Cum a descoperit România băiatul din Congo cu nume de poveste. Johnny King: „Și acum mai dau peste oameni care strigă: Uite-l pe negru! Sunt surprins”

„Sunt un străin de mic. M-am născut în Congo, dar, când aveam două luni, am plecat cu ai mei în Mali. Tata era inginer constructor, așa că am călătorit mult. Când plecam, tata mă asigura că o să fie bine, iar asta îmi dădea încredere. Îmi faceam prieteni într-un loc, după care ne mutam și o luam de la capăt. De aceea, astăzi, când mă despart de cineva, nu simt că mi s-a terminat viața, nu am sentimentul acela de pierdere. Am speranța că o să revăd persoana respectivă. Chiar și după 20 de ani”, își începe Johnny povestea.

A ajuns în România în primii ani după Revoluție, îndrumat fiind de părinții lui, care își doreau ca el să studieze. ”Ai mei voiau să nu mă pierd. Eram adolescent, voiam să mă afirm, să am o identitate. Eu am crescut într-o familie de intelectuali, într-o zonă rezidențială, dar aveam mulți prieteni din copilărie care începuseră să facă delicte, să spargă magazine. Aveam 16 ani și jumătate când am ajuns în România”, își reamintește artistul.

Johnny nu va uita niciodată momentul în care a aterizat pe aeroportul din Otopeni: „Era iarnă, am văzut soldații pe aeroport și am crezut că am ajuns într-o țară care e în război. Am fost șocat. Românii mi s-au părut tare primitori, deschiși, am sesizat dorința aceea de a cunoaște străinul. Și acum mai dau peste oameni care strigă, chiar și în București: Uite-l pe negru! Sunt surprins. Probabil că vin de la țară și nu s-au obișnuit. Mi-a fost greu să mă adaptez în plan social. E dificil pentru un străin să se integreze, să își găsească de muncă. În Franța, în Elveția, în Occident e mult mai ușor. Chiar dacă mi-a fost greu, Dumnezeu mi-a deschis o ușă, mi-a arătat o cale””.

Pe nepregătite, viața i s-a schimbat radical. A plecat să cânte la mare, cu un contract, iar acolo avea să o întâlnească pe cea care, ulterior, îi devine „soră”. „Mama ei avusese un prieten negru, fiul unui ambasador, și rămăsese cu nostalgia acelei povești. Ea și-a dorit să mă prezinte părinților, așa am ajuns la Galați. La gară mă aștepta toată familia. Când primești dragoste, nu ai motive să renunți. Oamenii aceia m-au integrat rapid în familia lor”, povestește el. La scurt timp, Johnny își pierde părinții biologici, iar toată afecțiunea se duce către cei care reușiseră să îl facă să simtă, din nou, căldura unei familii. „Tatăl meu era om politic și și-a găsit sfârșitul într-o reglare de conturi, iar mama a pierit la două luni după el. M-au susținut părinții adoptivi, mi-au plătit facultatea. Sora mea avea grijă de mine. La Galați mergeam în vacanță, dar primeam tot timpul colete. La un moment dat, părinții mei s-au mutat în Franța, și-au cumpărat o casă lângă Paris, dar legătura noastră a rămas la fel de puternică. Tatăl meu adoptiv a murit în urmă cu patru luni. S-au întors de ceva timp la Galați. Când am timp, mă duc să o văd, dar vorbim tot timpul la telefon. Mama e mentorul meu, e cea care are întotdeauna un sfat pentru mine. Ai grijă, să te îmbraci bine, să mănânci bine și să nu vorbești cu orice fată!”, spune, amuzat, Johnny.

Nu simte dorul mare de Congo, dar îl are pe cel față de familie. „Am acolo un neam întreg pe care nu l-am mai văzut de 21 de ani. Dacă fratele meu se lovește sau pățește ceva, simt imediat. Când tatăl meu a fost împușcat, am făcut febră, deși nu știam. E legătura aceea de sânge, care nu se poate explica”, mărturisește King.

