De ce își bat românii femeile și copiii? Iulian Apostu: „Ideea bătăii rupte din Rai încearcă să îl reașeze pe postamentul priorității conjugale pe bărbat”

„Ideea violenței și a bătăii rupte din Rai încearcă să reașeze pe postamentul priorității conjugale pe bărbat. Adică el să își recâștige din nou acea calitatea de lider. Astăzi, bărbatul nu mai poate să mai realizeze acest reper al tradiționalității pentru că societatea teoretic nu i-o permite. Singurul apel pe care îl poate face ca să își susțină într-o formă sau alta tradiționalitatea este apelul la stereotip: stereotipul social, nu că este real, ci pentru că este crezut de toți și îi dă lui o putere să își justifice într-o formă sau alta tipul acesta de autoritate de tip tradițional”, spune profesorul Iulian Apostu.

Femeile, în cele mai multe dintre cazuri, nu iau măsuri și preferă să ascundă agresivitățile pe care le suportă pentru a nu-și strica imaginea personală, a familiilor și pentru a nu se face de rușine în fața comunității. În unele situații, inclusiv copii ajung să suporte consecințele faptelor părinților săi, să fie afectați și la rândul lor să le preia comportamentul. 

Nu puține sunt și cazurile în care, femeia, pe lângă abuzurile fizice, psihice și emoționale pe care le suferă, ajung să fie abuzate sexual deoarece bărbații cu care sunt într-o relație consideră că femeia este un bun care le aparține și de care poate dispune după bunul lor plac, iar ele trebuie să își îndeplinească obligațiile conjugale, fie că o fac de bună voie sau obligate. 

Redăm mai jos interviul integral: 

Gândul: Ce se poate spune despre un popor  și totodată o societate modernă, în  care una dintre cele mai cunoscute și împărtășite zicale și pe care mulți oameni o susțin este ,,Bătaia este ruptă din Rai?” 

Profesorul Iulian Apostu: Aș nuanța un pic problema modernitatății cuplului conjugal românesc. În România, suntem mai degrabă într-o tranziție spre modernitate decât într-o modernitate propriu – zisă. Ca să dăm un exemplu care poate părea și cu o nuanță de amuzament: la două întrebări se răspunde total în contrasens – Cine trebuie să gătească în familie și o să ni se răspundă ,,femeia”, cine este cel mai bun bucătar și o să ni se răspundă ,,bărbatul”. Așadar, bărbatul mai degrabă își asuma valorile de status decât rolurile aferente. Așadar, societatea este în tranziție, nicidecum în modernitate, în marea ei componență. Categoric avem și structuri moderne și post moderne.

Ideea violenței și a bătăii rupte din Rai este doar o idee care încearcă să reașeze pe postamentul priorității conjugale pe bărbat.

Adică el să își recâștige din nou acea calitatea de lider. Astăzi, bărbatul nu mai poate să mai realizeze acest reper al tradiționalității pentru că societatea teoretic nu i-o permite. Singurul apel pe care îl poate face ca să își susțină într-o formă sau alta tradiționalitatea este apelul la stereotip: stereotipul social, nu că este real, ci pentru că este crezut de toți și îi dă lui o putere să își justifice într-o formă sau alta tipul acesta de autoritate de tip tradițional.

 De ce este atât de tolerată violența domestică?

Sunt foarte multe cauze ale toleranței violenței domestice, ele, în primul rând, primesc o condiționare materială a cuplurilor, fie că n-au cu ce să își întrețină copiii, fie că de depind de spațiul locativ, fie că nu au serviciu, pentru că bărbații nu le-au lăsat să își ia un job.

