De ce 99% dintre politicieni mint? O analiză simplă care arată fața nefardată a României și nu numai

Andrei Șerban crede că cel mai mare pericol la lumii actule este ca omul să-și piardă idealul. „Deosebirea dintre un om și un animal este că un animal nu are un ideal. Un om are un ideal la început. Ce se întâmplă cu acest ideal? Să luăm un rând de politicieni. Politicienii sunt 99% niște mari mincinoși. Mint, dar nu cred ca ei s-au născut cu minciuna. Ei s-au născut ca și noi, toți ceilalți, cu un ideal, cu o dorință de ideal, dar au văzut că pentru a câștiga alegerile trebuie să mintă, trebuie să promită ceea ce știu că nu se vor ține de cuvânt și așa încet – încet încep să creadă în minciuna lor și după aceea când sunt aleși devin exact opusul idealului pe care și l-au pierdut. Au pierdut acest ideal. Ca și politicienii, noi toți suntem în același pericol, de a ne pierde idealul”, spune el.

Regizorul vorbește, totodată, despre pericolul extremismului în lume.

„Deci cum să acceptăm toate ororile, tot mersul înspre întuneric al planetei Pământ în clipa asta, nu doar în România, peste tot în lume. Cum să acceptăm că un dement cu un creier de copil bolnav poate să devină președintele Americii? Cum putem să acceptăm că Europa va fi luată de șovinism, naționalism ca un fel de val, ca un fel de tsunami, tot ce e posibil, și cum putem să așteptăm toate astea și să nu ne pierdem pe noi înșine. Deci aici este responsabilitatea artei și a artistului de a rămâne calm, de a încerca să înțelegi, de a încerca să accepți și de a încerca să te opui acestui val de imensă negativitate. Ca să te opui pentru asta îți trebuie foarte multă forță și nu e ușor, dar e obligatoriu”, spune Andrei Șerban.

Reporter: Omul stabilea în Antichitate, prin teatru o anumită relație cu divinitatea. Omul nu are frică astăzi, nici de Dumnezeu.

Andrei Șerban: Exact, de aceea cu atât mai mult cei care suntem responsabili de a crea un spectacol trebuie în primul rând în noi înșine să ne reamintim că orice om, fie că-i artist sau nu, se naște cu un ideal, are un ideal. Deosebirea dintre un om și un animal este că un animal nu are un ideal. Un om are un ideal la început. Ce se întâmplă cu acest ideal? Să luăm un rând de politicieni. Politicienii sunt 99% niște mari mincinoși. Mint, dar nu cred ca ei s-au născut cu minciuna. Ei s-au născut ca și noi, toți ceilalți, cu un ideal, cu o dorință de ideal, dar au văzut că pentru a câștiga alegerile trebuie să mintă, trebuie să promită ceea ce știu că nu se vor ține de cuvânt și așa încet – încet încep să creadă în minciuna lor și după aceea când sunt aleși devin exact opusul idealului pe care și l-au pierdut. Au pierdut acest ideal. Ca și politicienii, noi toți suntem în același pericol, de a ne pierde idealul. Când mergem la teatru trebuie să ne amintim că întotdeauna există un ideal, iar în sensul Văduvei vesele vedem o lume coruptă, coruptă până în măduvă, o lume confuză, o lume frustrată, o lume în care fiecare vrea hrăpăreț după bani, hrăpăreț după avere, să se ia de la văduvă tot ce se poate, să o aibă, și în același timp contrastul între asta și faptul că există în Văduva veselă o poveste romantică, o poveste adevărată de dragoste. Deci dragostea există. Deci dragostea, idealul există. Deci faptul că acest contrast între ceva care merge ca un fel de sanie trasă înspre jos, înspre vale, înspre întuneric, care este lumea noastră, o lume care merge înspre întuneric, cu pas vertiginos, spre un cataclism și o altă posibilitate, întotdeauna cea a dragostei, care din Biblie o știm că este singurul fel în care ne putem înălța capul spre altceva, pentru a privi stelele. Când mă refer la grecii anticii, ceea ce spuneați, că există într-un fel acolo oamenii și există cerul, bolta cerului, stelele. Deci privești pe cei care spun o poveste umană, despre noi, despre oameni și în același timp spun o poveste despre cum ar putea să fie viața noastră mai bună, dacă am fi în relație verticală cu ceea ce este sus, cu stelele, dacă am putea vedea stelele. Deci cele două realități, realitatea cea vizibilă, greoaie, apăsătoare, îngrozitor de suportat pe umerii fiecăruia, pe care toți o trăim când trecem strada, groaznică, realitatea asta groaznică, este anulată de o virtuală realitate care există în noi, aceea a unui ideal, de care am uitat. Iată deci unde ne aflăm. În teatru sau în operă ar trebui să ne reamintim de asta și sper că acest spectacol, sper, va face dreptate acestui gând.

