FEMEIA LA 80 DE ANI și un pic. Antoaneta Ralian, traducătoare: „Marele meu regret este că nu am copii, deși puteam să fac. Singurătatea este cumplită”

O viață dedicată cuvintelor, așa s-ar putea rezuma în câteva vorbe biografia Antoanetei Ralian, femeia care le-a tradus românilor 117 cărți ale celor mai buni scriitori ai lumii. La 89 de ani, doamna Ralian iubește viața la fel ca la 20, 30 sau 50 de ani. Continuă să lucreze cu pasiune, adoră ceea ce face și spune că munca îi este un panaceu.

Dacă ar putea să schimbe ceva la cei 90 de ani, pe care îi va împlini peste două luni, ar schimba „fundalul”. Ar decupa războiul și comunismul, dar ar alege acceași profesie – de traducător – pentru că e aceeași cu pasiunea.

Pe doamna Ralian am găsit-o în apartamentul ei din centrul Bucureștiului, așa cum mi-o imaginam pe cea care i-a tradus în românește pe cei mai mari scriitori ai lumii – înconjurată de cărți, cărora le dedică același timp.

Cine este Antoaneta Ralian: Una dintre cele mai importante traducătoare de limbă engleză, Antoaneta Ralian a tradus în limba română scrierile  lui Henry James,  ale Virginiei Woolf, ale lui D.H.Lawrence Dureel, Henry Miller, Saul Bellow, John Galsworthy, sau Katherine Mansfield. Cu traducerea a cinci cărți din Henri Miller „pe șleau” a avut un succes neașteptat în literatura română.

Antoaneta Ralian provine dintr-o familie de evrei înstăriți din Roman. A avut de suferit în tinerețe, temându-se în perioada războiului că ar putea fi trimisă într-un lagăr de concentrare. Deși a fost exmatriculată în liceu, a urmat cursurile Facultății de Filosofie și Litere din București, unde l-a avut profesor pe Tudor Vianu.

Mai jos, un interviu gândul despre femeia Antoaneta Ralian la aproape 90 de ani:

Mai aveți două luni și împliniți 90 de ani, cum vă simțiți la această onorabilă vârstă? O parte dintre semenii dumneavoastră nu mai vor să mai vorbească cu nimeni, consideră că totul e trecut. Dumneavoastră sunteți altfel. Care este secretul? Ce vă ține spiritul viu?

– La 90 de ani e foarte greu să duci în spinare o desagă de trecut. Și, cum să vă spun, anii trecutului te împing în spate. În schimb, în față, timpul se comprimă din ce în ce mai mult. Timpul este inamicul meu numărul unu, pentru că îl văd grafic comprimându-se și îmi pare rău.

Ce mă ține în viață? Toată viața am fost ceea ce se numește o vitalistă, îndrăgostită de viață, mi-a plăcut viața, cu toate că viața e șuie, e capricioasă, știe să fie și foarte urâtă, Dar mă rog, viața e feminină – o viață, două vieți – este capricioasă, imprevizibilă, ca orice femeie. Am iubit viața și mai ales mi-a plăcut să fiu activă. O să spun ceva care poate seamănă a clișeu, dar lucrul cel mai important care m-a ținut până la vârsta asta este munca, pentru că din fericire profesiunea mea coincide cu pasiunea mea. Lucrez cu pasiune, iubesc munca mea, o fac cu mare plăcere  și este pentru mine un panaceu. Munca m-a ținut în viață, dar pe de altă parte, munca m-a și îmbolnăvit. Am 60 de ani de carieră, sunt 60 de ani de la apariția primei cărți traduse. În medie lucram cam 8-10 ore pe zi, cu picioarele în jos, făceam muncă sedentară. Și asta își spune povestea, o poveste urâtă. Așa că, dacă astăzi sunt invalidă, și mă dor picioarele, e unul dintre sacrificiile pe altarul muncii mele. Sunt fericită că s-au dus numai picioarele și a rămas creierul.

Dacă ar fi să schimbați ceva din această viață, așa cu o vedeți acum, ce ați schimba?

