EXCLUSIV VIDEO | De la Mozart la manele. Interviu cu muzicologul Radu Mihalache, despre simboluri masonice, mitologice și stil oriental în muzică

O incursiune în culisele muzicii te ajută uneori să descoperi surse stranii de inspirație pentru compozitori și artiști. O asemenea incursiune are ceva din aventurarea în lumea abisală a simbolurilor. Ghidul nostru: tânărul compozitor și muzicolog Radu Mihalache, cunoscut în lumea rețelelor sociale ca ”Doctorul de partituri”, titlul unui serial de popularizare a tainelor muzicii clasice, marca Radio România Muzical, premiat recent de Uniunea Criticilor, Redactorilor și Realizatorilor Muzicali din România.

Radu Mihalache vrea, prin emisiunea sa ”Doctorul de partituri”, să familiarizeze tinerele generații de nativi digital cu capodoperele marilor compozitori de muzică clasică. Adaptează poveștile despre viețile acestora, despre întâmplările care le-au adus inspirația pentru a compune capodopere muzicale, astfel încât să fie mai ușor înțelese de tineri prea dependenți de lumea YouTube. Uneori, dacă zăriți tineri în sălile de concerte sau la operă, să vă gândiți că o anume influență, asupra deciziei lor de a părăsi temporar lumea virtuală pentru a savura arta adevărată a avut-o și Radu Mihalache prin emisiunile sale inedite și nonconformiste de la Radio România Muzical. Totodată, el compuse și muzică clasică, dar și muzică de film sau pentru spectacolele de teatru.

În discuțiile cu Radu Mihalache, am avut curiozitatea să explorăm amândoi structura de simboluri din spatele unor opere muzicale. Pentru început, ne-am oprit la cele ale lui Wolfgang Amadeus Mozart (1756–1791), unul dintre compozitorii cei mai prolifici și mai influenți ai perioadei clasice.

VIDEO EXCLUSIV „Moș Crăciun pentru Toți”. Fundația GÂNDUL MEDIA NETWORK, campanie umanitară: „Sărbătoarea Crăciunului înseamnă grijă pentru aproapele tău”

19:00

SPORT Scandal legat de demisia antrenorului la un CLUB din Superliga

18:40

Muzica lui Mozart în ceremoniile masonice

Așa am atins și subiectul relației lui Mozart cu francmasoneria. Compozitorul austriac a fost admis în 1784 ca ucenic la loja masonică vieneză numită „Zur Wohltätigkeit” („Binefacerea”) . A fost promovat Calfă în 1785 și, la scurt timp, a devenit Maestru Mason. Totodată, Mozart participa și la ținutele unei alte loji, numită „Zur wahren Eintracht” („Adevărata Concordie”), considerată cea mai mare și mai aristocratică din Viena.

Dorința lui Mozart de a se integra mișcării masonice era latura ei umanistă, inspirată de Iluminism. Compozitorul părea mai puțin atras de aspectele mistice și oculte ale tradiției Frăției. Concepțiile umaniste ale epocii sale erau inspirate de filosofii francezi Jean-Jacques Rousseau și Denis Diderot, care afirmau că, deseori, rangul social al unor indivizi din conducerea unei țări (aristocrația de blazon) nu coincidea cu noblețea spiritului, că oamenii din clasa de jos ar putea fi nobili în spirit, la fel cum cei născuți în familii nobiliare ar putea fi plini de vicii.

Unii istorici occidentali care au scris despre viața și opera lui Mozart sunt unanim de acord că, pentru compozitor, scopul muzicii în ceremoniile masonice era cel de a inspira gânduri bune și unitate între membri lojii, astfel încât aceștia să poată fi uniți în ideea de inocență, fraternitate și bucurie.