A fost pe drumuri de mic, dar muzica l-a însoțit pretutindeni. Și-a cântat viața, bucuriile, dar și nostalgiile. A câștigat primii bani la 13 ani, dar i-a împărțit cu familia și prietenii. „Așa e la noi. Din primul salariu cumperi cadouri sau dai la fiecare câte ceva, e ca o binecuvântare. În vacanță lucram într-o firmă. Mă trezeam la 05.00 dimineața, dar eram motivat. Lucram cu adulții, dar mă tratau ca pe unul de-al lor. Câștigam și din muzică. Am început să cânt în Congo. Împreună cu fratele și verișorul meu am făcut o trupă. Scriam piese și le înregistram pe casetă. După acest episod puneam pe câte cineva să ne asculte. Când ajungea la mine, persoana respectivă întreba: ”Cine cântă? Se aude prost!”. Unchiul meu m-a luat și m-a dus să cânt în corul bisericii. Așa am învățat. În două luni am ajuns solistul grupului de tenori. Aveam talent, dar trebuia șlefuit, pentru că era închis undeva, acolo”, povestește cântărețul pentru Gândul.

Adevărata întâlnire cu muzica se produce însă în România. „În prima fază am cântat într-un clubde la Gara de Nord. În fiecare sâmbătă era discotecă africană. Am ajuns acolo cu o casetă video, o făcusem în Congo. M-au chemat să cânt cu ei, șeful trupei era Victor Yila. El era solistul, după a devenit managerul. Prima oară am câștigat banii pentru o cursă cu autobuzul dus-întors. După am plecat la o altă trupă. Ateka cânta în concerte mari, făcea show-uri la Polivalentă. La primul concert am câștigat 150 de dolari”, își aminteste Johnny.

A urmat Facultatea de Medicină până în anul patru. „Am abandonat-o pentru că am ales muzica. Nu le puteam face pe amândouă. Am lucrat cinci luni la Victor Babeș, am făcut voluntariat. Am lucrat și ca asistent social, dar și ca terapeut. O pot lua de la capăt oriunde în lume, știu să lucrez lemnul, să fac drumuri sau case”, spune el.

I-ar plăcea să facă mai multe pentru copii, așa că de ceva vreme trudește pentru asta. „Vreau să merg în Congo și să înființez un centru educațional. Mi-aș dori ca adolescenții de acolo să se pregătească pentru o meserie, iar ei, la rândul lor, să îi instruiască pe ceilalți. În România aș vrea să pun bazele unei școli de muzică- terapie. Există psihologi care folosesc sunetele în terapie”, adaugă artistul.

Dacă ar putea să aleagă, i-ar plăcea să trăiască în Ardeal. „Îmi plac ardelenii, sunt oameni calzi, primitori, nu sunt așa stresați”, afirmă Johhny.

”’M-am născut trist!””

De-a lungul timpului, muzicianul a trecut de mai multe ori pe lângă moarte. Astăzi crede că cineva de sus nu l-a lăsat să plece. „M-am născut trist, nu mâncam. Mama a mers cu mine la clinici, dar medicii îi spuneau că sunt sănătos, că nu am nimic. Unii au spus că e ceva pe fond psihologic, alții că are legătură cu spiritualul. Într-o zi, mama s-a întâlnit cu o femeie. Aceasta și-a aruncat privirea către mine și i-a spus: Copilul nu e bolnav, se simte singur, dar, dacă nu faci ceva, o să moară! Mi-au făcut un ritual pe malul mării și mi-am revenit. La noi se spune că gemenii au anumite puteri, iar cea care m-a salvat se încadra în acest tipar”, mai spune King.

Aceasta nu a fost însă singura întâmplare care l-ar fi putut costa viața. „De trei ori era să fiu împușcat. Când e război în Congo, lumea e în alertă. Odată eram în centru, acolo era un fel de bază militară și trecerea era interzisă. Am trecut alături de alte două persoane, care au fost împușcate. Ne-am aruncat cu toții la pământ, dar doar eu m-am ridicat. Dumnezeu e cel care ne controlează destinul, iar pentru mine a vrut altceva. Când simți că ți-e greu, trebuie să te gândești că există întotdeauna o cale de ieșire. În creierul meu există un mecanism care nu mă lasă să ajung la disperare. Am luptat întotdeauna să trăiesc, dar toate fazele prin care am trecut m-au ajutat să devin unde sunt astăzi. Mi-e greu să renunț. Viața e totul, e o luptă pozitivă, nu cu ceilalți, ci cu noi, pentru că doar așa poți să evoluezi, să mergi”, mărturisește artistul.

Vede fiecare etapă ca o lecție, nu numără anii, îi lasă doar să se scurgă. „Nu îmi spun vârsta niciodată, sunt mistic, sunt un nemuritor. Așa voi fi și peste zece ani. Dacă mă uit la poze, îmi dau seama că așa arătam și în trecut”, concluzionează Johnny King.

.