– Aș fi schimbat fundalul vieții mele. Jumătate din viața mea a fost război și comunism, am avut de suferit destul. Nu eram membră de partid, aveam o origine nesănătoasă și așa că am avut destul de suferit. Sigur că aș schimba fundalul, dar fundalul  nu poate fi schimbat. Trecutul nu putem să-l schimbăm, putem sau să-l blestemăm sau să-l idealizăm.

Ați alege la fel? Să fiți tot traducătoare?

– Ca profesiune, eu inițial visam să fiu profesoară de liceu, de engleză sau de franceză. Am fost o elevă foarte bună, foarte silitioare și eram îndrăgostită de profesoarele mele. Era foarte frumos să vezi dragostea de cultură și de civilizație. Eh, destinul a vrut altfel. În ultimul an de facultate am fost recrutată, ca să spun așa, în Ministerul Culturii, unde am lucrat un număr de ani, pentru ca după aceea să-și dea seama că am o tinichea legată de coadă și că n-am fost membră de partid și să mă dea la munca de jos, adică într-o editură. Această muncă de jos a fost salutară pentru mine, deoarece intrând în editură am avut un contact direct cu cărțile și acolo mi-am început cariera de traducător. Ca să vă spun, sincer, mi-a mai rămas această nostalgie, că n-am fost profesoară. Dar nici nu știu, astăzi am îndoieli că aș fi fost o profesoară bună. Dar știu, fără modestie exagerată, că sunt o traducătoare bună. Îmi place munca mea, așa că n-aș schimba-o.

Cum era viața dumneavostră la 30, 40, 50 de ani?

– Cel mai bine îmi amintesc perioada frumoasă, dar scurtă, de dinainte de război. Am trăit-o într-un orășel de provincie, Roman, într-o familie înstărită. Eram foarte răsfățată de părinți și nu știu dacă acest răsfăț a fost foarte benefic. Dacă vreți, pot să fac o paralelă cu filmul acesta „Poziția Copilului”. Am avut parte de o dragoste asfixiantă. Am venit pe lume când părinții mei nu mai erau foarte tineri, ca un subsitut pentru un fiu de 16 ani, care murise de scarlatină. Părinții mei nu mai știau cum să mă țină ca pe o floare de seră, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc, nu cumva să răcesc.

Explicație foto: Antoaneta Ralian la 55 de ani. Foto arhivă personală

Bătrănețe însemna pe atunci 38 de ani, cât avea mama dumneavostră când v-a născut.

– Da, mama avea 38-39 de ani, ceea ce însemna bătrânețe. La 38 de ani o femeie era trecută de prima tinerețe pe vremea aia. Și am avut această dragoste asfixiantă, pe care am recunoscut-o în filmul lui Călin Netzer. Eram lipită de familie, nu se tăiase cordonul ombilical. Mama mă lua peste tot după ea. S-a stins în mine orice sâmbure de personalitate, eram fetița mamei, trăiam prin ce-mi spunea mama. Și de atunci am rămas cu acest complex al nevoii de a fi ocrotită. Din fericire, mama, care era foarte bolnavă după război, n-a vrut să moară până nu m-a văzut în brațele unui soț. Și din fericire aici m-a ajutat providența și am găsit un soț foarte ocrotitor, foarte tandru, ca o a doua mamă. M-ați întrebat de perioada cea mai fericită. Nu știu dacă perioada a fost fericită, dar a fost frumoasă, să fii alintată, să fii răsfățată.

Apoi a venit războiul.

– După ce a venit războiul a fost foarte greu, a trebuit să sufăr persecuțiile rasiale, am fost dată afară din liceu, eu care eram prima din clasă, a trebuit să ne mutăm din casa noastră pe care o construise bunicul meu, o personalitate în orășelul ăla. Era o casă bătrânească, frumoasă, boierească, dar ne-am mutat undeva la periferie. Dar a fost și atunci frumos în mod paradoxal. Aveam 15-16 ani și am trăit atunci prima dragoste, pe care n-o uiți niciodată. O dragoste adolescentină, o dragoste platonică. Toată lumea suferea din cauza războiului, trăiam cu sabia lui Damocles deasupra capului, așteptam ca în orice moment să fim duși în lagărul de concentrare. Dar pe de altă parte, iubeam și eram iubită, ceea ce era, paradoxal, o combinație între splendoare și eroare. Eroarea de afară și dragostea noastră frumoasă, dragoste romantică, adolescentină. Atunci mi-am descoperit dragostea pentru Proust, îl citeam împreună cu iubitul meu.

