EXCLUSIV| Poetul-șaman și înțelepciunea mongolă despre libertate, război și robotizarea vieții. ”Avem nevoie de puține lucruri pentru a trăi fericiți”
Poetul mongol Gombojav Mend-Ooyo a văzut lumina zilei într-o familie simplă de păstori nomazi din nesfârșita stepă mongolă și peisajul vieții sale a fost libertatea. A fost mereu atras de poveștile despre strămoși, despre nomazii care străbat deșertul pe cămile, despre duhurile stepei. Bunica lui i-a spus că are suflet de șaman, dar că adevăratul său dar este să povestească lumii. În interviul acordat în exclusivitate pentru Gândul, Gombojav Mend-Ooyo spune că, în lumea din care provine, se consideră că de forța rostirii poetice se tem și demonii, și îngerii deopotrivă, puterea cuvântului este considerată sacră, la fel și scrierea.
În lumea mongolilor, şamanismul nu este o religie, ci o rugăciunea cântată către cer. Șamanul are puterea, ca și poetul inspirat, să intre în tărâmul spiritului. Gombojav Mend-Ooyo spune că lumea ascunsă poate fi văzută doar prin ochii înțelepciunii, nu prin ochii omului, iar spiritele sunt ochii înțelepciunii.
Gombojav Mend-Ooyo a început să scrie poezii când încă nici nu împlinise vârsta de treisprezece ani. I-a uimit pe cei din comunitatea lui, pe profesori, pe intelectualii mongoli din vremea tinereții sale. De la debutul său, a publicat peste patruzeci de cărți de poezie, eseuri și ficțiune. Deși a ajuns o personalitate a Mongoliei moderne (Comitetului Național Mongol al UNESCO, președinte al Fundației Culturale Mongole, președinte al Academiei de Cultură și Poezie a Mongoliei), Gombojav Mend-Ooyo duce o viață de o simplitate budistă.
Poetul mărturisește că are nostalgia vieții simple din iurtă și duce dorul poveștilor spuse de bunicii și străbunicii săi. În lumea arhaică a Mongoliei tradiționale, glăsuirea poetică este văzută ca având daruri profetice, ca și cele ale șamanilor.
În țara sa, Gombojav Mend-Ooyo nu este doar un poet renumit, ci și un rafinat specialist în caligrafie tradițională mongolă. În 2013, caligrafia mongolă a fost înscrisă pe lista UNESCO a patrimoniului cultural imaterial care necesită o salvare urgentă. În prezent, doar trei savanți mongoli inițiază tineri în caligrafie. Unul dintre ei este și Gombojav.
Există virtuți taumaturgice ale caligrafiei. Prima este vindecarea de uitare. Revitalizarea caligrafiei tradiționale este o altă formă de reafirmare a identității mongole, dat fiind că, în epoca dominației sovietice, mongolii au fost forțați să folosească scrierea chirilică. Despre scrierea mongolă pe verticală, Gombojav Mend-Ooyo spune că ea a fost adaptată astfel încât pe gâtul unui cal să poată fi scrisă cu ușurință, calul fiind o componentă importantă a culturii mongole.
Opera poetică a lui Gombojav Mend-Ooyo a fost tradusă în peste treizeci de limbi. În 2016, în semn de prețuire pentru popularizarea artei și literaturii mongole în lume, compatrioții săi au decis ca portretul lui Gombojav Mend-Ooyo să fie expus în Sala de Ceremonii a Palatului Parlamentului din Mongolia.
Discuția cu Gombojav Mend-Ooyo a fost prilejuită de ceremonia primirii de către poetul mongol a titlului de Doctor Honoris Causa al Universității Creștine ”Dimitrie Cantemir” din București. Poetul spune că a fost onorat să i se înmâneze această distincție în țara care l-a dat pe Mihai Eminescu patrimoniului mondial al poeziei. În anul 2002, când a mai vizitat România, s-a fotografiat în fața statuii lui Eminescu din Iași.
În interviul cu Gombojav Mend-Ooyo, am lăsat de o parte orice stil savant academic. Am vorbit precum doi călători, de generații diferite, care traversează împreună deșertul. Doi prieteni care au răgaz și curaj să atingă în peregrinarea lor teme existențiale: libertatea, iubirea, moartea, salvarea civilizației umane.
Bogdan Rădulescu: Gombojav, ce înseamnă libertatea pentru mongolul din stepe?
Gombojav Mend-Ooyo: Pentru cei care trăiesc în stepa infinită, în care te pierzi cu privirea, libertatea este toată viața lor. Viața lor este însăși libertatea. Spiritul mongolului este șlefuit de chiar modul său de viață. Spiritul lui depinde de foarte puține lucruri pe lumea aceasta, dar unele sunt esențiale pentru traiul său: timpul, împrejurările, natura, vecinii și, bineînțeles, animalele sale. Înconjurat de toate acestea, mongolul care trăiește în stepă devine un contemplator al lumii.