Cum vă luptați cu actorii? Cum îi biciuiți?

Folosiți niște cuvinte care îmi sunt îngrozitor de străine. Luptați, biciuiți, toate aceste…exact ceea ce detest mai mult, detest acești termeni, pentru că îi consider pe colegii mei de pe scenă că sunt camarazii mei în umanitate, deci suntem cu toții în fața a ceea ce se numește nu știu, pentru că…

Există „nu știu” la Andrei Șerban?

Stați o clipă…ce înseamnă…? Dacă am spus mai devreme că spectacolul este arta prezentului, ce se întâmplă acum, arta prezentului, arta momentului prezent, dacă eu vă întreb acum ce înseamnă prezentul, clipa de acum, cred că v-ar lua mult timp să vă gândiți, într-adevăr să vă răspundeți, ce înseamnă cuvântul prezent? Eu cred cuvântul prezent e unul misterios, despre care habar n-avem nimeni, niciunul, nu știm ce înseamnă cuvântul prezent, dar despre care am vrea să aflăm, pentru că trăiesc acum, în clipa asta. Deci ce înseamnă să trăiesc în clipa asta? Nu știu, dar aș vrea să aflu. Deci când spun nu știu, o spun într-un sens mult mai larg decât a faptului că eu lucrez în teatru de o jumătate de secol și că în viața mea am învățat cum să fac sute de spectacole pe care le-am făcut și că am un meșteșug. Asta este una, dar ceea ce vreau este să mă reînnoiesc pe mine însumi și ca să mă reînnoiesc pe mine însumi, să nu cad în nici unul din clișeele pe care le-am învățat, trebuie întotdeauna să descopăr altceva, ceea ce nici eu știu și ca să descopăr ceva ceea ce nici eu nu știu și pentru a păstra această floare a tinereții proaspătă și pentru ca ea să nu se veștejească și văd foarte mult în jurul meu, oameni nu doar de vârsta mea, ci mult mai tineri decât mine, care deja s-au veștejit. Și-au veștejit floarea, pentru că încep să spună că ei știu, chiar tineretul, ei știu, ei știu totul, nu au nevoie de nici un învățământ, nu au nevoie nici un ajutor de la nimeni. Ei sunt absolut satisfăcuți de ei înșiși, așa cum sunt. Pentru mine acesta este cel mai mare pericol.

În clipa în care începi să fii satisfăcut de tine însuți începi să mori. E începutul sfârșitului.

