Prima pagină » Cu Gândul La Fericire » Era șofer de camion pe șantier, însă o întâlnire i-a schimbat viața. Regizorul Dan Tudor: „Dacă mă compar cu De Niro, sunt sărac, dacă mă compar cu un coleg de la Național, sunt chiar bogat!”

Era șofer de camion pe șantier, însă o întâlnire i-a schimbat viața. Regizorul Dan Tudor: „Dacă mă compar cu De Niro, sunt sărac, dacă mă compar cu un coleg de la Național, sunt chiar bogat!”

Are o sinceritate care te dezarmează, jonglează cu vorbele, dar nu se ascunde în spatele lor. Reușește să te facă să râzi când nici nu măcar nu vrei să zâmbești. E Dan Tudor, actor, regizor, dar, înainte de toate, om. Drumul lui a început pe șantier, unde era șofer, dar o întâlnire cu Silviu Stănculescu i-a schimbat traiectoria. A reușit să-și schimbe condiția și să înlăture toate piedicile pe care viața i le-a pus. Astăzi crede că la baza acestor trăiri se află cea care i-a dat viață. "Mama a murit când noi eram copii. A fost un accident îngrozitor. Ne-a luat casa foc. Regret că nu m-a văzut jucând, dar am convingerea că la baza izbanzilor mele se află ea, că forța mea mea este ea", mărturisește Dan Tudor pentru Gândul.

Ce au tinerii de astăzi și nu a avut Dan Tudor?

Au curaj, au libertate, au puterea opțiunii, au viteză de reacție mai bună. Vin dintr-o famile de muncitori, care au lucrat ca nouă să nu ne lipsească nimic, din lucrurile normale, firești. Nu au fost excese de niciun fel, nici în sărăcie, nici în bogăție. Noi aveam o frică de viitor. Astăzi clipa se trăiește intens, oamenii nu își mai fac planuri, nu se mai lovesc de sistemul acela ermetic. Atunci existau fricile acelea, să nu spui ceva rău, toți erau cu ochii pe tine, indiferent dacă erai copil sau adult.

Cum ai ajuns actor? Aveai o relație bună cu umorul?

La 24 de ani m-am întâlnit cu teatrul și teatrul cu mine. Lucram pe șantier, eram șofer pe camion. Directorul Teatrului de Comedie era Silviu Stănculescu. Ne-am cunoscut într-o vacanță. M-a întrebat ce lucrez, eu i-am spus că sunt șofer. Silviu m-a chemat la teatru, eu am crezut că au nevoie de un nou șofer, aveau un autocar cu care mergeau în toată lumea. Nu eram un tânăr vesel, eram mai degrabă blazat, probabil că a vazut ceva dincolo de volan. M-a trimis la pregătire, după am jucat în ”Colivia nebunelor”. În același an am intrat la teatru.

Când te gândești la acei ani, cum ți se par? Te sperie?

Nu mă sperie nimic, aș putea fi și azi un șofer pe camion. Glumesc cu colegii mei și le spun că sunt cel mai bun șofer dintre actori și regizori. Mi-a rămas de atunci un simț practic, o viteză de execuție. Acolo exista o anumită naturalețe, respectai termenele, te țineai de cuvânt. Dacă făceai o pană, pe timp de iarnă, era îngrozitor. În acele vremuri nu existau cauciucuri ca cele de azi. Cauciucul era prevăzut cu o cameră, trebuia sustras de acolo cu un levier. Il umflai. Mi-a rămas de atunci precizia, venitul la timp, atunci trebuia să vii devreme ca să încălzești mașina. Le spun și colegilor mei: „Copii, veniți, încălziți motoarele și să-i dăm drumul!”

Ai regrete?

Am trăit din regrete. La 20 de ani regretam că nu mi-am terminat cariera sportivă, am făcut handbal de performanță la Clubul Steaua și mi-am rupt un menisc. Pe urmă m-am făcut actor, pe parcurs am regretat că nu am făcut acest pas mai devreme. Mai târziu că nu am făcut anumite roluri. Tot regretând, viața mi-a dat șansa să lucrez. Acum mi se pare că am făcut lucruri cât pentru două vieți. Am regizat peste 90 de spectacole. Actorii trăiesc într-o altă realitate. Când mă duc acasă, mă uit în ochii copiilor mei și folosesc vorbe din piese.

Cum ai trecut de la actorie la regie?

Cum am trecut și de la șoferie la actorie. Trebuia să joc la Comedie într-un spectacol după un text rusesc. Regizorul respectiv mai făcuse la Național două piese, dar fuseseră proaste. Directorul a renunțat la proiect, eu m-am supărat. În acea piesă trebuia să joc rolul unui tractorist care devine actor, cum eu trecusem prin asta, era perfect. Deși era vorba de o piesă rusească, cu timpii respectivi, știam ce trebuie să fac, îmi venea mănușă. M-am dus pe sus, am plâns, simțeam că am șansa să fac un rol care mi se potrivește. Directorul mi-a zis: „Dacă vrei și reușești să îi lămurești și pe ceilalți, o poți face tu!””