Mongolul nu are nevoie de prea multe lucruri în afară de pământul-mamă. El nu poartă cu sine multe obiecte, multe gadget-uri, pe care oamenii de la oraș le achiziționează mereu. Mongolul tradițional are nevoie de foarte puține lucruri pentru a trăi fericit în această lume.
Să răspund scurt la întrebarea ce e libertatea pentru mongol: libertatea înseamnă a galopa în stepă cu calul tău până te pierzi în zare.
Cum văd mongolii, din perspectiva propriilor tradiții, femeia și iubirea?
În primul rând, iubirea este iubire față de semenii tăi. Mongolii trăiesc fără să îi deranjeze pe cei din jur, au grijă de semenii lor și de natura înconjurătoare. Nu vrem să facem rău pământului care ne ține, nu vrem să tăiem arborii și plantele din jur. Aceasta este o primă formă de dragoste.
În tradiția mongolă, feminitatea este sinonimă întâi de toate cu maternitatea. Femeia este mama. Pământul este pentru noi element feminin, de aceea îl numim pământul-mamă. Toată frumusețea lumii pe care o poate crea omul vine prin femeie. Frumusețea și generozitatea sunt daruri care ni se fac grație femeii.
Cum privește mongolul moartea și lumea de dincolo?
Vorbesc în numele strămoșilor mei – bunici, străbunici – cărora le-am spus rămas bun când și-au dat duhul. Mă refer și la spiritul tatălui meu trecut dincolo. Pentru mongoli, moartea reprezintă șansa unei renașteri. Plecăm dincolo ca să revenim la o altă viață reînnoiți, regenerați, după ce ne-am învățat lecțiile din viața anterioară.
Noi, mongolii, credem că nu trăim doar o singură viață. Când are loc ceremonia funerară, avem un ritual: pe corpul celui defunct, lăsăm un semn cu degetul înmuiat în lapte. Asta ca să știe să se întoarcă la viață, renăscut, printre aceleași neamuri și cunoscuți.
Mongolii au varianta lor de budism. Potrivit ei, după moarte, ne reîncarnăm, primim o nouă viață. Dacă în viața anterioară am făcut fapte bune, dacă am fost virtuoși, ne reîncarnăm într-o ființă umană superioară. Dacă am făcut fapte rele, cădem într-un stadiu de viață inferior. Ne putem chiar reîncarna în animale.
Ca poet, ca om de cultură și artist al caligrafiei, ce părere ai despre afirmația lui Dostoievski potrivit căreia ”frumusețea va salva lumea”?
Sunt de acord cu afirmația lui Dostoievski care apare în romanul său ”Idiotul”. Dar înaintea lui, cu secole înainte, mongolii au inventat un proverb asemănător: de glasul inspirat al poeziei se tem și demonii, dar și îngerii, deopotrivă. Frumusețea este cea care impune respect nu numai pe pământ, ci și în ceruri.
Civilizația umană de azi, avansată tehnologic, continuă să se confrunte cu tot felul de pericole: războaie, schimbări climatice, dependența ființei umane de lumea virtuală, o anume automatizare și standardizare a vieții. Cum o putem salva de derapaje?
De fiecare dată când înregistrează progrese tehnologice, omenirea este amenințată de pericole. Ca să apărăm tot ceea ce am acumulat ca civilizație, fiecare din noi, la nivel individual, ar trebui să ne străduim să facem cât putem de mult bine. Sufletul profund al omului nu poate să țină totdeauna pasul cu viteza de evoluție a tehnologiilor.
Tehnologia a ajuns să însemne azi doar business, doar bani. În toată fuga nebună după avans tehnologic, ar fi bine ca, uneori, să ne oprim ca să mai privim și înapoi, să vedem dacă nu cumva am pierdut ceva esențial pe drum.
Civilizația noastră avansează, fără însă să mai privească înapoi. Or, în chiar trecutul nostru, în înțelepciunea străveche a strămoșilor noștri, găsim toate soluțiile de care avem nevoie la crizele și la problemele cu care ne confruntăm azi. Dar, grăbită cum e, lumea nici măcar nu mai are timp să își mai dea seama de asta.
Lumea noastră devine din ce în ce mai fragilă, resursele planetei se epuizează, iar umanitatea a început deja să se gândească la cum ar fi să trăiască pe alte planete din univers. Trebuie să reînvățăm să prezervăm lumea care ni s-a dat în grijă, toți, într-un mod solidar, ca și cum ar trebui să salvăm de la moarte propria noastră mamă.
CITEȘTE ȘI: