Emilia Popescu: Am fost atât de îndrăgostită încât am atins cerul, încât zburam…!

„Am întâlnit oameni potriviți în momente cheie ale existenței mele, l-am întâlnit pe Moțu Pitiș când am fost foarte tânară, astfel încât am intrat în meseria asta pe un cal alb, alături de cei mai mari actori ai României.”

Actrița a comentat mișcarea #MeToo și a mărturisit propria experiență legată de hărțuirea sexuală: „E, chiar monstru nu, chiar monstru nu! Oameni care mi-au făcut „complimente”, sigur. Că s-a întâmplat ceva sau ca nu s-a întâmplat ceva, pentru că eu nu am răspuns acestor „complimente”, n-aș vrea să merg atât de departe, poate ca da… Nu , hai monstru nu. Chiar nu. (râde) Oameni normali care și-au încercat și ei norocul (râde).

Redăm intergral interviul acordat agenției MEDIAFAX și Gândul.info de actrița Emilia Popescu.

Reporter: În ce stă puterea ta?

Emilia Popescu: În credință. Credința în Dumnezeu că mă va salva în orice situație aș fi. Acuma să nu credem că, dacă omorâm un om, o să ne scoată din încurcătură…Credința că mă va salva și credința că are planul lui bine stabilit cu mine. Nu prea se potrivește întotdeauna ceea ce ne dorim cu ceea ce ne dă Dumnezeu , până la urma concluzia este una singură, ce ne-a dat Dumnezeu , exact asta trebuia să se întâmple.

Reporter: În ce stă libertatea ta?

Emilia Popescu: Mă surprinde întrebarea asta pentru că nu știu cât sunt de liberă. Nu știu cât sunt de liberă. Mă simt liberă atunci când pot să spun foarte relaxată NU. Când pot să refuz. Asta îmi dă o stare de confort și de libertate. Și din păcate am învățat să spun NU târziu, dupa 40 de ani . Cred că este unul dintre avantajele înaintării în vârstă , puterea de a refuza foarte senin fără să te mai gândești , ce explicații să dau , ce scuze am, ce trebuie să spun. Nu , nu trebuie să spun nimic! Pur și simplu spun NU și încă unul din avantajele (râde) înaintării în vârstă este că nu mai trebuie să minți atât de mult . Nu mai trebuie să fii diplomat, hai să zic așa, dar poți să-ți permiți luxul de a spune lucrurilor pe nume și poți să spui NU. Dar nu știu dacă sunt liberă . Ăsta este segmentul psihologic așa , adică din punct de vedere psihologic mă simt liberă când spun NU sau mă simt liberă când sunt pe o plajă în Grecia, dar LIBERTATEA cu majuscule , nu știu dacă am dobândit-o. Nici măcar pe scenă .

Reporter: În ce stă frumusețea ta?

Emilia Popescu: Nu pot să-ți răspund eu (râde) . Chiar nu! Chiar nu pot să-ți răspund la întrebare! Nu știu, nu știu pentru ca nu sunt, d-asta, spun (râde).Nu sunt deloc frumoasă . Am momente așa pe scenă când poate arăt într-un fel așa…dar nu…asta nu…mergi prea departe (râde)!

Reporter: Dacă te-ai întâlni cu tine, cea de la 20 de ani, EA ar fi mulțumită de tine ? Îi mai datorezi ceva?

Emilia Popescu: Sigur! N-ar fi mulțumită, adică ar fi pe jumătate, așa. N-am făcut cât ar fi trebuit să fac cu talentul meu, cu acela pe care mi l-a dat Dumnezeu. Am făcut mult mai puțin, s-ar fi putut face pentru că… ce a depins de mine eu zic că am făcut, dar, cu siguranță, probabil că trebuia să am o altfel de structură să fac în așa fel încât lucrurile să se întâmple. Deci din punct de vedere profesional, n-ar fi atât de mulțumită. Ce mi-am promis la 20 de ani, că voi fi mamică, am împlinit, am îndeplinit, încă nu s-a terminat (zâmbește) drumul meu de părinte. Hai să zicem că ar fi așa, satisfacută, nu mulțumită. 

Reporter: Cât din cea care ești acum este rezultatul greșelilor pe care le-ai făcut?

Emilia Popescu: Puțin. Suntem suma alegerilor noastre și poate că uneori ceea ce alții sau ceea ce a fost o greșeală s-a dovedit în timp că pe termen lung a fost o decizie corectă. N-aș vrea să spun că sunt rezultatul greșelilor mele. Nu știu să dau un procent. Nu știu, 10%… Nu mult.

Reporter: Ce este extraordinar în viața ta?

Emilia Popescu: Fiecare dimineață!…Viața!…

Reporter: Care este miracolul vieții tale, dacă ai avut parte de vreunul?

Emilia Popescu: Fetița mea, Maria, și faptul că … două miracole, unul este copilul meu și al doilea, am trecut printr-o intervenție chirurgicală care putea să lase sechele, puteam să rămân paralizată și iată că nu am rămas, a fost o minune.