Am făcut un spectacol cu cei din liga a doua din teatru, cu care am luat premiu la Festivalul de la Galați. Apoi am regizat la rând cinci spectacole. După un timp am făcut și studii în zona asta. Mi-am luat și doctoratul. Am regizat peste 90 de piese, dar și joc, acum repet pentru trei deodată. Tot timpul meu este aici, altceva nu fac. Până și în vacanță plec cu două pungi de texte. Acum am niște proiecte în Italia. Ambasadorul Italiei și directorul unui teatru din Bologna au văzut „Slugă la doi stăpâni” și m-au chemat acolo. Am fost la Teatrul Goldoni din Veneția, iar acum, pe 21 martie, urmează Bologna. Voi pune în scenă piesa „Șantaj”, cu actori italieni.

Câștigi bine? Poți trăi decent din ce faci?

Am câștigat și sume incredibile. Deși e un om simplu, tata m-a învățat niște lucruri de bază. Când te duci la pescuit, aruncă toate undițele, una pentru pește mare, alta pentru mijlociu și una pentru pește mic, cu asta vei prinde permanent. Când trage la cea cu pește mare, scoți toate undițele pe mal și te concentrezi. Am un simț pentru proiectele mari. Atunci scot toate undițele mari și îl fac cât de bine pot.

Directorii de teatru mă cheamă permanent și îmi spun să le fac o piesă de public. Lucrul acesta mă amuză, așa că le spun: Cei pe care i-ați chemat până acum, nu se adresau publicului. Piesele alea de ce se joacă de două ori și sunt nominalizate la Uniter. Omul obișnuit stă crispat în sală, ca după o vomă, și noi îi premiem, pentru că ne hrănim propriile angoase și frustrări.

De ce se plâng actorii că nu au bani? Ce faci tu și nu fac ei?

Cei care se plâng poate că nu au avut șansele mele. Poate că nu au fost acolo când trebuia. Poate nu au avut parte de protecții importante, așa cum am avut eu. Am simțit întodeauna deasupra mea o aripă protectoare, că a fost Stănculescu, că a fost Albulescu, că a fost Caramitru, când am ajuns la Național. Am învățat să dau termene clare și să mă țin de ele. I-aș învăța să fie punctuali, să vină mai devreme, să vină în întâmpinarea textului. Viața m-a învățat să nu îmi ratez șansele. Fac de 20 de ani meseria asta, nu aș putea să spun că am reușit tot ce mi-am propus într-un an sau în cinci. Când am revenit din Irlanda, unde am jucat doi ani , am venit cu o sumă mare de bani, pe care aici aș fi câștigat-o în zece ani. Am câștigat foarte bine, am fost foarte bine văzut, am apărut în producții cu foarte mare succes. Am nimerit într-un spectacol care s-a jucat în 18 orașe din Irlanda. Am cunoscut oameni importanți, directori de teatru, nu m-am dus în vizită. De exemplu, acolo actorii de la Național aveau 6.000 de euro salariul, dar puteai să ai și proiecte. Pentru un spectacol puteai obține între 500 de 1.000 de euro. Aveam și patru pe săptămână. Am înțeles că se poate trăi din asta, am văzut și un sistem care funcționa altfel. Acolo spectacolul e deplasat, nu încremenește într-un teatru. Dacă mă compar cu de Niro, sunt sărac, dar dacă mă compar cu un coleg de la Național, sunt chiar bogat.

Am investit la bursă, am avut chiar și acțiuni. M-am sfătuit cu niște foști colegi, care au ajuns directori de bănci. Am făcut niște plasamente și am câștigat.

Românul are o vorbă: Suntem prea săraci ca să cumpărăm lucruri ieftine. Investești în haine, ai costume scumpe?

Există o investiție sănătoasă în zona asta, pentru întâlniri de snobăreală. Chiar termenii contractului scad de la prima întâlnire. Dacă ai ciocatele de la Armani, așa cum le are și el, poate să îți dea suma aceea la care s-a gândit el. Dacă te vede îmbrăcat din Obor, te tratează ca atare.

Ce trăiri te-au marcat?

Mama a murit când noi eram copii. A fost un accident îngrozitor. Ne-a luat casa foc. Lucrul asta m-a marcat foarte tare. Aveam 14 ani. Ne-a crescut tata. Regret că nu m-a văzut jucând, dar am convingerea că la baza izbânzilor mele se află ea, că forța mea mea este ea. După asta, am înțeles că ceva mai rău nu mi se poate întâmpla, că tot ce era mai rău se petrecuse. Uneori, gândul meu se ducea către mama. Îi simt prezența.