De la o anumită vârstă încolo, posibilitatea de angajare fiind redusă, sunt obligate să depindă și să rămână în mediul domestic, până la fenomenele extreme care țin de o toleranță învățată în familie. Există o mulțime de teorii, teoria învățării sociale care arată că de fapt aceste comportamente agresive internalizate în familiile de origine produc toleranța pentru viitoarele fapte agresive în noile cupluri conjugale. Altele care vorbesc de o teorie a neajutorării învățate în care își asumă acest eșec din cauza faptului că nimeni nu te ajuta și atunci trebuie să accepți ideea de violență și să o gestionezi cumva ca efectele agresive să fie din ce în ce mai mici.

Care sunt tipurile de abuz?

Abuzurile sunt foarte multe. Aparent, vorbim de o singură formă de violență, în societate apare ca violența fizică, una ca fiind singura neacceptată.

Tipurile de abuz sunt foarte multe și extrem de sensibile, nu violența în sine sau agresiunea în sine este o problemă foarte gravă ci și alte forme de violență precum ar fi cea pe care mulți ar nega-o, probabil, una de tip psihologic. Dacă doriți exemple, pentru că am studiat problema aceasta în niște dosare de divorț, cu ocazia unui studiu pe care l-am realizat pentru teza de doctorat, unei mame i s-a interzis să intre în camera în care stau copii și copii plângeau în camera respectivă, în camera tampon în care se afla soțul trăia bucuria că și-a pus soția la punct, în cealaltă plângea mama. Nu e nici o agresiune fizică, dar costurile emoționale sunt teribile.  

Ar fi și cea de ordin sexual, care este încă o problemă pentru România, și, o cotă de atenție și aici, cea de ordin verbal, care practic este cea mai frecventă și de multe ori este baza plecării spre alte trepte de intensitate crescută în ceea ce privește violența.

Există multe cazuri de oameni care au convingeri conform cărora bărbatul nu este bărbat dacă nu dă o palmă, lucru susținut atât de femei cât și de bărbați, iar practic, unele femei chiar sunt educate în acest sens. Putem să schimbăm astfel de percepții?

Categoric da. Dacă mi-ați permite să formulez un pic plastic aș spune că vina pentru tradiționalitatea femeii sau a familiei românești astăzi îi aparține femeii, repet, cu ghilimele de rigoare. Cu cât permiți mai mult un comportament de dominație, cu cât permiți această indistribuție inechitabilă a rolurilor conjugale. Cu cât permiți agresiuni fizice sau mesaje care, practic, te plasează într-o poziție inferioară, cu atât se instalează mai mult acest tip de dominație care ajunge uneori și la agresivitate. Problema cea mai mare este tipul de comunicare și mentalitățile sociale .

Cunosc cazuri de persoane care au dorit să apeleze la cineva și nu au avut la cine. În România, mersul la terapie este o excepție, doar 3% dintre persoanele  care au avut probleme conjugale merg la terapie, restul nu merg. Mulți dintre ei nu cunosc legislația și nu au la cine să apeleze ca să le explice, deși există departamente de asistență socială care ar fi dispuse să ajute. Nu cunosc centrele de primire pentru astfel de persoane aflate în deficiență, or toate aceste elemente creează involuntar un alt tip de toleranță.

Schimbarea comportamentului sau a atitudinilor ține de modalitatea în care societatea vine spre victimă și aici iar mai avem o problemă – Victima, din dorința de a nu se face de rușine în comunitate, preferă să ascundă fenomenul agresiv. Sunt foarte multe cazuri în care femeile cenzurează probleme de violență sau de agresivitate de orice fel din dorința de a nu-și voala imaginea lor personală, dar și a familiilor. Dintr-un total de violență, doar 30-40%  ajung în instanțe sau cu reclamații la poliție sau la diferite centre de sprijin, restul sunt necunoscute. Din această cauză, nici nu se știe clar care este volumul violenței, nu doar din România, ci din toate țările europene și nu numai.

Nu de puține ori auzim că femeia este bătută pentru merită, pentru că are și ea o vină. Cum se ajunge ca victima să fie tratată ca vinovat?

