FEMEIA LA 60 DE ANI. Maricica Puică, atletă: „Eu și acum, noaptea, visez că alerg”

Fosta campioană la atletism Maricica Puică a ajuns la 63 de ani cu o singură neîmplinire: nu are niciun copil. „Altfel, totul a fost minunat”, spune ea. Încă visează că aleargă în cursă și nu îi vine să creadă că nu mai este acolo. Despre viața ca o goană nebună, familie și renunțare, aflați în rândurile de mai jos de la femeia Maricica Puică.

În fața anilor săi, Meri – mai pe lung, campioana olimpică la atletism, Los Angeles 1984, Maricica Puică – stă neschimbată. Același păr blond, aproape platinat, aceiași ochi albaștri, pătrunzători, același zâmbet din tinerețe. Pare nefiresc să spui „din tinerețe”, când ea e și azi la fel de tânără. „Haide, măi, c-ai întârziat rău! Am înghețat aici în poartă. Mă omoară Puică, că i-am stricat și lui programul”, mă ceartă ea de cum mă vede.

Familia Puică locuiește, în cea mai mare parte a anului, în casa de la Câmpulung Muscel. Casa bătrânească a lui „Domn” Profesor” – remarcabilul antrenor federal de atletism, Ion Puică – are o curte mare, plină de animăluțe, de la cele în carne și oase – vreo nouă câini de toate rasele și încă cinci motani – până la cele de ghips colorat. Casă veche pe care Meri a întinerit-o cu o sută de ani pare, așa galbenă cum i-a vopsit mansarda, cu toți „mikiimaușii”, ursuleții și piticii animați pe pereți, o grădiniță de copii. „Chiar așa am făcut-o, pentru copii. Pentru toți copiii pe care aș fi vrut să-i am. Asta e singura mea neîmplinire. Singura renunțare. Un preț a trebuit să plătesc. Altfel, totul a fost minunat”, spune ea alungându-și o șuviță rebelă, căzută pe frunte.

Cursa magică

Cine nu a trăit emoțiile vechilor Olimpiade – Montreal (1976), Moscova (1980) și, mai ales, Los Angeles (1984), când România a ocupat locul doi pe națiuni, după SUA, cu 61 de medalii  – o performanță excepțională, chiar dacă s-a produs în absența țărilor comuniste care au boicotat întrecerile -, greu poate înțeleage cum pulsul tău de spectator îl întrece pe cel al sportivului din arenă. Mai ales, n-o să înțeleagă, ever, ce înseamnă atletismul de performanță, ambiția și munca infernală pe care o pretinde acest sport de la cel care îl practică.

Mă uitam, atunci, nemișcat, în genunchi în fața unui televizor alb-negru, la Meri, care plecase, ca din pușcă, pe ultima turnantă a cursei de „trei mii”. Ridicase umerii și trăgea de ea, cu mâinile, cu picioarele, cu gâtul, cu ultima fibră. Aproape că-i auzeam respirația sacadată. Pas cu pas, metru cu metru, mărea, neverosimil, distanța între ea și fetele care o urmau. „N-am realizat, atunci, ce mi se întâmplă. Abia mai târziu am înțeles. Au trecut 30 de ani, și parcă a fost ieri. Visez mereu, nopțile, că alerg cursa. Lumea, aerul, emoția. Nu-mi vine să cred că nu mai sunt acolo, că nu mai fac cursa; că nu mai alerg”.

Ba aleargă, și încă zilnic. „Alerg, ce-i drept. Dacă mă duc la piață, alerg; dacă mă duc la pâine, alerg. De ce să nu alerg, dacă mai pot?!” spune zâmbind.

Îmi amintesc acum, vorbind cu Meri, de un cantonament de iarnă, prin ’77, în Slănic Moldova. Ea, îmbrăcată în două treninguri de bumbac și unul de fâș, continua să alerge plângând, strângând din dinți. „Ai dreptate. Așa a fost. Alergam și plângeam. Mă durea rău un genunchi, dar nu m-am oprit”, spune pe gânduri. „Altceva, însă, îmi amintesc eu din Slănic. Știi că în parcul ăla frumos, din centru, erau o groază de veverițe. Mă duceam acolo, dimineața, și le chemam ciocnind niște nuci. Și ele veneau și mâncam împreună”.

Viața ca o goană nebună

Viața Maricicăi Puică a fost, până la urmă, o cursă continuă între copilărie și performanță. „Am fost treisprezece copii la părinți. Familia, modestă. Asta era joaca noastră: întrecerea permanentă, alegrarea continuă. Și la școală și acasă”. Copilei de atunci i-a plăcut, mai ales, crosul. „Tot timpul mergeam la cros. De un „8 Martie”, ca acum, ne-a anunțat de la școală că trebuie să mergem la un cros, în Iași, lângă stadion. Și ne-am dus cu toții. Numai că mama nu avea atâția bani ca să ne cumpere teniși la fiecare. Așa că eu și cu soră-mea am alergat cu aceeași pereche. A terminat ea, la grupa ei, și pe urmă mi i-a dat mie. Am alergat cot la cot cu fetele mari, cu senioarele, și am venit a patra. Dacă eram cu ale mele, le băteam rău. Așa m-a remarcat Domn” Profesor. M-a întrebat dacă vreau să fac sport de performanță. Eu am vrut: gata, hai – zic. Mai greu cu ai mei, până i-a convins”.

După câțiva ani, Ion Puică i-a devenit soț. „Ce să-ți spun, că știi. Am avut o viață minunată, chiar dacă a fost o diferență mare de vârstă între noi. A contat enorm să-l am, tot timpul, lângă mine. Să mă concentrez la ceea ce fac, să nu fiu pe fugă, între casă și stadion. Iar el știa în fiecare minut cum sunt, cum mă simt, cât sunt de odihnită. Ne-am dedicat, cu totul, acestei performanțe – cu dragoste și cu înțelegere, unul față de altul”.

În 1984, la Los Angeles, cei doi își vedeau munca, de o viață, încununată de succes – Meri devenea campioană olimpică după o cursă școală.

Dragostea de sport

Câte fete mai sacrifică azi măcar un gând pentru sport?! Câte ar renunța la cluburi, la discoteci, la distracție, pentru un cantonament de iarnă în aerul tare, de munte, care îți taie respirația și pieptul ca o sârmă subțire, de oțel; pentru un program strict de odihnă, de masă, de viață? Pentru respectul cuvenit față de sine? „Acum, dacă au de toate, nu le mai trebuie sport! Viața lor e internetul. Pe timpul nostru, dacă aveai un televizor, erai mare. Adevărat că nu mai sunt nici cluburi, nici licee de atletism, dar nici dragoste de sport nu mai e”.

Ei bine, citind povestea acestei sportive excepționale, poate că se vor mai îndrăgosti de sport vreo câteva copile.