Cum se vede America lui Trump prin ochii unui emigrant român. „Când a câștigat clovnul, deodată s-au trezit oamenii că sunt serioși”
Cum a învățat Codrescu limbile pământului
Limba mamei?
Vorbeam nemțește cu mama când eram copil. În Sibiu. Cu Fraulein care avea grijă de mine vorbeam nemțește, cu Peter, prietenul meu de pe stradă, vorbeam ungurește, cu un alt prieten vorbeam românește, dar nu știam că sunt limbi diferite. Credeam că e aceeași limbă, numai că dacă vorbești cu mama așa, daca vorbești cu Peter, vorbești așa. Când am ajuns la școală și am început să învăț că sunt limbi diferite, mi-a înghețat creierul.
Limba -temniță la școală
Am fost inhibat. M-au speriat că aceste limbi trebuie învățate și au niște reguli care trebuie respectate. Pur și simplu mi-au luat noțiunea asta că pot vorbi orice limbă, că e aceeași limbă și mi-au zis că limbile au niște reguli și au o poliție sintactică și au niște reguli care trebuie utilizate. În școală, limbile vorbite sunt niște temnițe gramaticale și sintactice care erau amenințătoare pentru mine. Atunci când vorbeam cu prietenii mei, în același timp mă gândeam: „Folosesc verbul corect? Folosesc sintaxa corectă?”
Profesoara cu mini era de Rusă
Eram îndrăgostit de tovarășa Papadopol, care era și diriginta noastră, și a purtat prima fustă mini skirt din Europa de Est, după părerea mea. Avea vreo 21 de ani, acum nu știu unde mai este, dar a fost prima mea iubire care mi-a blocat limba complet. Cuvinte nu existau pentru dragostea acesta.
Engleza
Cu engleza am avut noroc, fiindcă n-am știut nicio boabă de engleză când am ajuns în America. Singura frază pe care prietenul meu, Iulian, și eu am croit-o în Roma, unde am stat șase luni în tranzit către oricine ne voia… În cele șase luni, am croit o frază, era: „Why don”t you kill yourself?” Și noi doi, golani, ne-am dus prin Roma și întrebam oamenii pe stradă: „Why don”t you kill yourself?”. Și majoritatea n-aveam nicio idee ce spuneam, dar am ajuns la niște băieți lângă fântâna de lângă gară care chiar au înțeles ce am zis și aproape că am încasat o bătaie. Dar, după ce am ajuns în America, m-am gândit că a fost o frază extraordinar de bună pentru a începe viața în America. Pentru că „Why don”t you kill yourself?” avea în ea toate cuvintele de care am avut nevoie mai târziu. „Why?” – care era o întrebare la care n-am putut răspunde niciodată, dar pe care o pun poeții tot timpul. „Don”t” – care îmi place foarte mult. „You” – care e o persoana a doua care e extrem de importantă în limba engleză, fiindcă nu există o formă politicoasă sau o formă familiară, există numai acest „you” pe care poeții care nu îmi plac o folosesc în general, așa, ca un fel de „you” care este cititorul, dar mie îmi place „you” dacă vorbesc cu cineva. A fost „you” și era „kill” care e parte din fibra Americii și „yourself”. Și atunci mi-am… Când am început să vorbesc englezește, am avut ideea că „self”, în sensul de „eu”, era un fel de automat în care puneai un „self”, un eu, și ieșea un altul. În America acest lucru este posibil.
1966-Yippies
Am luat LSD
Am ajuns în America în „vara iubirii”. Toată generația mea, sau cel puțin cei care nu erau în Vietnam, au prins extazul și s-a deschis fereastra către o altă lume prin drogurile psihedelice. Deodată, am renunțat la convențiile sociale din care am venit. 1966. Mi s-a părut că America avea 19 ani. Și eu aveam 19 ani, așa că am avut noroc să-mi găsesc loc în brațele generației aproape imediat. Era pshidelic. Drog? Mie nu mi-a plăcut marijuana foarte mult din cauză că îmi auzeam accentul și deveneam așa conștient de accent și nu puteam să vorbesc. Așa că nu mi-a plăcut de la început. LSD nu putea să fie dictat. Este un drog pe care poți să-l iei poate de două-trei ori în viață, dar care deschide, într-adevăr, o fereastră către o altă realitate. Pe vremea aia, fereastra era deja deschisă, era bine deschisă. Dar când m-am dus prin ea, am văzut multe mistere, structuri ale universului, lucruri care se petreceau extrem de rapid în minte și pe care n-a putut nimeni să le descrie. Dar multe din succesele contemporante în știință și în medicină și în computere au venit din acea vreme, din aceleași viziuni. Am luat LSD. Sigur, fumam și țigări. Am avut o discuție cu un prieten de-al meu, cu un poet mare care a murit, Jeffrey Miller, și încercam să discutăm care este drogul nostru. Și la un moment dat Jeffrey a zis: „Drogul tău e berea.” Și avea complet dreptate. Fiindcă, după ce am experimentat cu toate, berea a rămas constantă și de țigări m-am lăsat de mult.