Simbolurile mitologice din ”Cantafabule”

De la Mozart am trecut la Phoenix. Am trecut în revistă sursele de inspirație folclorică și simbolurile mitologice folosite în textele melodiilor de pe primul dublu LP al formației, intitulat ”Cantafabule”. Piesele de pe album au fost compuse de Nicolae Covaci și Josef Kappl, cu colaborarea lui Mircea Baniciu și Ovidiu Lipan.

Versurile au fost scrise integral de către tandemul de scriitori Șerban Foarță – Andrei Ujică. În textele lor, au evocat figurile unor făpturi mitologice, inspirate de cărți medievale denumite bestiare. În acestea erau evocate animalele de origine fabuloasă, simboluri al forțelor binelui și răului din univers. Multe din figurile animaliere utilizate în cântecele Phoenix aparțin și unui bestiar regăsit în romanul alegoric al lui Dimitrie Cantemir ”Istoria Ieroglifică” (Struțocămila, Inorogul, Cameleonul, Dulful).

Scriitorul Andrei Ujică a mărturisit că, în albumul ”Cantafabule”, membri formației doreau să aducă la lumină, de o manieră spectaculoasă, vechi formule magice de invocare a spiritelor, muzica lor să devină un fel de chemare a duhurilor acestor animale simbolice (Scarabeul, Inorogul, Delfinul, dar și Vasiliscul, Aspida). Muzica și versurile formației Phoenix din ”Cantafabule” urmăreau să sugereze, potrivit aceluiași Andrei Ujică, un fel de operațiune alchimică.

Originea manelelor contemporane

De la ezoterism la bucuriile vulgului. Radu Mihalache a povestit și despre originea manelelor contemporane. El a menționat că nemulțumirile oamenilor de cultură față de un asemenea gen muzical nu sunt noi. Chiar în epoca pașoptistă, când o generație de intelectuali români a dorit edificarea unei culturii naționale și a unui stat național românesc, existau tendințele de a epura muzica vremii de orice influențe orientale, de a respinge muzica manelelor turcești, cea care atinsese apogeul în epoca fanariotă și post-fanariotă.

Muzicologul român consideră că nu trebuie să ne temem de avântul luat de acest gen de muzică în societatea românească. Potrivit lui Radu Mihalache, maneaua contemporană este o muzică simplă, ușor de digerat de publicul larg, care și-a găsit surse de inspirație în sonorități din Serbia, Bulgaria, Grecia sau din Turcia.

În viziunea sa, hip-hop-ul din America, reggaeton-ul din America Latină, dar și genul turbo-folk din Serbia sunt un fel de rude foarte apropiate ale manelei românești.

Despre toate acestea, Radu Mihalache vorbește într-un interviu în exclusivitate pentru Gândul.

Bogdan Rădulescu: Mozart și masoneria?

Radu Mihalache: Da. Mozart a fost membru al francmasoneriei în ultimii șapte ani ai vieții sale. A fost membru în mai multe loji, până când a venit un edict imperial prin care a trebuit să se comaseze câteva astfel de loji austriece. Marea majoritate a prietenilor săi erau membri ai francmasoneriei. Mozart l-a convins și pe prietenul său Joseph Haydn să se alăture unei alte loji. Tatăl compozitorului chiar, cu câțiva ani înainte de moartea lui Mozart, a devenit și el membru.

Mozart era acceptat să participe la întâlnirile tuturor lojilor vieneze pentru că era foarte apreciat pentru calitățile sale artistice și de aceea, în ultima parte a creației sale, care poate că este și cea mai importantă, el a început să introducă elemente pe care le întâlnea în ținutele francmasonice, adoptând, spre exemplu, textul libretului pentru ”Nunta lui Figaro” scris de Pierre de Beaumarchais, alt francmason și o figură destul de controversată în epocă.

Dar idealul acesta al nobleței spiritului, care nu este legată de starea socială a individului, reprezintă idealul pe care Mozart evident l-a preluat din francmasonerie. De aceea,  personajul Figaro este un om simplu, dar mult mai avansat spiritual decât contele Almaviva. Acesta din urmă este nobil ca blazon și stare socială, dar se dovedește a fi un om de o calitate, să-i spunem, îndoielnică.

