi rămas cu aceleași cunoștiințe.

Pentru mine, obiectivul primar și esențial au fost achizițiile culturale. Nu întodeauna ai șansa să dai peste acel dascăl cu vocație, peste acea persoană emblematică despre care scriu învățăceii realizați că a fost figura decisivă în metamorfoza lor intelectuală. Atunci, travaliul este pe umerii tăi. Este un efort imens să te ridici din starea de minorat, „devenită aproape constitutivă naturii individului”, cum spunea Kant.

Școala trebuie să stârnească curiozitatea și să stimuleze la cunoaștere. Dincolo de aceasta, este nevoie dedeterminare și efort individual. Este deconcertant faptul că trecuții prin școală sunt carenți de cunoștiințele teoretice absolut necesare -sau cunoștiințele pe care le dețin sunt doar niște reflexe mecanice, lipsite de facultatea înțelegerii și a aspectului critic- și de tăriile de caracter ce asigură bunăstarea unei societăți bazate pe cooperare, coordonare și respect reciproc.

Rolul școlii este de a promova uneltele gândirii critice și ale investigării consecvente și de a le submina pe cele ale gândirii miraculoase și superstițioase. De a forma oameni maturi care pot să problematizeze, își pun întrebări cu privire la existența lor și își stabilesc obiective cognitive și culturale semnificative.

Un aspect amendabil este modul de predare cumulativ, care este mult prea avansat în multe situații, în sensul în care e prea complex pentru tineri, efectuând salturi de abstracție mari. Riști să ajungi la liceu și să concluzionezi că ceea ce faci tu e doar un amalgam de noțiuni neomogen colectate. Să pui la îndoială scopul și valoarea învățământului.

Cred că trebuie schimbat sistemul în sensul în care disciplinele să fie introduse sub o viziune mai largă, să-i facă pe elevi să-și pună întrebări, să se accentueze rolul de instanță reflexivă și critică al elevului.