Abby a aruncat 1.000 de dolari în bani mărunți la bursa și a oprit bursa 5 minute
Am locuit prima dată în Detroit. Veneam dintr-o pașnică țară comunistă unde nimeni nu zicea nimic, era tăcere, și am ajuns în Detroit unde era o explozie de revoltă. Orașul ardea și a ars. Au fost jefuite magazinele, polițiști fără identificare s-au răfuit cu dușmanii lor și i-au împușcat, fiindcă justiția nu funcționa. Deodată, au venit tancuri de la armată și de la National Guards pe strada Woodward unde trăiam și era un curfew; la ora 6, dacă îți arătai capul în fereastră, te împușcau cu mitraliera. Am venit de aici ca să mă duc în plin război în Detroit. Cântecul pe radio era „Come on, baby, light my fire”, Jim Morrison sau Jose Feliciano, că era făcută o versiune a cântecului. Au zis „Come on, baby, light my fire” și eu m-am uitat înapoi și Detroit era în flăcări. A fost o adrenalină fantastică pentru mine. Erau diferite mișcări în generația asta de revoltați. Cea la care am aderat cu plăcere a fost cea poetică, cea care făcea acțiuni artistice și politice absurde. De exemplu, Abby Hoffman, care a fost tatăl mișcării Yippies, a aruncat 1.000 de dolari în bani mărunți la bursa și s-a oprit bursa pentru vreo 5 minute, cât i-au luat de acolo. Se târau pe podea ca să găsească banii. Și a întrerupt pentru 5 minute poate sau mai mult.
2016
Terorismul pe care l-au inventat americanii
Erau așteptate. Ce nu s-a așteptat a fost mediatizarea intensă și terorismul pe care l-au inventat americanii, începând cu Războiul din Irak, o greșeala extraordinar de mare a lui George Bush care a dezechilibrat tot Orientul Mijlociu și toată lumea, de fapt. Și acum încercăm să ne îndreptăm către ceva mai rezolnabil, dar, din păcate, avem piedici. Statul de Supraveghere este pe loc, Homeland Security este o organizație de zeci de mii de oameni care au ca singură treabă să asculte și să supravegheze. În același timp, trăim în interiorul unei case de sticlă, de ecrane, în care suntem văzuți tot timpul. Am descoperit și că, în loc de necesitatea sau dorința pentru intimitate, dimpotrivă, suntem exhibiționiști. Vrem să fim văzuți din casa de sticlă, vrem să fim pe Facebook, să fim în Twitter, să fim în relații sociale. De fapt, se pare că natura umană este exhibiționist-socială și, nu numai că nu avem nimic de ascuns, dar vrem să ne facem interesanți și să inventăm, să arătăm lucruri care apar ascunse, dacă nu e un paradox.
Revoluția retweets
Așa că acum America are problema unei populații din interior care a rămas săracă și la care toți oamenii tineri au migrat către orașe. Bătrânii și femeile au rămas, exact cum e situația într-o țară mai mică, România sau în Europa, în alte părți. Ce avem acum nu este o revoluție a tinerilor sau un idealism, cu excepția celui ecologic care e destul de puternic. Singura formă de revoltă care ne-a rămas azi este să facem retweets, să trimitem mai departe protestul nostru oamenilor care ne cred în orice caz. În America se cheama „preaching to the choir”.
Trump este un nazist
Este un fascist care se bazează, de fapt, pe o minoritate rasistă și violentă din societatea noastră care este, ca și toate celelalte mișcări de dreapta din Europa, violentă și spălată pe creier de o ideologie de antisemitism, șovinism, imigranți. E paradoxal și straniu că America, o țară de imigranți, acum un demagog populist ca Trump poate să agite populația pe tema imigranților. E un mod de autodistrugere. Dar nu o să câștige, cei care îl sprijină o să facă front cu micile lor puști și mitraliere și în America asta se întâmplă destul de des. O să vină tancurile federale și atunci o să se ascundă sau o să fie cum a fost în trecut, dar va fi o perioadă de instabilitate.
