FEMEIA LA 40 DE ANI. Carmen Uscatu, salvator: „La 20 de ani îmi puneam prea multe probleme, la 30 aveam multă treabă, acum sunt pur și simplu liberă”

Carmen Uscatu dăruiește viață. Nu este medic și nici mamă eroină, este doar un român care s-a săturat să fie umilit de stat. Așa că a ales să-l dea în judecată și a câștigat. A schimbat o lege – nu singură, ci împreună cu Oana Gheorghiu, care îi este și prietenă -, a salvat copii de la moarte și a deschis centre de tratament pentru cei mai mici dintre bolnavii de cancer cu banii strânși din donații de la mii de români generoși.

Carmen Uscatu dăruiește fericire, pentru că a deschis o bursă, numită simplu Bursa fericirii. Oricine poate investi aici – timp, bani și fapte bune pentru a domoli durerea unei boli cumplite și a schimba sistemul sanitar românesc. Dacă s-ar retipări astăzi nomenclatorul meseriilor din România, Carmen ar merita un loc la litera S, de la Salvator de profesie.

La 40 de ani, Carmen se asumă pe sine rezumându-și viața: „Dumnezeu când mi-a luat, mi-a dat mai mult înapoi decât merit: o familie minunată și prieteni buni”.

Cine este Carmen Uscatu: Împreună cu Oana Gheorghiu și Bianca Voinescu, Carmen Uscatu a reușit să adune din donații 3.000.000 de euro, pe care i-au investit construind primul centru de excelență în tratarea cancerului la copii la clinica Louis Țurcanu din Timișoara, în înființarea centrului de transplant medular copii de la Institutul Clinic Fundeni din București, în modernizarea și mărirea cu 4 camere sterile a compartimentului de transplant medular adulți de la Institutul Clinic Fundeni din București și în construirea și dotarea a 5 camere sterile în cadrul sectiei de hematologie a Spitalului Universitar de Urgență din București. La 40 de ani, Carmen Uscatu este căsătorită, are o fiică, și, cel mai important, este „foarte fericită” cu viața ei.

Mai jos, un interviu gândul despre femeia Carmen Uscatu la 40 de ani:

Ce fel de femeie ești, Carmen Uscatu?

– Liberă, sau asta e impresia mea, și foarte fericită cu viața mea.

Și pentru bărbatul lângă care te trezești dimineața? El cum te vede?

– Cred că mai tânără (râde). Chiar l-am întrebat aseară cum mă vede acum; și a început să îmi povestească că a venit la el o pacientă cu mama ei și le-a crezut surori. De aici am tras concluzia că el mă vede mai tânără decât sunt (râde).

Dar fiica ta?

– Ei, aici e mi se pare complicat. Nu știu, pentru că în fața ei am o imagine oarecum contradictorie. Încerc să fiu și prietenă, dar încerc să fiu și mamă și atunci de multe ori sunt autoritară. Încerc să îi dau și libertatea de care orice copil are nevoie și pe care și eu am avut-o de mică. Cred că asta apreciez cel mai mult din tot ce mi-a dat mie mama: mi-a dat libertate. Asta încerc să îi ofer și eu copilului meu – libertatea de a alege, dar de a alege informat. Nu știu cum mă vede. Cred că mă iubește, știe că o iubesc foarte mult și de multe ori o să o fac să înțeleagă că, atunci când va face ceva împotriva voinței ei, doar pentru că vreau eu, este cu un scop: spre binele ei.

Mamă și fiică / Foto: arhiva personală

Anul ăsta se schimbă ceva. Se schimbă prefixul, intri în generația celor de 40 de ani. Dacă e să privești înapoi, nu cu mânie, cum erai la 20 de ani? Cum erai 10 ani mai târziu?

– La 20 de ani cred că nu îmi puneam prea multe probleme. Eram o tânără timidă dar, în același timp, cu destul de multă siguranță în mine pentru că am fost genul de om care atunci când mi-am propus ceva am și realizat. Destul de ambițioasă, iar asta mi-a dat încredere în mine. La 30 de ani deja aveam o familie, aveam un copil și multă treabă. Nici nu știam dacă conștientizam cât sunt de fericită, mă bucuram de ceea ce trăiesc. De fapt, m-am bucurat întotdeauna de ceea ce am avut, dar nu conștientizam că sunt un om împlinit.

Și, acum?

– Acum cred că am conștiința faptului că nu mulți oameni au în viață șansa să aibă și o familie reușită și un job la care să se ducă cu toată plăcerea, și prieteni. Pentru că și prietenii pe care îi ai îți fac viața mai frumoasă. Mi-am făcut practic prieteni aici, în București, și la o vârstă la care alții, să zicem, spun că nu își mai pot face prieteni: în jur de 30 de ani. Cred că am tot ce poate să își dorească un om: sănătate, familie, prieteni.

Îți imaginai altfel vârsta asta?

– Nu îmi imaginam. Niciodată nu m-am gândit. Iubesc foarte mult viața, dar nu pot să zic că îmi doresc să trăiesc o sută de ani. Am văzut cât de grea e bătrânețea, dar nu mă imaginam la 40 de ani. Mă bucuram de ceea ce aveam atunci și atât.

40 de ani. Vârsta asta ți-a adus altceva? A venit cu un soi de libertate, cu lucruri și stări pe care nu le-ai fi făcut înainte?