Dacă ești continuu în căutare, dacă ești continuu în a găsi ceva ce nu știi altceva, dacă ești continuu nemulțumit, ca artist vorbind nemulțumit, în sensul să rămâi deschis în fața unei întrebări pe care nu o știi, atunci ceva e posibil, ceva se poate întâmpla, iar ca să revin la actori sau la cântăreți pe care îi iubesc, îi admir și îi respect pe toți, pentru că ei sunt totuși niște oameni care se oferă în fața publicului și sunt vulnerabili, sunt foarte fragili, pentru că vor fi judecați și de public și de presă. Ei trebuie să fie înarmați cu o forță interioară și cu o claritate a rolului pe care îl joacă care să le dea o siguranță de sine, o liniște, un calm. Să intre pe scenă cu calm, cu forța că știu ce fac, că știu ce mesaj vor să transmită, iar rolul meu este să-i ajut, să le dau anumite sugestii din care să meargă mai departe cu arta lor, să-i provoc într-un fel în care să se deschidă spre ceva ceea ce nici ei nu știu, deci într-un fel procesul în repetiție este acela de a descoperi ceva ce… ca un copil care descoperă miracolul, care descoperă ceva neașteptat, neașteptatul, surpriza. Iată pentru mine rolul unui regizor adevărat. Nu este acela de-ai biciui, de a se lupta cu ei, de-ai umili… fă ca mine, eu știu mai bine decât tine și tu ești într-un fel supusul meu. Asta este cel mai oribil, cel mai odios lucru, regizorul – dictator. Eram poate în tinerețe un fel de dictator, recunosc, pentru că într-adevăr aveam o foarte mare vanitate, voiam să impun, voiam să arăt ce inteligent sunt, ce original sunt ca regizor, ce viziune am, dar m-am schimbat, pentru că acum simt că împreună cu toții facem o artă colectivă. Teatrul, opera, spectacolul este o artă colectivă. Noi suntem toți împreuna și împreună creăm ceva care este mai mare decât noi, care este peste noi, peste fiecare din noi. Chiar dacă să spuneam viziunea finală este a mea, dar ei contribuie la această Viziune.

Spuneați … pronunțați un cuvânt, prezentul. Cu germeni plin de prejudecăți, iată, terorism, Parisul, e adevărat doar amintit aici. Sunt tot felul de astfel de bombe, să le numesc, care fac, iată, punerea în scenă de aici seplasează într-un context destul de exploziv.

Da, tot ceea ce descrieți este realitatea pe orizontală, dar există două realități, una pe orizontală și alta pe verticală. Pe verticală habar n-avem, deci când spun prezentul habar n-avem ce înseamnă verticalitate, deci iată deja o problemă. Deci cum să acceptăm toate ororile, tot mersul înspre întuneric al planetei Pământ în clipa asta, nu doar în România, peste tot în lume. Cum să acceptăm că un dement cu un creier de copil bolnav poate să devină președintele Americii? Cum putem să acceptăm că Europa va fi luată de șovinism, naționalism ca un fel de val, ca un fel de tsunami, tot ce e posibil, și cum putem să așteptăm toate astea și să nu ne pierdem pe noi înșine. Deci aici este responsabilitatea artei și a artistului de a rămâne calm, de a încerca să înțelegi, de a încerca să accepți și de a încerca să te opui acestui val de imensă negativitate. Ca să te opui pentru asta îți trebuie foarte multă forță și nu e ușor, dar e obligatoriu. Contează ca această planetă să poată să existe, să poată să fie salvată. Viața pe această planetă să fie salvată. Deci aici este foarte greu de răspuns și evident că nu am nici o soluție, nu sunt nici un fel de profet, dar știu că în meseria mea sau în domeniul meu, care este cel artistic, trebuie să fac tot ce pot ca să rezist acestei mase uriașe care ne duce înspre moarte.

Soluție?

Nu e vorba de soluții, e vorba ca prin experiența pe care o facem împreună în teatru să ajungem la o altă calitate de trăire chiar pentru două ore, cât suntem în teatru, să simțim că viața, pulsul vieții este altul decât pe stradă sau în fața televizorului. Există o calitate de trăire care este de o altă natură, mai ușoară, mai subtilă, mai hrănitoare decât ne-o dă viața noastră de zi cu zi.

La București și Iași, se joacă faimoasa și populara operetă a lui Franz Lehár „Văduva veselă”. Regizorul Andrei Șerban a creat o versiune adaptată pentru situația actuală din lume și din România. Dialogurile sunt inspirate din scrierile lui Radu Paraschivescu și Andrei Pleșu și sunt scrise de regizor împreună cu Daniela Dima. Scenografia poartă semnătura Anka Lupeș, coregrafia – Andrea Gavriliu.

De pe 30 august până în 4 septembrie, la Opera Română din București și din 9 până în 11 septembrie la Opera Națională din Iași.

(Operator: Romeo Croitoru)