Vina femeii nu este întotdeauna vina femeii oricât de vina femeii ar fi. Vina femeii este un concept de situații care presupune o disfuncție între cei doi parteneri. Așadar, oricum ar fi privită, vina femeii, chiar și dacă ar fi într-adevăr vinovată, ar trebui să ducă la niște resurse de comunicare eficiente care să rezolve acele deficiențe între cei doi. Terapia spune că, de fapt, oamenii nu au 10-15 ani de relații, ci au 2-3 ani de relație și restul sunt doar reiterări ale acestor ani de relație. Ce înseamnă asta? Oamenii ajung la un anumit stadiu de intimitate, iar după aceea se blochează. Se blochează pentru că au teama de a comunica, pentru că această comunicare sau expunere a problemelor sau a nemulțumirilor produce efectul în planul agresivității fizice sau verbale, motiv pentru care preferă să și le cenzureze și ajung să socializeze un tip de atitudine limitată strict la funcții și nu și la emoții, la împărtășire, la comunicarea, la creșterea nivelului de intimitate între cei doi parteneri. Asta ar fi prima problemă. Am întrebat studenții, și o fac des, dacă sunt fericiți și majoritatea au mici update-uri. I-am întrebat dacă au o problemă pe care n-au comunicat-o partenerilor și spun că da, cu câteva excepții. Așadar o formă cunoscută de terapie și utilizată des este aceea de a vorbi la persoana I: „Mi-aș dori să…”  și când spui asta stimulezi comportamentul meu de a-ți explica de ce nu am făcut treaba aceasta. Când spui „nenorocitule, și tu și familia ta ai făcut…”, tendința este de agresivitate.

Teama de conflict este una generalizată. Conflictul în terapie, în mediere, nu este privit în faza lui inițială ca fiind un lucru rău. Conflictul este modalitatea prin care, într-o formă strict naturală, se evidențiază diferențele dintre cei doi parteneri, care vor fi expuse medierii. Modalitatea în care se reacționează la conflict creează, de regulă, problema. Dacă bărbatul este tradițional și nu suportă autoritatea femeii, nu suportă să piardă în acest duel de comunicare, va apela la diferite strategii. Fie o presiune psihologică, pentru că fiecare își cunoaște partenerul, îi știe zonele de vulnerabilitate și se agresează reciproc, fie chiar la violență de toate tipurile. Dacă doresc să comunice, o pot face destul de eficient. Frustrările sunt absolut normale în relațiile conjugale, relațiile conjugale nu sunt perfecte, dar perfectibile. O relație conjugală eficientă este cea în fiecare spune ce are de zis, care își comunică nevoile, iar celălalt încearcă să i le îndeplinească pentru că îl iubește. De multe ori, problema se oprește aici. Dincolo de aceasta, vedem că violența nu este o cauză și doar o problemă suspendată în sine însăși, ci este un efect al problemelor conjugale în cuplul românesc.

Noi avem o rată a divorțialității scăzută. Paradoxal, de prin 2012-2013, cu update-urile codului civil, s-a creat o posibilitate și mai mare de divorț. Paradoxal, deși în celelalte țări europene unde s-a simplificat procedura de divorț, divorțialitatea a crescut, Franța 2005 – 57,7% – extrem de mult, în România scade. 

Teoretic, avem o familie extrem de stabilă, practice, nu este așa. Structura tradițională cenzurează foarte mult cuplurile în a-și expune sentimentele, trăirile. O să vedeți în cuplurile mature, multe dintre ele, oamenii din cuplu se reduc la o simplă comunicare sau o simplă comunicare a nevoilor primare, mă refer la îndeplinirea strictă a funcțiilor, a educației, dacă au copii, la menaj, cu aceste deficiențe în ceea ce privește echitatea de rol, cu privire la obținerea finanțelor și a treburilor din casă. Emoțiile, sentimentele sunt plasate într-un plan secund. De ce? Pentru că există o teamă generalizată de conflict. Rezolvarea lor, de regulă, duce cuplul la un alt nivel de funcționalitate, la un alt nivel de trăire și în același timp la un alt stadiu de intimitate. Majoritatea se blochează undeva la împărtășirea opiniilor: „știu ce gândești, știi ce gândesc, nu sunt de acord cu ce gândești, nici eu nu sunt cu ce gândești” uneori chiar în replica. De aici știe fiecare partener care este limita maximă de siguranță și nu depășește nimeni acest prag pentru că el prevestește sau anticipează un conflict pe care ei nu-l gestionează. Rezolvarea situațiilor poate crea cadrul optim ca în acel cuplu conjugal, violența să se reducă de la forma ei fizică la una verbală, de la forma ei verbală la o formă de stabilitate conjugală autentică și pe termen lung.

Sunt cazuri în care, la început este totul roz, iar cu timpul situația se schimbă într-un mod dramatic. Cum se poate ajunge de la apreciere și iubire la umilință și abuz. Practic ce se petrece în mintea unui agresor?

Sunt tipologii ale agresorului. Sunt unii care au socializat din familiile de origine agresiunea și o reproduc mai departe, sunt agresori care devin agresori pentru că simt că structurile conjugale pe care le promovează, să spunem modernitatea, nu le sunt favorabile, simt presiunea femeilor pentru această echitate de rol pe care ei nu sunt dispuși să și-o asume și atunci devin agresori. Există o formă de manipulare interesantă în ceea ce privește dulceața mariajelor la început. S-a spus în diferite forme: căsătoria este o cutie goală pe care trebuie să o alimentezi tot timpul cu ceva nou, cu ceva bun. Căsătoria te reconstruiește din nou și fiecare etapă din conjungalitate are nevoie de tonusul ei.

Perioada de început din relațiile conjugale, maritale sau chiar nemaritale este perioada aceea de dulce, nu este reală. Majoritatea, la începutul relațiilor, sunt falși, adică își expun imaginea în cea mai bună formă pentru că aduce feedback-ul pe care doresc să-l producă, iubirea și atractivitatea celuilalt. Relațiile conjugale pe termen lung validează sau nu validează o relație autentică și în același timp arată și formele ei de intervenție, dar mulți le neglijează. Se crede că 3 ani sunt maximul a ceea ce oamenii pot trăi în fericirea conjugală. În sensul acesta, o știm cu toții, iubirea durează 3 ani. Durează 3 ani pentru că, de regula, după 3 ani relația se reconstruiește altfel. Atunci, cu cât înaintezi în relație, cu atât ești mai vulnerabil/vulnerabilă partenerei/partenerului conjugal. De ce? Pentru că el/ea cunoaște mai multe despre tine. Modalitatea în care sunt utilizate informațiile poate crea stabilitate, dacă eu îți hrănesc nevoile emoționale, sau creează conflict, dacă nu ți le hrănesc. Poate să creeze o dublă frustrare dacă fiecare se retrage în sine și își asumă acest deficit, trăind cu el. Dar până când? Stresul, emoțiile sunt atât de puternice încât explodezi pur și simplu și în forma aceasta de reacție a momentului  generată de efecte în lanț pe o perioadă determinată, nu te mai ajută să rămâi obiectiv și rațional într-un proces de negociere sau chiar de comunicare conflictuală.

În structura familiei românești, oricât am încerca și o considerăm modernă, în mai toate situațiile găsim această distribuție inechitabilă a rolurilor. Se transformă în primul rând statusul feminin. De ce? Pentru că ea își dorește modernitate. Cine este deranjat întotdeauna de modernitate? Categoric, bărbatul, pentru că pierde ceva din valorile lui de status, lui nu-i convine echitatea, nu-i convine să nu i se recunoască imaginea specific tradițională, nu-i convine să piardă accesul la decizie, ca femeia sa, soția, iubita, să devină independentă, autonomă, pentru că simte că pierde controlul. Orice reacție agresivă este o reacție prin care se reechilibrează raportul de forțe și când nu mai ai argumente, și când viața conjugală nu îți mai permite, agresorii preferă să folosească forța pentru a restabili această autoritate de tip tradițional, disfuncțională desigur, dar o pot restabili prin forță și prin teamă.”

