De la orfelinat pe podiumul campionilor. Ciprian Bălănescu: „Dacă vrei să fii cel mai bun, nu ai cum să o iei pe scurtătură”

Cinci frați, râsete, joacă, armonie, seninătate pe fața părinților, cam așa arată fericirea pentru Ciprian în primii lui ani de viață, dar într-un moment totul se năruie. Durerea și neputința vin să înlocuiască tabloul perfect de la început. Tatăl moare într-un accident, iar familia se destramă. ”Aveam doi ani când s-a întâmplat, trei dintre frații mei au rămas cu bunica, la sat. Mama și cu mine, alături de ceilalți doi frați, ne-am mutat la oraș”, mărturisește sportivul.

Încep lipsurile, problemele de ordin financiar, momentele de cumpănă. Mama nu poate ține pasul cu neajunsurile, decide să schimbe ceva, așa că îi duce la casa de copii. „Tot ce am trăit m-a ajutat să devin ceea ce sunt azi. Să fiu puternic. Mă gândesc la perioada aceea ca la una pozitivă. Dacă nu aș fi trecut prin toate astea, nu știu unde aș fi ajuns. Nu am judecat-o niciodată pentru decizia luată, așa a fost să fie. Cred că așa a simțit atunci, iar soluția aleasă a fost una dintre cele mai bune. Am stat opt ani la orfelinat. Am crescut alături de ceilalți doi frați ai mei. Mi-am dat seama că acela nu este locul pentru mine încă de când am ajuns. Trăiam la un loc cu copii care aveau probleme mentale și fizice. Nu se facea nicio diferențiere, nici măcar în sistemul de învățământ. Erau zile în care luam bătaie, dar erau și oameni buni, cum era profesorul de sport, care organiza competiții în spatele școlii. Săream obstacole, eram foarte bun pe partea de anduranță, iar el a remarcat. Când eram în clasa a șaptea, s-a organizat la București un concurs de atletism pentru copiii cu probleme. Acelea sunt momentele pozitive pe care le-am preluat de acolo, care m-au pregătit pentru parcursul meu de mai tarziu. Aveam în gând sistemul din care veneam și îmi doream să concurez cu oameni care nu aveau probleme. Aceasta era motivația mea. Când mă duceam la antrenamente, aveam un bilet de voie cu care ieșeam de trei ori pe săptămână, mă simțeam ca la o competiție”.

Acasă mergea odată la două săptămâni, în weekend, dar asta însemna întâlnirea cu ceilalți, cu normalitatea. ”Era greu, copiii de vârsta noastră știau situația și nu era tocmai plăcut. Acelea erau momentele în care mă întrebam de ce nu putem să fim și noi normali, să învățăm într-o școală generală”, își amintește sportivul. Încearcă să umple golul cum poate. Așa cum veniseră toate trăirile de până atunci, dintr-o întâmplare, învață să înoate. ”Eram lângă râul Timiș cu unchiul meu. Cred că aveam 9 ani. Din greșeală, i-am blocat unchiului meu ușile la mașină, iar cheia a rămas pe dinăuntru, avea o Dacie. După ce s-a terminat totul, m-a luat și m-a aruncat în apă și mi-a zis: Înoată acum! Și așa am învățat. Își imagina că nu știam să înot și a fost mereu lângă mine. Copilul de atunci s-a descurcat foarte bine. Nu mi-a fost frică”, spune astăzi Ciprian.

Treptat, își găsește încă un refugiu, pleacă pe furiș din orfelinat. ”Îmi aduc aminte cum am sărit gardul prin spate și m-am dus în parcul copiilor, și acolo am escaladat din nou gardul, că era cu intrare. Am mâncat corcodușe. Erau roșii și dulci. Și m-am avântat pe toate aparatele de acolo. O scară de echilibru, o roată pe care mă învârteam – o roată mare, ca cea de hamster, pe care poți fugi, tobogane. M-am bucurat tare mult de joaca de atunci, în școală nu aveam așa ceva”, adaugă el.

Viața nu îl răsfață cu prea multe daruri, dar bunăvoința celorlalți e mare. Prima bicicletă o primește de la profesorul lui: ”Îmi amintesc că era rusească, avea pană, cadrul îndoit și era plină de praf. Am curățat-o, am bibilit-o, dar am descoperit că filetul era stricat și trebuia completat cu o bucată de aluminiu. În cele din urmă, am reușit să o repar, așa am început să fac ture Timișoara-Petroșani. Prima cursă a durat 19 ore, dar, după ce am reușit să îmi achiziționez o altă bicicletă, făceam același traseu în 6 ore și jumătate. Sportul mi-a fost cel mai apropiat aliat și nu m-a tradat niciodată. Dacă treceam printr-un moment greu și mă duceam să alerg sau să pedalez, dispăreau toate slăbiciunile. Am avut întotdeauna o mentalitate de învingător. Nu îmi plăcea când cineva îmi spunea: Nu poți! Eram ceva de genul: Spune-mi că nu pot, ca să îți arăt că pot! Dacă luam bătaie sau mă întrecea cineva, în orice, nu mai dormeam noaptea”.

La 16 ani se angajează la o brutărie. Muncește din greu, dar e fericit, câștigă primii lui bani. Cu o parte din ei își ajută părintele rămas în viață, cu cealaltă își face mici bucurii, după o viață trăită în lipsuri. ”Îmi amintesc că din primul salariu mi-am luat o cutie cu batoane din ciocolată, erau 33 de bucăți, dar în două zile le-am terminat”, mărturisește el.

Își petrece nopțile în fața cuptoarelor timp de șase luni. Rotește coca, dar pune la dospit câte un vis. Străbate un drum anevoios, dar la fiecare popas întâlnește un om cu suflet. Unul dintre ei este Francois, un francez care a ales să stabilească la Timișoara după ce s-a căsătorit. Ciprian vede azi în omul care i-a dăruit cândva o pereche de adidași pe tatăl a cărui imagine a pierdut-o în timp: ”Alergam prin Pădurea Verde din Timișoara și aveam o pereche de încălțări prin care îmi ieșeau degetele, talpa era ruptă. Am intrat în vorbă, m-a dus la mașină și mi-a dat adidașii lui. M-a întrebat dacă sunt buni. El purta 40, eu 42. I-am zis ca Da, deși degetale îmi stăteau încovoiate””.

”Am alergat și cu adidași luați de la second hand”

Amintirile de la 17 ani se învârt în jurul unui pat de spital și a unor medici cu față serioasă care îi dau un verdict nemilos. ”Am căzut cu bicicleta și mi-am rupt ligamentele. După operație, medicul mi-a spus că nu o să mai fac sport niciodată. Eram un copil, am început să plâng, era ca și cum cineva mi-ar fi luat jucăria preferată. La două zile după ce am ieșit din spital, pedalam pe bicicletă, doar cu piciorul sănătos. Trei luni mai târziu am participat la un concurs de triatlon și am câștigat, deși luasem startul alături de sportivi din lotul național”, povestește Ciprian Bălănescu pentru Gândul. Atunci e cooptat la Clubul Steaua. Doi ani se luptă cu niște dureri îngrozitoare la picior, dar nu renunță. Cu timpul, înotul îl ajută.

Iluziile nu îi țin însă de foame, așa că e nevoit să se reîntoarcă la munca fizică, de această dată la o fabrică de filatură din Timișoara. ”Am încărcat un an de zile cutii de 30 de kg într-un tir. Nu am pus niciodată accent pe ce aveam, am alergat și cu adidași luați de la second hand. Nu am dat niciodată valoare lucrurilor. Dacă vrei să câștigi o cursă, poți să alergi și desculț. Primii bani din sport i-am câștigat în 2002. Am obținut 500 de euro la o competiție. Am lăsat niște bani acasă, iar cu restul m-am întors la București, m-am dus la bazin, iar acolo mi i-au furat.

Când s-a suspendat secția de triatlon de la Steaua, am fost sunat și mi s-a zis că în 24 de ore trebuie să eliberez camera de cămin. A fost un moment greu. Eram singur, nu aveam bani, a trebuit să ies cu bagajul în stradă. Mergeam pe bicicletă și plângeam. M-am dus la Dinamo, am primit casa și am început să văd luminița de la capătul pământului”, își reamintește sportivul.

Bicicleta Joiana

De câțiva ani, campionul la triatlon deține o bicicletă de top. „O cheamă Joiana și e nărăvașă rau. E o bicicletă de carbon, are aproape 7 kg, linie electronică, roți aerodinamice și costă în jur de 10.000 de euro. Contează și bicicleta, dar cel mai important e motorul, cum ești tu format ca sportiv și ca om”, adaugă sportivul.

Ciprian Bălănescu e unul dintre oamenii care poate să ducă multe. Poate de aceea are și astăzi un program spartan de viață: ”Mă antrenez șase ore pe zi. La triatlon am trei probe: înot, bicicletă și alergare, așa că aloc câte două ore pentru fiecare. Mă trezesc la șase, după ceasul biologic. Merg pe stadion sau la bazin două ore. Înot 5 km, la ora 09.00 ies din apă, fac pauză un sfert de oră. Acelea sunt clipele în care beau un shake sau mănânc o banană. Mă urc pe bicicletă, pedalez în jur de 60, 70 de km. La 12 merg acasă, mănânc ceva, dorm, iar la 15 mă întorc pe stadion. Alerg 20 de km, după care merg la sala de forță. La 19.30 sunt acasă, la 21.30 sunt în pat. Înainte de competiție, nu mă gândesc la un film cu Rambo sau la o melodie, ci la greutățile prin care am trecut, asta mă face să lupt. Viața m-a făcut puternic!”

A ieșit timp de 12 ani campion la triatlon, dar în spatele acestei lupte nu se ascund niște câștiguri fabuloase. ”Federația nu ne susține în niciun fel. Ai nevoie de cazare, de echipament, iar toate astea costă. În iarnă am fost în Portugalia. Am stat două luni și am cheltuit aproape 4.000 de euro.

Medaliile naționale nu se mai plătesc, nici de club, nici de minister. Sunt cursele private, unde premiile au scăzut, iar taxele au crescut. Anul trecut puteai să câștigi 1.000 de euro, anul asta poți să obții 475 de euro. Într-un Campionat european, premiul pentru locul l se duce undeva la 1.800 de euro. În Campionatul Mondial la 8.700 de euro”, mărturisește Ciprian Bălănescu pentru Gândul.

A avut parte de multe accidente cu bicicleta, dar o mișcare periculoasă a fost cât pe aici să îl coste viața: „Mă întorceam de la un antrenament. Mergeam cu 35 sau 40 de km pe oră cu bicicleta, eram pe șosea, pe lângă mașini. Când am ajuns în dreptul lor, am frânat, nu știu de ce, așa am simțit. Am ajuns în dreptul unui autobuz , mi s-a rupt ghidonul și nu am avut pe ce să mă sprijin, moment în care bicicleta a intrat cumva sub autobuz cu o roată, iar eu am venit cu capul sub autobuz, care era în mers. A trecut roata autobuzului peste roata mea de bicicletă, iar eu, nu știu cum, mi-am retras capul. Atunci am înțeles ce înseamnă să vezi moartea cu ochii”.

Se întoarce deseori cu gândul la locul în care a copilărit, i-ar plăcea să facă mai multe pentru cei care astăzi traiesc acolo, dar nu i s-a permis: „Am avut anul trecut un proiect care se numea ”’Copilărie în mișcare””. Am strâns bani cu care am cumpărat echipament sportiv și încălțari, dar cei de acolo nu mi-au raspuns la apel. Am trimis scrisori, i-am sunat, dar nu au fost interesați, iar asta m-a dezamagit. Am dus echipamentul la o școală din Petroșani””.

Către vremurile trecute, Ciprian Bălănescu privește astăzi cu resemnare. ”Nu mă pricep să schimb o baterie la baie, dar o pâine, un cozonac și niște chifle pot să fac oricând. Dacă vrei să fii cel mai bun, nu ai cum să o iei pe scurtătură. Viața e grea în general, e o luptă continuă, dar nimic nu e imposibil””, concluzionează el pentru Gândul.