Există, apoi, în creația lui Mozart și lucrări specifice. El a  compus o cantată masonică și a elaborat, de asemenea, diverse lucrări corale cu tematică expresă, făcută pentru loja sa și pentru prietenii săi.

Probabil că cel mai interesant subiect muzical, care nu este unul explicit masonic, este cel din operat sa ”Flautul fermecat”.  În această operă mozartiană găsim o sumedenie de trimiteri către numerologie. Spre exemplu, numărul 3 este omniprezent în această operă. În operă, există formule ritmice specifice care au la bază acest ezoterism masonic.

Ce crezi că l-a îndemnat pe Mozart să intre în francmasonerie?

Eu cred că tocmai spiritul său liber l-a atras și l-a îndemnat să adere la o lojă masonică. La aceasta se adaugă și faptul că mai toți prietenii săi erau membri ai francmasoneriei vieneze. Evident că, în aceste condiții, Mozart a fost și mai tentat să se inițieze.

Se pare că el a fost mai degrabă atras de latura aceasta umanistă a masoneriei, poate mai mult decât de cea ezoterică. Compozitorul era preocupat de ideea aceasta de egalitate între oameni, de înfrățire între ei. Visa și el, ca de altfel și alți intelectuali ai epocii sale, la construirea unei societăți mai bune. Eu cred că ăsta a fost motivul principal al aderării sale la francmasonerie. Și, din nou, nu strică să aderi, atunci când îți ai toți prietenii aproape.

Trecem acum de la simbolurile masonice folosite în muzica lui Mozart la simbolurile mitologice și folclorice folosite în genul de etno-rock al formației Phoenix, așa cum apar ele în discul lor ”Cantafabule”, cu texte admirabile, pline de savoare arhaică, scrise de Andrei Ujică și Șerban Foarță. Cum vezi exploatarea acestui filon străvechi de credințe arhaice, culte și populare?

Discul ”Cantafabule” al formației Phoenix cred că este și rezultatul unui spirit al vremii. Ideea de operă rock și de album de concepție era la mare modă. Aveam exemple cu cântăreți și formații din Occident. Spre exemplu, albumul conceptual ”Tommy” al celor de la The Who sau opera rock ”Jesus Christ Superstar”, ulterior transformat în film și în producție de teatru muzical pe Broadway.

Evident, era epoca în care se apropia apariția discului celor de la Pink Floyd ”The Wall”, un alt album conceptual. În lumea românească avem și discul ”Zalmoxe” al celor de la Sfinx. Cred că acesta este punctul de plecare, de aici ideea unui disc cu o viziune al celor de la Phoenix. Dar, cei de la Phoenix au reușit, în primul rând, să își schimbe sound-ul pe care îl aveau în anii ’60, în care apăreau foarte joviali, într-un stil apropiat al celor de la Beatles.

Au urmat reglementări ale Partidului Comunist privind cultura, iar cenzorii acelei epoci le sugerau celor de la Phoenix să fie mai inspirați de muzica românească, de folclor și așa mai departe. Atunci a apărut forma lor de protest: ”Ei, dacă vreți folclor, păi bine, atunci vă dăm noi folclor autentic!”. Adică, nu cel folosit de comuniști în scop de propagandă. Au mers la Institutul de Folclor și au ascultat vechi cântece țărănești de prin anii ’30 înregistrate pe cilindrii Edison (fonograf cu cilindru din ceară) și au căutat folclor cât se poate de vechi. S-au dus în arhivele sonore și au cercetat cea mai veche formă de folclor disponibilă.

În același timp, cuplul de scriitori Șerban Foarță și Andrei Ujică s-au preocupat foarte mult de textele melodiilor de pe ”Cantafabule”. La rândul lor, ca textieri, au făcut tot o cercetare istorică, pornind de la ”Istoria Ieroglifică” a lui Dimitrie Cantemir, o lucrare foarte interesantă, cu multe simboluri animaliere.

”Cantafabule” reprezintă o lucrare de referință pentru creația pop-rock românească și, de asemenea, a fost lucrarea care pe mine m-a făcut să înțeleg că se poate să faci și muzică pop-rock care să fie deșteaptă. Discul ”Cantafabule” mi s-a părut cu adevărat interesant pentru că îmbină sonorități hard-rock și rock progresiv cu elemente etno-mitologice. Muzical vorbind, nu sunt neapărat simboluri explicite care să meargă mână-n mână cu textul.

Cei de la Phoenix nu au căutat ceea ce în madrigalele italiene de pe la finalul Renașterii se chema ”world painting”, o metodă prin care fiecare cuvânt era ”pictat” muzical. Spre exemplu, dacă scria ”șarpe” în textul cântecului, atunci linia melodică avea o structură șerpuitoare; sau, dacă în text scria ”durere”, atunci intervenea din punct de vedere muzical un interval disonant. Cei de la Phoenix nu au căutat neapărat acest mod de a se exprima. În același timp, băieții din formație au reușit performanța, și în discul ”Cantafabule”, dar și pe albumele precedente, unui mixtum sonor foarte interesant între pentatonia de blues și modurile populare românești, adică sonoritățile noastre autohtone.

Au existat discuții aprinse despre faptul că moda manelelor ar fi ”infestat” spațiul muzical românesc, că este o muzică fără valoare. Muți au propus chiar o legislație restrictivă împotriva celor care ”poluează fonic” cu ritmuri de manele. Unii vorbeau chiar de o campanie de ”de-manelizare a muzicii autohtone”, maneaua fiind privită ca un fel de virus care ar perverti muzica autentică. Care ar fi explicația justă împotriva unor asemenea atitudini extreme?

Povestea noastră cu de-manelizarea e mult mai veche decât se crede. Încă din secolul al XIX-lea, în momentul în care s-a dorit edificarea unei culturi române moderne, experții și oamenii de cultură de atunci au încercat să epurez elementele otomane din folclorul nostru, din muzica noastră.

Dacă ne gândim la epoca lui Anton Pann, nu era nicio problemă să compui și să scrii în stil oriental. De altfel, el practica așa numita manea, dar manea cu sensul ei originar oriental, de cântec de dor și jale, bazată pe o melodie lentă și tărăgănată.

Muzica pentru ”Deșteaptă-te, române”, la origine a avut cântecul ”Din sânul maicii mele”. Se spune că atunci când Andrei Mureșanu nu reușea să găsească o melodie pentru poezia sau ”Un răsunet”, într-una din întâlnirile Frăției, când toți se chinuiau să găsească o variantă melodică adecvată pentru textul său poetic, Anton Pann a venit cu această melodie lentă și tărăgănată. Evident, glumind, se vor mai găsi unii să se dea de ceasul morții zicând că imnul nostru de stat ar fi, vezi Doamne, o manea. Nu, nici gând. Este la origini un cântec vechi de jale, ulterior transformat melodic într-un imn cât se poate de demn și cât se poate de frumos.

Dar, revenind, ideea asta de a curăța, de a epura arta, a existat la noi. Primii noștri folcloriști de renume, când culegeau folclor, mai cosmetizau versurile, versuri care erau uneori dintr-acela la care aveai nevoie de acordul părinților pentru a le asculta. Dar, din fericire, până la versiunile cosmetizate, avem și variantele fruste de pe la începutul secolului XX, cele făcute de Brăiloiu sau de Dumitru Georgescu-Kiriac, care rămân în arhive înregistrate pe cilindri de ceară. Dar, cultural vorbind, s-a tot căutat varianta aceasta de epurare.