Când v-ați maturizat ca femeie? Există o vârsta anume de maturizare a femeii? La 30, 40, 50, 60 de ani….

– S-ar putea ca femeia să rămână mereu imatură. Eu mai descopăr și la 90 de ani colțuri imature în mine. Dar, din păcate, m-am maturizat foarte precoce din cauza lipsurilor din timpul războiului. Când am venit la București am venit într-o sărăcie lucie, era după război. Părinții mei au suferit mult din cauza războiului. În timpul socialismului au pierdut totul. Mama a murit imediat după război de inimă rea. Asta se cheamă maturizare, adică a cunoaște greul vieții și suferințele vieții. Suferința înseamnă și maturizare.

Ce este viața la 90 de ani? Ce așteptări aveți în comparație cu alte vârste?

– Nu întrebați de așteptări pentru că așteptarea este una singură și tristă, pe care aș vrea-o cât mai îndepărtată. Viața la 90 de ani este povestea cu timpul care se comprimă din ce în ce, pe care îl văd grafic cum se comprimă din ce în ce.

Explicație foto: Antoaneta Ralian la 89 de ani. Foto arhivă personală

Cum arată timpul ăsta îngustat?

– Te cam sperie. Bătrânețea poți să o idealizezi. În multe romane am întâlnit că „ce frumos e să ai înțelepciunea bătrâneții”, „să trăiești amintiri frumoase”. Dar nu e așa, pentru că bătrânețea vine cu un șir întreg de boli, boli foarte neplăcute, cu artroze, artrite, cataracte, reumatisme. Bătrânețea are camarila ei, care nu-ți dă dreptul să trăiești cum trebuie. Spunea odată Andrei Pleșu, care este idolul meu, că la bătrânețe trebuie să recapitulezi trecutul. Dar eu nu cred că există recapitulări. E iminent să ai și regrete și remușcări pentru trecuturi ireversibile, și astea nu-ți fac bine.

Aveți  vreun regret?

– Marele meu regret este că nu am copii. Am vrut foarte mult să am copii, puteam să fac copii, dar atunci când am putut să fac copii am trăit în condiții foarte grele, la comun, într-un apartament cu încă două familii. În plus, soțul meu care era ziarist a lucrat în studenție cu Iuliu Maniu, era manist, și își aminteau de acest lucru de fiecare dată când se făceau restructurări și îl dădeau afară. Atunci am zis că o să fac copii când o să am casa mea și atunci când o să am un post sigur. Dar când s-a întâmplat acest lucru a venit o pedeapsă de la Dumnezeu și nu am mai putut să fac copii. Or, ăsta este marele regret al vieții mele. Viața fără copii este foarte searbădă. Deși am atâtea prietene, cu copii în străinătate – e ca și când nu i-ar avea – dar totuși, când ai un copil, ai de ce să te agăți, ai o speranță. E foarte greu la vârsta mea să știi că nu aparții nimănui și la nimeni. Singurătatea este cumplită.

Puteți considera cărțile copiii dumneavostră, iar nepoții dumneavostră cititorii.

– Din păcate la ora actuală, familie nu mai am deloc. Sunt absolut dezrădăcinată de familie, ceea ce este foarte greu. Cărțile nu știu dacă sunt copiii mei, dar le iubesc bineînțeles și mă atașez de ele. Sunt mai curând prietenii mei decât copiii mei.

Aveți vreo carte preferată dintre cele traduse?

– Pot să am autori preferați. Eh, autorul meu preferat e Virginia Woolf, pentru adâncimea ei psihologică, pentru finețea ei, pentru profunzimea ei. Am avut și o foarte bună prietenă, scriitoarea Iris Murdoch, i-am tradus patru romane și două piese de teatru, și eram foarte atașată de ea. Dar afecțiunea mai profundă am avut-o pentru Virginia Woolf. Cunoașteți vorba aceea „Cui îi e frică de Virginia Woolf?”, dar tuturor ne e frică de Virginia Woolf pentru că Virginia Woolf îți pune în față oglinda în care îți vezi sufletul  și vezi ceea nu ți-ar plăcea să vezi, adică părțile tale asupra cărora te autoamăgești.