Reporter: Care sunt cele mai mari șanse pe care le-ai primit de la viață?

Emilia Popescu: Am întâlnit oameni potriviți în momente cheie ale existenței mele, l-am întâlnit pe Moțu Pitiș când am fost foarte tânară astfel încât am intrat în meseria asta pe un cal alb , alături de cei mai mari actori ai României, am întâlnit în drumul meu doctori excepționali care m-au… , mi-au acordat prietenia și sprijinul lor în momente cheie , am întâlnit oameni potriviți și generoși care mi-au răspuns , hai să nu zic și generozității mele, care mi-au răspuns cu aceleași sentimente pe care le-am dăruit.

Reporter: Care este cea mai frumoasă zi pe care ai trăit-o în carieră ?

Emilia Popescu: Nu e una singură! E foarte greu să spun! Sunt momente , sunt clipe unice, atunci când trece îngerul, cum spunem noi, clipe pe care le păstrezi dar nu neapărat, nu pot să spun „în 1998 a fost clipa aia pe 15 octombrie”, dar sunt momente în anumite spectacole, pentru că spectacolul era ceva unic, în care timpul s-a oprit în loc dar nu pot să spun o singura zi. E imposibil! Am avut momente extraordinare la începutul carierei și sigur că conteaza enorm să ai 20 de ani și să trăiești ce trăiești într- un colectiv ca cel al teatrului Bulandra… Nu pot să numesc o singură zi. Au fost perioade.

Reporter: Care a fost cea mai frumoasă zi din viața personală?

Emilia Popescu: Când am născut. În 1996. Pe 23 februarie. (zâmbește) Pe urmă fiecare zi a fost cea mai frumoasă zi.

Reporter: Ce înseamnă familia ta pentru tine?

Emilia Popescu: Tot. Este singurul… cum să spun… tot. Motorul meu și cel mai important, cele mai importante persone din viața mea.

Reporter: Și care sunt cele mai importante persone din viața ta?

Emilia Popescu: Copilul meu, mama mea, bărbatul meu, fratele meu.

Reporter: Unde și cum te vezi peste 10 ani?

Emilia Popescu: Aș vrea să mă văd să am nepoți și să… aș vrea să fiu tot pe scenă. Aș vrea să fiu sănătoasă… Nu știu unde, cred că pe scenă. Mie, imaginația mea nu poate zbura mai departe de scenă.

Reporter: Ce înseamnă România pentru tine?

Emilia Popescu: Casa mea! Și oamenii. Unii oameni care sunt tot casa mea.

Reporter: Ce îți place și ce nu îți place la România astăzi?

Emilia Popescu: Nu-mi place mediocritatea care conduce, nu-mi place că s-au răsturnat valorile (zâmbește amar), nu cred că le mai putem pune la loc, sincer. Avem capacitate și oameni extraordinari care nu pot fi în față și mi-e greu să înțeleg de ce s-a vrut acest lucru.

Reporter: Vezi viitorul copilului tău în România?

Emilia Popescu: Nu știu. Cel mai probabil da. Dar nu știu, chiar nu îmi dau seama.

Reporter: Ce te-ar face atât de fericită încât să spui „clipă oprește-te”?

Emilia Popescu : Am trăit asta! Am trăit sentimentul ăsta atunci când alăptam, în unele momente când eram pe scenă, dar cel mai mult când o aveam pe fiica mea mica sau când am fost atât de îndrăgostită încât am atins cerul….  încât zburam…

Reporter: Cum comentezi mișcarea #MeToo?

Emilia Popescu: Of, ce întrebare… e greu pentru că vei fi categorisit de unii si de altii… Cred că a fost pornit tot scandalul ăsta, cred că a fost o chestie politică de plătit niște polițe cu acest producator și mai cred că atunci când cineva este agresat trebuie să aibă curajul să vorbească atunci. Peste 20 de ani?! Să spui ce ți s-a întâmplat?! Sunt perfect de acord, înțeleg, dar lucrurile sunt un pic duse în extrem, adică dacă orice compliment poate fi luat drept agresiune, dacă orice glumă… păi trebuia să fie lumea noastră… trebuia să fim toți la pușcărie (râde) e puțin… E corect să iei atitudine atunci când e cazul și când ți se întâmplă, când ți se întâmplă! Știu că există frică, știu că există frica de a nu fi crezută, știu ! sau crezut, cunosc! Dar e târziu peste zeci de ani, e târziu .

Reporter: A existat vreun monstru în viața ta?

Emilia Popescu: E, chiar monstru nu, chiar monstru nu! Oameni care mi-au făcut „complimente”, sigur. Că s-a întâmplat ceva sau ca nu s-a întâmplat ceva, pentru că eu nu am răspuns acestor „complimente”, n-aș vrea să merg atât de departe, poate ca da.. Nu , hai monstru nu. Chiar nu. (râde) Oameni normali care și-au încercat și ei norocul (râde).