Televiziunea a devenit un fel de realitate alternativă
Americanii își cunosc mai bine familiile din televiziune decât pe cei care stau pe canapea cu ei. Încet-încet, posibilitatea de a fi singur și de a te gândi la lucruri mai structurale a dispărut din cauza surplusului de distracție pe care îl avem. Cu Internetul s-a dublat, s-a triplat, s-a cvadruplat acest furt de timp. Timpul nostru, al fiecăruia, a fost furat de seducătoarele distracții din jur, în special de televizor. Trump a fost un star de televiziune, de reality TV, de care toată lumea a râs. Era un clovn și este un clovn. Am râs prea mult. Ne băteam joc de el, pentru că nu ni se părea posibil ca, într-o țară cu atâția candidați republicani, el o să învingă. Dar alergia americanilor a fost la toți republicanii, de fapt, fiindcă era o alergie împotriva lui Bush care a început războiul din Irak. Și Trump era republican pe vremea aia. Și când a câștigat clovnul, deodată s-au trezit oamenii că sunt serioși. Mulți dintre republicani l-au abandonat. Partidul Republican nu mai există. Există un partid republican, un partid democrat și există trumpismul, exact cum exista nazismul în Germania în anii ’20-30.
Trump nu spune absolut nimic când vorbește
Cine îl aude și a analizat vorbirea lui, vorbește tare și întrerupe pe toată lumea, dar vocabularul lui e cam ca cel al unuia de 5 ani. Dar e cunoscut foarte bine și, cum se spune în publicitate, nu are nicio legătură dacă e pozitivă sau negativă. I-am văzut portretul peste tot, media a colaborat grozav în a-l face o figură extraordinar de mare, fiindcă îi vezi fața tot timpul. Arată ciudat, dar a dat voce unor lucruri așa de marginale și de necrezut, de sărace, încât toți oamenii care, în fine, o să voteze cu Trump, o să voteze împotriva intereselor lor financiare, o să voteze numai pentru ura pe care o simt împotriva celor care cred ei că le-au stricat viața. Au găsit țapi ispășitori în bănci, în evrei, în negri, în imigranți. Așa că de asta a fost succesul lui. Zic „a fost”, pentru că el are un talent pentru sabotajul de sine, așa că, de fiecare dată când deschide gura, îi pierde chiar și pe cei care nu au nimic în cap.
De ce Andrei Codrescu?
În perioada 27 septembrie – 13 octombrie 2016, scriitorul Andrei Codrescu se întâlnește cu publicul la București, Craiova, Zalău, Cluj-Napoca și Sibiu, în cadrul unui turneu organizat la inițiativa scriitoarei Ruxandra Cesereanu, cu sprijinul Institutului Cultural Român.
Andrei Codrescu (n. 20 decembrie 1946, Sibiu) este poet, romancier și eseist bilingv. În anii ’60 a emigrat în Statele Unite ale Americii, unde a rămas până în prezent. În perioada 1984-2009 a deținut titlul de MacCurdy Distinguished Professor of English la Louisiana State University. Este comentator la National Public Radio și fondator al publicației Exquisite Corpse: A Journal of Books & Idea. Autor al peste 50 de volume în urma cărora a obținut recunoașterea internațională, a fost recompensat cu numeroase premii și distincții. În România i-au fost traduse și publicate, de-a lungul anilor, mai multe volume, printre care: Domnul Teste în America (1993), Contesa sângeroasă (1999), Mesi@ (1999, 2006), Casanova în Boemia (2005), Praf pe drum (2008), Gaura din steag. Povestea unei reveniri și a unei revoluții (2008), Ghid Dada pentru postumani. Tzara și Lenin joacă șah (2009), Ay, Cuba! O călătorie socio-erotică (2012).
La Cluj-Napoca evenimentul literar va avea loc miercuri, 5 octombrie 2016, în cadrul Festivalului Internațional de Carte Transilvania, organizat în Piața Unirii. La lansarea cărții The Art of Forgetting / Arta uitării vor fiprezenți Andrei Codrescu, scriitoarea Ruxandra Cesereanu, poetul Marius Conkan și directorul Editurii Școala Ardeleană, Vasile George Dâncu. Vineri, 7 octombrie 2016, ora 17.00, Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” va găzdui, în Sala Popovici, o conferință aniversară despre mișcarea Dada. Prezintă scriitoarea Ruxandra Cesereanu.
Turneul va continua la Sibiu, luni, 10 octombrie 2016, ora 18.00, la Libraria Habitus (Piața Mică 4), unde cititorii sunt așteptați la un dialog între Andrei Codrescu și Radu Vancu, pe marginea volumului The Art of Forgetting / Arta uitării.
Seria de întâlniri cu scriitorul Andrei Codrescu se va încheia la București joi, 13 octombrie 2016, ora 19.00, la Libraria Bizantină (Str. Bibescu Vodă 20) cu un eveniment organizat de Editura Curtea Veche. Invitatul scriitorului Andrei Codrescu va fi criticul literar Cosmin Ciotloș.