Au fost perioade în viața dumneavostră când puteți spune că ați fost fericită cu adevărat?

– Nu știu dacă se numește fericire drept să vă spun. Nu știu până unde merge chestiunea cu fericirea. Au fost perioade de mari satisfacții sau de mari bucurii, chiar de mândrie profesională. Am avut o căsnicie de 60 de ani, și asta înseamnă ceva, aș putea să fiu trecută în cartea recordurilor cu o căsnicie armonioasă, cu același soț. Sigur că am avut fel de fel de satisfacții, am călătorit foarte mult, și asta am visat din tinerețe, era visul meu, pentru că atunci era o imposibilitate crasă să poți călători. Am avut satisfacții foarte multe, am avut clipe de bucurie, dar nu știu dacă  asta înseamnă fericirea. Nu știu dacă fericirea este o sumă a satisfacțiilor de moment sau a bucuriilor de moment, pentru că toate astea sunt contracarate de antidotul fericirii, de opusul fericirii, adică de boli, de morți tragice ale celor dragi, nu mai vorbesc de toată perioada socialismului, în care numai fericiți nu am fost. Sigur că în viață ai și eșecuri, ai și deziluzii, ai dezamăgiri. Spuneam într-un articol că „cele bune să se adune”, „cele rele să se spele”, numai că cele rele nu sunt lavabile și cele bune nu sunt antivabile.

Explicație foto: Antoaneta Ralian la 20 de ani.Foto arhivă personală

Spuneați la un moment dat că există o vocație a fericirii, vocație pe care dumneavostră nu o aveți.

– Fericirea e o noțiune foarte labilă, foarte greu definibilă, chiar indefinibilă. Fiecare vede fericirea în alt fel. Ca să fii fericit trebuie în primul rând să te simți bine cu tine însuți, să te simți bine în pielea ta, să te placi. Or din păcate, eu nu sunt genul meu, nu mă plac. De mic copil am avut fel de fel de complexe, care s-au atenuat cu vârsta, dar totuși au rămas. Și însuși faptul că sunt lipsită de încredere în mine, că am nevoie de confirmări exterioare, am nevoie de un umăr de care să mă sprijin, că  n-am o personalitate de sine stătătoare, eu întotdeauna mi-am iubit aproapele mai mult ca pe mine însămi, pe mine nu m-am iubit. De asta am spus că nu am vocația fericirii, pentru că oricât aș fi de ospitalieră față de fericire, nu o voi putea invita, nu pot să-i ofer un sediu.

Timp de 60 de ani, ați fost soția jurnalistului Marius Ralian. Care este secretul unei căsătorii atât de lungi?

– Știe toată lumea că orice căsătorie fericită începe cu dragoste, cu pasiune, care la un moment dat îmbătrânesc. Totul este să existe o afecțiune profundă, o empatie între cei doi soți. Să se înțeleagă, să-și înteleagă și părțile bune și părțile rele, să-și tolereze defectele, să simpatizeze într-un fel defectele celuilalt. Îți trebuie foarte multă toleranță, putere de autosacrificiu, trebuie să știi renunți la unele lucruri care îi fac plăcere celuilalt, să știi să-l respecți pe celălalt și să ajungi până la urmă să-i simpatizezi defectele. Să-l înțelegi pe celălalt și să treci peste unele mici derapaje inerente oricărei căsătorii. Să știi să treci peste conflicte, despre care aș putea spune că sunt necesare. Să știi să te dai la o parte când trebuie să te eclipsezi, să știi să-l faci pe celălalt să se simtă bine și să știi să te simți tu bine lângă celălalt.

Explicație foto: Antoaneta Ralian alături de soțul său, jurnalistul Marius Ralian. Foto arhivă personală

În aceste condiții există dragoste fără sfârșit?

– Nu știu dacă se numește dragoste, se numește afecțiune adâncă, în care celălalt devine un alter ego al tău, te simți pur și simplu contopită cu el. Ești o monadă duală, în mod paradoxal trăiești o dualitate unitară. Îl simți pe celălalt ca pe alter ego al tău. Te doare tot ce-l doare pe el și te bucuri pentru tot ce-l bucură pe el.