Apoi, după 1990, lumea a dat de libertate și s-a orientat pentru noi stiluri de muzică și la vest, dar și la est. Au fost foarte mulți artiști care au explorat filonul muzical din spațiul balcanic și au descoperit forma modernă de manea. În plus, odată ce s-au deschis granițele după căderea comunismului, au început și artiștii noștri să-și găsească inspirația ascultând sonorități din Serbia, din Bulgaria, din Grecia sau din Turcia. Și acest tip de sonorități a prins la publicul larg, pentru că este o muzică simplă, ușor de digerat, și, cel mai important aspect, este și o  muzică dansantă.

Fiecare popor are o formă de astfel de muzică și de artă, pentru că, până la urmă, vorbim de o artă a majorității. Poporul asta caută: o artă simplă, abordabilă, îți vorbește despre problemele omului de rând, despre necazurile și bucuriile lui. Pe un astfel de orizont de așteptare a omului simplu a apărut și  hip-hop-ul din America, reggaeton-ul din America Latină, care este o rudă foarte apropiată a manelei noastre. Avem, totodată, așa-numitul turbo-folk din Serbia. Nu trebuie să privim maneaua din spațiul muzical românesc ca pe un caz particular, izolat sau straniu, întâmpinat cu strâmbături din nas și nemulțumire, cu replici de tipul:”Domnule, numai la noi, țara lui George Enescu, se poate întâmpla așa ceva!”. Nu. Se întâmplă peste tot în lume. Peste tot există genuri care, ca să citez vedete din zona manelelor, ”place la toată lumea!”.

Radu Mihalache este compozitor și muzicolog. A absolvit Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. În prezent este doctorand la aceeași instituție. Este, de asemenea, lector invitat al Fundației Calea Victoriei, unde realizează mai multe cursuri dedicate Istoriei Muzicii.

De mai bine de 10 ani activează în presa de specialitate, scriind articole sau filmând emisiuni video despre muzică, sub toate formele ei (clasică, pop, rock, jazz, muzică de film sau muzică de teatru). În prezent realizează emisiunea „Doctorul de partituri”, care poate fi urmărită atât la Radio România Muzical, cât și în format video pe YouTube și Facebook.

Din 2014, s-a dedicat şi activităţii de compoziţie, scriind muzică originală pentru teatru și film. Printre instituţiile cu care a colaborat se numără Teatrul „Ion Creangă” din Bucureşti, Teatrelli, Teatrul Nottara, Teatrul „Gulliver” din Galaţi, Teatrul „Jean Bart” din Tulcea. Printre regizorii cu care a lucrat îi regăsim pe Philippe Besson, Puiu Şerban, Diana Lupescu, Radu Gabriel, Ion Ciocia, Valentin Hotea.

CITEȘTE ȘI:

INTERVIU EXCLUSIV | Dirijorul Cristian Mandeal: ”Am vrut să arăt că am ajuns să fim comparabili cu oricare altă orchestră din lume, să demonstrez că știm să cântăm la fel de bine Brahms sau Beethoven” – VIDEO

EXCLUSIV VIDEO | Maestrul de pe Aleea Percuției. Profesorul universitar Alexandru Matei dezvăluie tainele sunetelor din fiecare bătaie de instrument, de la arta percuției sacre la universul exotic al muzicii Gamelan

EXCLUSIV VIDEO | Ion Nedelcu – Ned, scenograful care face artă din orice material. Povestea unei vieți în cinematografie, de la filmele cu haiducul Iancu Jianu și ”Operațiunea Monstrul” la Studiourile Warner Brothers. ”Scenograful de la «Titanic» m-a recomandat pentru alte filme”

EXCLUSIV VIDEO | Filmul ”Dirijorul tăcerilor”, o radiografie a misterelor vieții și a dramei ștergerii memoriei istorice

Autor

Bogdan Rădulescu

Bogdan-George Rădulescu, jurnalist, analist politic. Jurnalist între 1995-2015 (Radio România Internațional, Radio România Actualități). A fost corespondent la Bruxelles pentru Radio România (2011-2015), ... vezi toate articolele