Tatăl tău vine la teatru?

L-am chemat pe tata la „Bârfe, zvonuri”. M-a adus la spectacol cu Dacia lui cea veche. În fața teatrului, închid ușa de la mașină și îi prind degetul. A stat cu degetul în sus, în primul rând, tot spectacolul. A fost ceva îngrozitor. La sfârșit mi-a spus: ”Nu știu ce comedie a fost asta, că pe mine m-a durut sufletul!”

De unde îți vine relaxarea asta?

Oamenii au nevoie de deconectare. Cred că din cauza asta pot lucra cu actorii mari. Nu îmi propun mize mari. Nu spun niciodată: Băi, le rupem gura cu spectacolul asta. Îi nimicim. Pur și simplu mă bucur că ne-am întâlnit în acel context, mă bucură fiecare zi. Îmi urmăresc cu o anumită abilitate țelul. Nu mă interesează dacă destinul meu se pune pe cer sau nu. Sunt fericit că îmi fac profesia, care mă costă destul, timp, lipsă de lângă copiii mei. Sunt sacrificii accepate, dar dureroase. Eu fac distribuția cu oamenii cu care îmi place să stau la masă. Dacă nu mi se face rău, îi chem. Am primit și mesaje de aminințare de la niște actrițe.

Te deranjează când se spune despre un om că joacă teatru? E o exprimare nefericită?

Oamenii din afara teatrului joacă mai mult teatru, pentru că nu au unde să îl exprime. Îi privesc tot timpul ca pe niște personaje, și chiar asta sunt. Nu suport momentele în care unul una zice și alta e.

De ce sunt atât de mulți actori bolnavi? E un consum atât de mare?

E un consum mare, dar, dacă ar fi după mine, aș vrea ca toți actorii să fie bolnavi de inimă, pentru că atunci ar juca fiecare spectacol ca și cum ar fi ultimul, nu și-ar bate joc. Ca să fii actor îți trebuie talent, sănătate, răbdarea unei vieți. Până când se trage cortina, nu trebuie să faci bilanțuri.

Dincolo de scenă, cum e Radu Beligan?

Beligan e o picătură de teatru, și pe scenă,dar și în afara ei. Este o esență a teatrului. Dacă judeci neputința, în ceea ce îl privește, greșești. Neputința lui apără adevărul teatral. El nu are tonuri false, iar noi toți, cu toată putința noastră fizică, nu suntem acolo. Suntem departe. Când îl urci pe scenă, e ca un animal în mediul lui, cât mai poate fizic. E fantastic!

E dragoste când iubești și nu îți pasă cât te costă”

Ai fost fericit de fiecare dată când dragostea ți-a cotrobăit prin suflet?

Am fost și fericit în dragoste, dar și nefericit. E minunat să poți iubi. Înțelegi cu adevărat acest cuvânt când te muți, cu bagaje, către copii. Energia ta se duce către ei. Și, ca într-o balanță justă, ei devin mai importanți, eu mai nesemnificativ. E foarte frumos. E dragoste când iubești și nu îți pasă cât te costă. Am avut noroc. Viața mi l-a adus în cale pe singurul om care s-a potrivit cu drumul meu. Am regizat un spectacol la Piatra Neamț și am cunoscut-o acolo. După am plecat în Irlanda. Când m-am întors, m-am gândit cu cine aș vrea să îmi petrec viața, trecusem printr-un divorț, și m-am gândit la ea. Am fost împins de îngerul meu. Între noi nu există orgolii, ne-am nimerit în același film.

Cine a făcut primul pas?

Cred că într-o relație primul pas e făcut împreună. E un pas care vine înainte de a ne întâlni. Totul a decurs atât de firesc, copiii noștri au venit în liniște, în bunăstare materială, pentru că lucrurile mi-au mers. Fiecare copil a venit cu mai mult noroc. Pe toți ne sperie încă o viață în plus, dar lucrurile se așază. Dacă aș fi mai tânăr, aș mai face un copil. Îmi place să-i văd. Sunt cele mai frumoase spectacole făcute de mine.

Te-ai lăsat greu însurat? Ai făcut-o de două ori.

Nu. M-aș fi însurat cu toate fetele de care am fost îndrăgostit.

Iubim de mai multe ori sau o singură dată?

Iubirea împărtășită e una. Am fost îndrăgostit de mai multe ori, dar convingerea mea este că am iubit o singură dată. Mă uit la dragostea noastră de pe margine și mă minunez că mi se întâmplă mie. Dacă toate fetele m-ar fi cunoscut așa cum sunt, ar fi rămas nemăritate, pentru că trebuie să fiu acceptat cu fesul în cap și cu șosetele în picioare.

Există o replică în care te regăsești?

Să crezi în dragoste! Să crezi în ea, să nu existe nicio îndoială. Dacă nu e nicio îndoială, atunci ești puternic, ești solid. Să nu existe nicio urmă de îndoială. Nu îți lăsa mintea să aibă îndoieli în dragoste. Și nu te lăsa îndoit!

Ai avut îndoieli în dragoste?

Nu. Am avut atâta încredere, încât am pierdut pe mâna mea. Am suferit, am urlat, nu am înțeles, însă am rămas împăcat.

Cum ai reușit?

Știind că nu am greșit.  Am făcut tot ce se putea face, fizic sau emoțional. Atâta am avut timp, atâta am avut viață, atâta am înțeles. Am încercat întotdeauna să fiu acolo.

Lasă urme iubirea?

Tot timpul. Rămân niște insule, iar cand te întorci acolo, te regăsești alături de cine erai.  Din fericire, în inima sentimentelor mele sunt soția și copiii. Trecutul ne urmărește permanent, noi stăm mai mult în trecut. Personajele au fost, mâine devine amintire tot ce a fost azi, mai ales în scenă. CV-urile noastre sunt tot trecut. Sunt motive de durere, nu de plăcere, pentru că îți dai seama cât timp a trecut.

Ce e femeia pentru Dan Tudor?

Un argument ca noi să fim mai buni. Voi sunteți mai sensibile, mai delicate, mai diafane. Voi sunteți mai ceva decât noi. Prin comparația asta, poți să înțelegi altfel lucrurile, să faci un pas în spate în fața unei minuni. Dacă te duci aproape de Coloana Infinitului, te doare gâtul doua zile. Dacă te distanțezi și îți dai timp, vezi altfel lucrurile.

””Bărbatul nu ajunge niciodată la maturitate””

Cum e bărbatul la 40 de ani? S-a întâlnit cu maturitatea?

Bărbatul nu ajunge niciodată la maturitate. Tot efortul nostru e de a păstra copilul acela candid, care să descopere fiecare lucru în parte. Bărbații nu ajung niciodată bărbați. Se dezvoltă fizic, dar există o doză de candoare, de naivitate. Dacă voi ați ști asta, v-ați speria.

Ce ți se reproșează cel mai des?

Soția mea îmi spune că nu sunt conectat la realitate. Fata noastră mijlocie a împlinit cinci ani. M-am dus să ridic tortul, care fusese plătit de soția mea cu o zi înainte. L-am luat, am venit acasă și soția m-a întrebat: ”Și căruțul cu fata cea mică unde e?” Uitasem că mai am un copil și o lăsasem la cofetărie. Am fost singur și dintr-o dată m-am trezit cu trei copii.

Mai zâmbesc românii sau trăim în zodia depresiei?

Nu avem cum să nu zâmbim. Noi suntem singurii de pe Pământ care râdem la înmormântare. Chiar astăzi îmi spunea o colegă că a fost la o înmormântare și că înainte de a pleca era marcată de acest eveniment tragic, dar când a ajuns acolo, mama celui care murise i-a spus colegei mele: „De 80 de ori l-am strigat, dar nu-mi răspunde”. Și totul s-a schimbat.

Ai prins cele mai bune trenuri? În dragoste, în profesie?

În dragoste, da. În profesie nu sunt sigur. Nu vreau să fiu mai mare ca Andrei Șerban, nici egalul lui Purcărete, nici în greutate, nici în valoare. Ce mi se întâmplă are o importanță pentru propriul meu destin. O parte din produsele mele au emoționat, o parte au împresionat, rămân undeva pe retină. Familia rămâne însă cea mai bună investiție.

Te-ai simțit vreodată un maratonist în cursa asta a iubirii?

Nu am avut timp. Am fost întotdeauna un defensiv. Eu sunt om de scaun, nu de acțiune.

Ce te-a învățat viața?

Să fii drept, să spui atunci, să nu lași să treacă timpul! Acestea sunt lucrurile care pot rezolva orice tip de relație. Să fii treaz în momentele cheie din viață, să te fixezi în miezul lucrurilor, ca să fii antrenat.

Nefericirea te-a însoțit vreodată?

O jumătate din mine e permanent nefericită. E partea aceea cu lucrurile tragice pe care nu le-am putut îndrepta. Tot ce se întâmplă urât pe lumea asta mă nefericește.  

O replică din piesa pe care ai regizat-o, Nemuritorul, cu Radu Beligan, care îți e aproape de suflet?

Viața este ca o călătorie cu trenul, haideți să o facem la clasa l.

 

 

 

 

 

Citește și