– Nonșalanța am dobândit-o, libertatea de expresie, pentru că uneori mi se părea că nu se cuvine să spun anumite lucruri sau nu le spuneam pentru că nu aveam încredere că e bine. Poate și pentru că am avut o educație din aia în care trebuia să dai doar răspunsul potrivit, altfel erai într-o ureche, cum mi-a spus un profesor de istorie în facultate.

Ce am mai dobândit? Cred că conștiința faptului că suntem muritori și asta mă face să mă bucur în fiecare zi de viață. Am trecut într-o etapă a vieții mele pe lângă moarte de mai multe ori și am înțeles că lucrurile se pot schimba într-o clipă. Se pot schimba în rău, se pot schimba în bine tot într-o clipă. A fost o perioadă în care Marius era șomer, terminase rezidențiatul și nu avea unde să se angajeze, eu aveam un salariu de 8 milioane și un copil mic acasă. Știu că nu ne permiteam aproape nimic. Vara aia a fost cumplită. Și a venit vara următoare: eram pe Coasta de Azur, pentru că el plecase în Franța și ne-am permis un concediu frumos cu copilul.

Cred că dacă știi că mori, dacă știi că fiecare clipă merită prețuită – pentru că s-ar putea să nu o mai ai a doua zi -, asta te face să te bucuri foarte mult de viață.

E o împăcare, o asumare exactă a verbului a fi. Ți-a fost vreodată greu să te împaci cu tine?

– După problema de sănătate pe care am avut-o (nr. un accident rutier grav). Nu știu dacă mi-a fost greu să mă împac cu mine, dar mi-a fost greu să cred că viața mai poate continua frumos. Mi-a luat… mi-a luat ceva timp să cred că viața e frumoasă. Și poate e bine că nu stă în mâinile noastre să decidem când vrem să murim.

Ne întoarcem în timp..Prima dată când te-ai îndrăgostit..

– A, în clasa întâi, apoi în a cincea, apoi în a opta. M-am îndrăgostit odată și la liceu (râde).

O dragoste la 16 ani e doar refrenul unui cântec sau este altfel?

– Cred că în viață am evaluat destul de bine bărbații din viața mea și nu am avut prea multe surprize negative. Eram foarte fericită cu ce aveam. M-am îndrăgostit și de băieți despre care știam că nu vom avea o relație de durată. Știam că doar vom merge să dansăm în discotecă și nu aveam pretenția la mai mult, m-am îndrăgostit și de băieți statornici. Cred că atunci când așteptările tale nu sunt mai mari decât șansele reale îți este ok.

Cum ai știut că doctorul Marius Uscatu este bărbatul lângă care vrei să trăiești și cu care să ai un copil?

– Nici nu știu dacă am știut. A venit ca o urmarea firească. Eu l-am cunoscut pe Marius în spital, fiind pacientă. La început, el fiind o fire timidă, l-am crezut îngâmfat și tot timpul ne contram, ne contraziceam pe anumite idei. Apoi ne-am împrietenit și lucrurile au decurs firesc. La un moment dat am rămas și însărcinată. Mă gândeam că nu este momentul să păstrez copilul, el a insistat destul de mult, ne-am căsătorit și e bine.

Carmen și Marius Uscatu / Foto: arhiva personală

Și restul oamenilor care-ți creionează universul?

– Norocul meu e că mă învârt între prieteni, pentru că asociația pe care am făcut-o, „Dăruiește viață”, am construit-o cu prietenele mele, Oana Gheorghiu și Bianca Voinescu și cred că într-un fel trăim într-o bulă. Chiar cred că m-am înconjurat de cei mai frumoși oameni, niște oameni minunați de la care totdeauna am ceva de învățat, oameni care reușesc întotdeauna să mă bucure.

Dăruiește viață: Carmen Uscatu, Bianca Voinescu, Oana Gheorghiu / Foto: Dăruiește Viață

Dacă ai avea-o în față pe Carmen de la 15 ani, ce i-ai spune?

– Nu i-aș spune nimic. Cred că fiecare vârstă are frumusețea ei și trebuie să o trăiești ca atare. Cred că experiențele pe care ti le aduce viața sau ți le creezi sunt mai importante decât sfaturie pe care mi le-aș putea da.

Carmen, la 40 de ani, de ce ești mândră?

– De lucruri care nu mi se datorează: de familia mea. Nu mi se datorează pentru că, acolo sus, Dumnezeu a avut grijă când mi-a luat să îmi și dea mai mult, poate mai mult decât merit. Am uneori sentimentul că soțul meu mă înțelege mai mult decât mă înțeleg eu, că mama mă tolerează mai mult decât o tolerez eu și aș spune și despre copil, dar îmi e teamă că citește.

Foto: Mihai Dăscălescu / Mediafax

Următorii 10 ani, cum vor fi?

– Mai intenși. Nu am obiceiul să fac bilanțuri foarte critice și nici planuri cincinale. Nu mă gândesc foarte tare la cum vor fi. Evident, îmi doresc să fac multe lucruri și cam știu ce vreau să fac. Știu ce îmi doresc pentru mine, pentru familia mea, pentru asociație, dar nu încerc să imaginez peste 10 ani pentru că am acum ce să îmi imaginez pentru fiecare zi.