Un subiect mai puțin cunoscut este cel al violului în cuplu. Cum se ajunge la asta, un bărbat care susține că îți iubește femeia, ajunge să abuzeze sexual de ea?

Mulți dintre ei nu conștientizează faptul că orice femeie are acces la propriu său trup așa cum dorește să aibă. Mulți dintre ei nu consideră că femeia are dreptul să se opună unei relații intime într-un moment dat pentru că nu simte acest lucru. Mulți dintre ei consideră că relația intimă este obligație maritală, confundă obligația cu o plăcere care ține dintr-o iubire care este externalizată de data această pe cale fizică. Îmi amintesc o discuție cu doamna ministru atunci când au legalizat ideea de viol marital, când l-au introdus în documentele juridice și spunea domnia sa că avea reacții dure inclusiv de la colegii parlamentari care nu înțelegeau cum adică să existe o lege care să pedeapsească violul în situația unui cuplu căsătorit. Unii dintre ei, și destul de mulți, care fac acest lucru, consideră că femeia le aparține, femeia este bunul lor, este „cea de care eu dispun așa cum doresc eu, iar ea trebuie să își îndeplinească obligațiile conjugale.„

Statistic, în anul 1990, ponderea violurilor în România era de 2%. În contemporaneitate s-a redus la 1%. 25% din aceste violuri cu caracter general deci și în afara cuplului conjugal, 25% din ele sunt violuri maritale, o pondere destul de mare. (18.000). Însă, dacă ne gândim la situația în ansamblu și ne dăm seama că acel 75% s-ar putea să aibă un cuplu conjugal, putem să vedem tipul acesta de agresiune, de viol într-un alt context care sparge conjugalitatea din cauza unor frustrări sexuale, din cauza unor probleme care nu țin de nevoile femeii respective, din cauza unor disfuncții care vorbesc de relația conflictuală dintre cei doi parteneri și atunci problema violurilor ar fi și mai dură. Internațional, problema violurilor este extrem de gravă, nu cu ponderi atât de mari, cu ponderi mai mari în Rusia, cu ponderi mari în Anglia, se vede și într-o rată a nașterilor la fete tinere, sub 14 ani, în Anglia și în Rusia. La nivel european rămâne o problemă, dar ponderea este undeva la jumătate din ceea ce are ca indicator România în acest moment.

În astfel de cazuri, victima nu reclamă agresorul. De ce?

A moștenit o formă de a proteja intimitatea care uneori nu poate fi susținută. Probleme de ordin erotic sunt cele mai rar probleme identificate și în dosarele de divorț și în fața instanțelor de oricare tip. Ele sunt excepții pe la instituțiile de medicină legală. De ce? Pentru că a cenzura un spațiu atât de intim devine destul de vulnerabil pentru femeia respectivă și preferă să se cenzureze pe sine pentru a nu primi alte critici sociale. Societatea nu este pregătită să înțeleagă faptul că orice femeie are emoții, sentimente, are dreptul să refuze o relație intimă atunci când simte că nu trebuie să o facă, are dreptul să își pună anumite condiții în ceea ce privește sexualitatea, să impună limite în ceea ce privește tipul de sexualitate pentru că și aici este o problemă. Lucrurile acestea apar ca fiind un subiect tabu pe care mai toata lumea vrea să îl evite. Aceasta ar fi prima cauză care arată sau justifică faptul că femeile nu doresc să reclame aceste fapte. 

Ele sunt reclamate in extremis, când leziunile sunt extrem de grave, când cerințele de sexualitate ating cote extreme cu variațiile respective, ceea ce doresc împreună se numește erotism, ceea ce dorește doar unul singur poate fi extrem de greu de tolerat pentru persoana care poate fi supusă unor astfel de pretenții. În ceea ce privește sexualitatea, lucrurile sunt și mai dificile. De regulă, nevoile erotice nu se comunică, problemele erotice nu se negociază, ei nu negociază probleme simple cu privire la funcționalitate, la emoții, la sentimente, la trăiri obișnuite. Cu atât mai puțin în ceea ce privește sexualitate, iar mentalitatea că „femeia îmi aparține”  și că „dacă nu ești tu, mă duc în altă parte”  creează o dublă frustrare pentru femeie. Sunt femei, pentru că avem un studiu pe acest subiect, care spun că de vină pentru infidelitatea masculină este „vina mea ca femeie pentru că nu i-am dat ce dorește să primească”. Acest lucru ar acredita într-o formă total falsă faptul că femeia se face vinovată de orice înseamnă infidelitate masculină, or lucrurile sunt false. Relația intimă nu este în sine prioritară, este consecința unor sentimente pure. În afara sentimentelor pure, el devine un simplu exercițiu fizic cu o finalitate imediată, în sensul că relațiile intime se banalizează suficient de repede în așa fel încât atracția dintre cei doi să scadă extrem de mult.

Mai puțin cunoscute sunt și cazurile în care bărbații sunt cei agresați și hărțuiți în cuplu. Cunoașteți astfel de cazuri? Cum se ajunge la asta?

Violurile împotriva bărbaților sunt o excepție, România are un singur caz de cancan cu un taximetrist și forumurile, că le-am citit de curiozitate, erau de regulă dirijate de discuții masculine care vedeau mai degrabă invidia împotriva bărbatului respectiv decât condiția lui de traumă. Cazurile sunt rare. Eu personal nu cunosc astfel de cazuri. Menționez că am citit suficiente dosare de divorț, asta însemnând până la vreo 713 cazuri concrete, și n-am întâlnit un astfel de caz. De regulă, violența împotriva bărbatului, oricare ar fi ea, este în sine o excepție, conform statisticilor sunt cam 90% victime femei și 10%, până la 20% victime bărbați. Statisticile diferă de la o instituție la alta. În studiile pe care le-am realizat, și o să vedeți o pondere extrem de interesantă, bărbații reclamă violența psihologică a femeii și cea verbală într-o proporție de 91%. Femeile reclamă violența fizică într-o proporție de 87%. Ei nu suportă într-o proporție de 91% violența psihologică, nu o reclamă pe cea fizică. Bărbații nu reclamă violența fizică, pot fi cazuri de astfel de situații, dar nu reclamă astfel de fapte dintr-o jenă și mai mare pentru că el își pierde atunci imaginea aceea socială prin care bărbatul este lider, bărbatul decide, bărbatul nu pierde în fața femeii pentru că de asta este bărbat.

În ce măsură sunt afectați copii care cresc în astfel de medii, în familii disfuncționale în care se practică abuzurile?

,Ponderea divorțurilor pentru femeile care nu au copii și care au maxim un copil este de 84%. De la 2 copii încolo, divorțurile scad, 2,3,4,5, într-o pondere totală de 14% . De ce am spus aceste date statistice? Pentru faptul că prima condiționare a divorțurilor este libertatea de după. Majoritatea femeilor își pun astfel de probleme – „ce fac după ce divorțez, cine mă întreține” – dacă nu are serviciu, „unde stau” – dacă  nu are locuință comună sau locuința soțului și de aici pleacă toleranța la violența.

Categoric, scuza de după scuză, pentru că niciodată nu a fost o scuză reală, este că e bine ca un copil să aibă și mamă și tată, iar pentru acest aspect mă sacrific eu ca mamă ca el să vadă și mamă și tată.

Disfuncția și problemele încep pentru că una este să ai și mamă și tată la care te poți raporta și una este când ai un tată sau o mamă disfuncțională agresivă care creează o potențială agresivitate la cuplurile tinere. De asemenea, care pot crea agresivitate pe care o dezvoltă la nivelul familiei, probleme de socializare și integrare socială pentru copii pe care îi au. Așadar, beneficiile sunt mai mici decât costurile pe care le presupun astfel de relații conjugale. Exemple, și de la INML și din dosarele de divorț, părinți care din cauza alcoolului preferă să aibă relații intime cu mamele în camera în care sunt și copii cu precizarea că e bine ca și copilul să învețe după ce o sa fie mare, ca să știe, să nu crească inhibat, cazuri în care copii sunt batuți o dată cu mamele lor pentru că luau apărarea mamelor lor, copii care sunt ținuți afară, iarna desculți ca să-i învețe minte să nu mai ia partea mamei sale. Iată tipul de disfuncții care afectează și dezvoltarea fizică și psihică a copilului aflat într-o astfel de posibilitate.”

De ce rămân femeile în astfel de situații toxice și abuzive? De ce acceptă astfel de tratamente? Sindromul Stockholm, rușine, frică?

Sindromul Stockholm este o excepție, categoric este și el o resursă. Trauma pe care o presupune divorțul este a doua după deces. Costurile emoționale sunt mari, decizia divorțului este una grea, așadar femeia își va construi întotdeauna motive psihologice sau argumente psihologice sau psihosociale care să-i certifice faptul că mai merită să mai încerce. Categoric nu are dreptate, dar va face treaba aceasta des. Stockholm spune că există o formă de atașare față de agresor, adică încerci să-i îndeplinești nevoia în așa fel încât costurile violenței să scadă în ceea ce te privește. Ajungi să-i îndeplinești nevoile de așa natură până când te identifici cu ele. Atunci îți hrănești emoțiile din binele partenerului și orice formă de bine dezvoltată de acesta ca o consecință directă a faptelor pe care eu le fac ca agresat în rând cu agresorul s-o supradimensionați ca să-mi argumetez relația. Din cealaltă perspectivă, de ce rămân femeile, multe dintre ele sunt dispuse să încerce, multe dintre ele nu au unde să se ducă. Dau un exemplu: sunt femei care nu au unde să plece și au copii, nu au pe nimeni, nu au mamă, nu au tată, nu au surori.

Victimele agresate ce măsuri ar putea să ia? La cine ar putea să apeleze?

Sunt foarte multe instituții. În primul rând ar trebui să apeleze la poliție. Poliția instrumentează cazul, se fac dosare penale în acest sens, există ordine de restricții care au fost cumva îmbunătățite ca proceduri. Inițial, ordinul de restricție se putea acorda în 30 de zile. Imaginați-vă 30 de zile de agresiune continuă, mai ales când știi că procedura este în curs de a fi finalizată, acum s-au redus la 3 zile. 3 zile pot fi de asemenea multe pentru astfel de persoane. Dau o cifră care poate șoca: în România anului 2016, avem 186 de femei ucise din cauza violenței domestice. Cifra este colosală, 3 zile de procedură juridică pentru acordarea ordinului de restricție pot fi fatale pentru o astfel de femeie. Instanțele și în același timp instituțiile trebuie să intervină prompt, să scoată femeia din mediul agresiv sau să scoată bărbatul din mediul agresiv și să creeze forma de protecție astfel încât femeile acestea să nu ajungă în situații limită de a-și pune viața în pericol sau nu.

Ce ar trebui să înțeleagă oamenii în general despre acest fenomen, despre această problemă reală care este tolerată la scară largă?

Oamenii, mulți dintre ei, se limitează la o serie de stereotipuri pe care le cunoaștem, le găsim pe toate paginile de internet, pe forumuri, în formulele prefabricate sau inițiate anterior experienței cu privire la violența domestică. E problema familiei, oricum nu se întâmpla nimic, dacă rămâne cu agresorul înseamnă că îi place să fie bătută, etc, sunt o mulțime de elemente. Oamenii ar trebui să înțeleagă faptul că relațiile conjugale sunt sau nu sunt dacă ele sunt stabile, iar o stabilitate conjugală ține de o minimă formă de funcționalitate care elimină total agresivitatea din cuplu.

Oamenii ar trebui să mai înțeleagă faptul că în situații de vulnerabilitate, ei trebuie să intervină prompt. Sunt vecini care fac treaba aceasta, aud bătăi, scandaluri în casă, țipete din partea femeilor de regulă și vin și bat la ușă. Se potolesc agresorii pentru că se văd urmăriți de către vecini. Vecinii cheamă poliția mai des decât cheamă uneori victimele, pentru că victimele nu au acces la telefon, în situația de agresivitate li se ia absolut orice șansă de comunicare cu exteriorul. Unele femei trăiesc panică de nu își mai dau seama de ceea ce ar trebui să facă.

Societatea categoric trebuie să intervină, există o modalitate optimă de a rezolva astfel de probleme doar prin intervenția socială generală.

Ceea ce faceți dumneavoastră este să expuneți cu și mai mare evidență resursele la care pot apela astfel de femei. Sunt centre de primire speciale, sunt legi care protejează, sunt instanțe, sunt departamente de asistență socială care susțin financiar femeile care trec prin astfel de momente pentru a-și putea construi un proces echitabil, de multe ori lipsit de resurse, nu au acces la justiție, nu au acces la un taxi să meargă la INML să-și ia un certificat medico-legal. Mi-am adus aminte de o atitudine feminină – am observat o pondere de mai mare de 50% dintre femeile care apelau la serviciile de medicină legală, femei care foloseau certificate medico -legale ca resursă de putere – „Dacă se mai întâmplă o dată, ma duc în instanță, te duc în judecată, o să pierzi, o sa ajungi în închisoare”. Numai că argumentele acestea țin la început, multe dintre ele de care vă vorbesc erau la al 2-lea sau al 3-lea certificat medico-legal și leziuni dure: deplasarea mandibulei, leziuni provocate de obicete contondente sau zdrobirea tibiei cu patentul. Și totuși preferau să nu divorțeze și să folosească aceste certificate ca o resursă. Mi-am adus aminte de o doamnă și i-am spus „dumneavoastră nu veți folosi certificatul acesta niciodată” . Din interviurile pe care le-am realizat, era o doamna cu anumită statură și a întrebat ,,de unde v-ați dat seama?” . Îi zic: ,,Bănuiesc că o să-l scanați, o sa-l puneți pe masă un pic mototolit și o să dați impresia că aveți un document. – ,,Da, asta vreau să fac”.

Argumentele în familie funcționează altfel. Prima dată este impactul – vai ce am făcut- uite documentul – vai ce o să mi se întâmple. Când ele sunt folosite și nu duse mai departe, argumentele acestea devin în sine inutile.

Până și atunci când ai resurse, până și atunci când violența este extremă, unele femei preferă să nu apeleze la cineva.

Au fost femei agresate sexual, au fost femei care urmau să fie aruncate de pe faleza și au sărit turiștii de la mare să le scoată și mama ei nu a vrut să meargă în instanță că a spus că „eu nu vreau sa fiu părtașă teologic pentru divorțul tău”.  Sunt femei care nu au la cine să apeleze și sunt femei care sunt obligate să se complacă în astfel de medii pentru că sunt lipsite total de resurse și când spun total de resurse spun și de resursele la care ar putea aplica gratis prin instiuțiile pe care statul deja le oferă pentru că ele nu sunt cunoscute suficient.

Potrivit unor studii, 30% dintre femei au avut măcar o dată experiența violenței domestice, indiferent de formă. Conform datelor statistice, ponderea pe gen a victimelor violenței domestice oscilează între 80 – 90% victime femei și 10 – 20% victime bărbați. 

 Divorțul victimelor este, de cele mai multe ori condiționat sau oprit din cauza copiilor, a condiției materiale și dependența locativă și existența copiilor.