L-ați tradus pe Henry Miller „pe șleau”. Cum ați fost văzută apoi ca femeie?

– Pentru mine a fost foarte grea această traducere pentru că a trebuit, în primul rând, să-mi înfrâng tabu-urile mele. Am avut o educație puritană, provincială, și după aia am fost redactor de editură ani și ani de zile și eliminam toate frazele erotice. Dar mi-am dat seama că aș comite un delict literar dacă l-aș efemina pe Henry Miller. Sau îl dai așa cum este pe șleau, cu cuvintele „în pielea goală”, cum bine a zis Nicolae Manolescu, sau dacă nu ar fi ieșit un kitsch. Am pus un pariu cu mine. Pur și simplu mi se împotrivea mâna când trebuia să scriu cuvintele alea din Henry Miller, cum astăzi mi s-ar împletici limba, eu n-aș putea să rostesc cuvintele alea.  Dar încetul cu încetul, mi-am dat seama că Henry Miller a operat chiar asupra mea, m-a eliberat de tabu-uri, m-a eliberat de ipocrizii, pentru că până la urmă toate pudibonderiile astea nu sunt o  ipocrizie.

Lozinca lui Henry Miller provenea de la Terențiu care a spus că „nimic din ce e omenesc  nu-mi este străin”. Henry Miller a extrapolat și a spus nimic din ce e omenesc nu e rușinos și nu-ți e de ascuns. Mi-am dat seama că așa este. Am început să traduc Henry Miller în 1986, când la  noi în literatură nu se dăduse drumul la sex. Îmi era frică să nu fiu acuzată că am făcut un delict public. Or, dimpotrivă, am rămas uimită de succesul pe care l-am dat. Domnul Manolescu a spus că prin Henry Miller am dat apă la moară romanului românesc, care până atunci era foarte cuminte. A fost bine primit. Am avut peste 20 de recenzii elogioase. Și cred că a și influențat pe unii buni scriitori.

Explicație foto: Antoaneta Ralian la 50 de ani, în vizită la New York. Foto arhivă personală

Dacă n-am avea nimic din pudibonderie ajungem la tabloidizare.

– Nu, pentru că există nuanțe, există trepte.

Unde trebuie să ne oprim?

– Trebuie să ne oprim unde începe vulgaritatea. Henry Miller nu este un pornograf. Tot erotismul lui flamboaiant este scufundat în artă. Acolo unde intervine arta nu poate să existe obscenitate. Un nud al lui Goya sau al lui Michelangelo nu este obscen, dar obcenă este pictura de gang.

Ați cunoscut femei scriitoare celebre, la fel de puternice ca bărbații. Credeți că acest lucru le-a știrbit într-un fel feminitatea?

– Eu am vrut întotdeauna să cred în egalitatea femeilor cu bărbații, dar întotdeauna bărbații mi s-au părut mai egali decât femeile. Chiar și natura a făcut femeia mai șubredă, mai gingașă. Chiar și fizic femeia este oarecum inferioară bărbatului. Dar n-am să cred niciodată că femeia este mai puțin inteligentă decât bărbatul.

Dar există unele trăsături care sunt pur feminine, există acest etern feminin, după cum există și eternul masculin. Până la un moment dat am crezut în clișeul ăsta că apanajul masculinității este rațiunea, iar cel al feminității este intuiția. Și pe urmă mi-am dat seama că intuiția femeii este o sursă viscerală, intuiția femeii pornește din viscere și din menirea ei pe lume de a crea viața. Raționalitatea bărbaților este compatibilă și cu violența, și violența este un apanaj al bărbaților.

În zilele astea tindem spre egalitatea șanselor dintre femei și bărbați. Cum vedeți asta în România?

– Sunt din ce în ce mai multe femei în politică. Îmi pare bine, îmi place. Știu multe femei foarte bune, care au un cap foarte bun, unele dintre ele chiar mai bun decât al bărbaților, dar femeia are totuși o mare menire: să creeze viața. De asta marii creatori au fost toți bărbați. Literatura este singurul domeniu în care s-a putut afirma femeia. S-au schimbat lucrurile în România și există tendința de a fi cât mai multe femei în politică. Dar vreau să vă spun că de-a lungul veacurilor, marii scriitori de la Homer și până la Dostoievski, marii muzicieni, marii filosofi au fost bărbați. Marii pictori au fost bărbați, marii revoluționari și reformatori au fost bărbați. Iisus, Budha, Dumnezeu care a născut lumea sunt bărbați.  Eva s-a născut din coasta unui bărbat. Pe undeva a existat întotdeauna supremația bărbaților.

Marile femei s-au afirmat în artă mai mult ca interprete, de la muzică  până la pictură. Că femeile s-au afirmat în interpretare este o teorie absolut personală a mea. Văd în această putere a femeilor, de transpunere a artei bărbatului, văd ceva al eternei supuneri.

Singurul domeniu în care femeia s-a ilustrat este literatura, pentru că literatura este o formă paralelă de creție. În literatură, creezi viață, creezi destine. Toate cohortele astea de bărbați iluștri au fost creați de femei. Am mai văzut ceva, o chestie minoră dacă vreți: în limba română Binele, Frumosul, Adevărul sunt la  masculin, și nu pot fi decât la singular. Viața și Dragostea sunt feminine, pentru că dragostea duce la viață, la darea de viață.

Cu toate astea, se spune că orice bărbat puternic are în spatele lui o femeie. Cât de adevărat mai este acest lucru?

– Cred că da, cred că orice bărbat are nevoie de o femeie care să-l sprijine și să-l confirme, să-l facă să se simtă bărbat. Cred că nu ar exista acest etern masculin fără eternul feminim și viceversa. Au nevoie unul de altul și pentru perpetuarea speciei și pentru savoarea vieții, pentru echilibrul vieții.

Ce ar trebui să facă o femeie să se simtă tânără la orice vârstă?

– Asta este o întrebare foarte grea. Depinde și de ingredientele interioare, de temperamentul interior. De pildă, eu, la 90 de ani, iubesc încă viața și aș vrea teribil să fiu activă, mă interesează tot ce e în jur, stau și urmăresc  toate tribulațiile politice, vreau să nu fiu anchilozată, să nu fiu dată deoparte. Femeia nu trebuie să se lase copleșită de bătrânețe, nici măcar de boli. Atâtea boli și dureri câte am eu nici nu pot să vă spun, dar trec peste ele și mă agăț de o carte bună, de un film bun, sunt o mare melomană, muzica e o terapie pentru mine. Femeia trebuie să-și caute puncte de reper, de sprijin, de plăcere și să nu se lase compleșită de telenovele și de televizor și de cratițe. Cratițomania este la fel de periculoasă ca și telenovelomania. Să citească, să se țină încă în circuit.

Cum ați vrea să rămâneți în posteritate?

– Drept să vă spun, n-o să mă credeți, dar să știți că nu-mi pasă. Atâta timp cât nu poți să conștientizezi. Alții văd în asta un păcat, dar eu nu cred în niciun fel de Viață de Apoi. Nu cred nici în Iad, nici în Rai, nici în metempsihoză. Eu cred că odată cu moartea se termină totul. Odată cu materia moare și spiritul. Și dacă nu mai conștientizez îmi e absolut egal. Posteritatea o să fie numele meu pe o serie de cărți – 117 traduceri din autori foarte mari. O să fiu uitată. Poate din când în când o să mai vadă câte cineva vreo carte de-a mea. O să se mai reediteze unele dintre cărțile mele. Sunt convinsă că asta o să se întâmple cu Henry Miller. Și câteva zile, câteva săptămâni o să se mai vorbească de mine.

Spuneați că nu credeți în Viața de Apoi, cum vedeți rolul oamenilor pe pământ?

– Cred că este o mecanică a naturii, a perpetuării speciei. Nu sunt o atee, eu cred că există o forță, care se numește Dumnezeu, sau care nu știu cum se mai numește, într-o forță care coordonează totul. Cred că există undeva o forță care dă viața, care ia viața. Dar nu cred într-un Rai în care o să mă întâlnesc cu soțul meu și o să mâncăm o prăjitură. Nu cred nici într-un Iad. Cred în această mecanică a naturii, dar nu cred că omul când moare, spiritul trăiește. Nu cred că suntem înconjurați de mii de spirite care trăiesc în atmosferă sau în nu știu ce sferă.

Foto Răzvan Lupica// Antoaneta Ralian