„Fericirea e o secundă de audiență la Dumnezeu”. Ce ascunde zâmbetul unui actor de comedie

„Am avut noroc și l-am folosit, adică m-am ocupat de norocul pe care l-am primit, l-am dus mai departe. Viața are un singur sens, care înseamnă iubirea, ca drum în sine. M-am iubit cu extrem de multă lume și o fac în continuare. O întâlnire reală e un act de iubire. Lucrurile se construiesc și sunt durabile numai din iubire. Și spun asta aproape inginerește, e ca și cum aș vorbi despre niște ingrediente. Am avut norocul de întâlniri cu oameni capabili de iubire. Fiecare dintre ei a plantat ceva în mine. În viață e important să acționezi, nu să stai în casă și să plângi că ești o victimă. E ca la Loto, dacă vrei să câștigi, trebuie să joci”, spune actrița de la Comedie, într-un interviu pentru Gândul.

Gândul : Cum reușești să îți păstrezi aerul adolescentin? Te recomandă, într-un fel, pentru anumite roluri?

Dorina Chiriac: Am un 1,55 și fața asta, și o am de mult timp. Când intru într-un salon, rar, mai dau peste câte o fată care se tot uită și se minunează de felul în care cer eu să fiu tunsă, în special pentru spectacolele în apar cu părul scurt. Atunci îi spun: „Nu te uita așa la mine, că nu am 33 și arăt rău, am 43 și arăt bine!” E important să ai un profesor bun de actorie. Sandu Manua parcurs serios etapa de inițiere în actorie, ne-a învățat să ne descoperim, să știi care îți sunt armele, să înveți să le folosești, să-ți ascunzi sau să-ți folosești defectele. Sanda Manu m-a învățat despre mine. Mi-a pus o oglindă în față, așa am început să învăț despre mine și să dezvolt. Cunoașterea de sine este un proces care nu se termină niciodată, nici măcar cea fizică. Întâlnesc actrițe tinere, cu care împart aceleași date fizice, care se plâng că nu sunt distribuite și cad așa într-o tristețe, că la 18 ani ne credem toate zâne. În momentul în care mi-am asumat felul în care sunt, am spart genurile, pentru că există anumite încadrări: ingenua, subreta, vampa etc. Am putut să mă dezvolt în oricare dintre genuri. Și în oricare dintre sexe. Am îngrozitor de multe emoții, dar îmi construiesc o apărare. La început nu ai nimic de pierdut, nu te știe nimeni, pe măsură ce înaintezi, oamenii încep să vină la teatru pentru tine, iar atunci ai totul de pierdut.

E Dorina Chiriac un om optimist?

Nu, e de bun-simț să fii depresiv, dacă înțelegi atât de multe lucruri. Se zice că actorii de comedie, cei buni, m-am încadrat din oficiu, fac comedie bună pentru că nu râd la orice. Eu râd și plâng extrem.

Au existat momente în care ai simțit că viața te sfâșie?

Da, dar astea sunt trăirile care te construiesc. Biografia omului e ceva ascuns, dar se revelează în momentul în care se urcă pe scenă. Un actor cu dimensiune emoțională mare are întotdeauna în spate o biografie răscolitoare, a trecut prin niște experiențe. În momentele grele, viața nu îți oferă opțiuni, dar trebuie să mergi pe drumul care ți se arată și să încerci să stai drept.

Cum s-a produs ciocnirea cu teatrul?

Teatrul a venit în viața mea ca o întâmplare, nu a fost o pasiune pe care să o fi urmărit. Mai degrabă am fost trasă eu de mânecă de această meserie, nu s-a întâmplat invers. În general, mi s-au întâmplat lucruri pe care am avut instinctul de a le folosi. Mă pregăteam pentru Limbi străine, am auzit la radio că încep probele eliminatorii la I.A.T.C. Sincer, nu mă pregătisem, dar m-am gândit să mă duc să le dau. În general, nu îmi plac examenele, mă paralizeză. Îmi plac mai mult repetițiile decât spectacolele, pentru că acelea sunt momentele în care mă simt liberă. Teatrul e locul în care mă simt puternică. În rest, nu prea sunt. Primul job a fost în facultate, am fost barman. În anul 4 am dat concurs la Comedie și l-am luat. În timp, am mai avut propuneri să mă mult la alte teatre, cu care și colaborez, dar mă simt bine în Comedie.

Au fost și lucruri care nu ți-au ieșit?

Foarte multe. Le-am abandonat. Dacă mă apuc de ceva, fac până la capăt. Nu am roluri care să îmi placă și pe care să le aștept. Nu am oameni pe care să îmi programez să-i întâlnesc. În general, cred în întâlniri, nu în finalizări. Dacă intru într-un proiect și mă înțeleg bine cu artiștii aceia, indiferent ce partitură am, rămân în el. Dacă vrei ca lucrul să fie unul bine făcut, cum zice președintele nostru, contează ca oamenii care construiesc lucrul acela să se întâlnească și între ei să existe o chimie.

La ce te gândești când ieși pe scenă, ce îți spui?

Depinde de rol, de situație, de spectacol. La bufonuldin Regele Lear, la Bulandra, înainte de a intra în scenă, făceam ceva ce fac săritorii în atletism, se balansează de pe un picior pe altul și se concentrează pe linia de pe care vor păși ca să sară. Îmi imaginam că stadionul mă aplaudă, pentru că aveam nevoie de tipul acela de energie. Sunt însă și momente în care stau în culise și mi-e foarte frică. Atunci îmi spun: Sonia e bine? Atunci asta nu-i nimic.

Când intri în scenă, uiți că există viață înaintea scenei. Se și zice, și nu e un basm, în scenă îți trec bolile. După ce se termină spectacolul, revin cu cruzime. Există și o explicație științifică. Îți concentrezi toată atenția asupra unui alt lucru, extrem de intens, există un exces de adrenalină și creierul pune în pauză celelalte reacții.

Care e condiția actorului în România? Ai reușit să îți iei o casă?

Nu, stau cu chirie. Există două categorii în teatru, care sunt jos din acest punct de vedere, deși sunt cele mai muncite, tehnicianul și actorul. Ei sunt întotdeauna cel mai prost plătiți. Regizorul, scenograful, compozitorul au încheiat lucrul la un spectacol în seara premierei. Au primit o sumă importantă de bani și se duc în continuare să facă alt proiect. Actorul a muncit la acel spectacol pe o sumă extrem de mică, chiar dacă este colaborator, cei mai mulți o fac pe un salariu extrem de mic, iar în același timp joacă și în alte spectacole. Un mare actor era întrebat odată cât îi consumă mașina, iar el a răspuns scurt: „Dacă aș sta să mă gândesc și la asta, aș înnebuni!”. Cei care au fost înaintea noastră au trăit într-un sistem care le garanta, din acest punct de vedere, cam tot. Terminai facultatea, aveai o repartiție într-un teatru, ți se dădea și o casă. Acum nu vezi nimic, lucrurile sunt din ce în ce mai grave, se taie de peste tot din bugete, noi nu mai avem tineri angajați, sub 40 de ani găsești un actor în teatru, trupele se micșorează, nu mai ai la dispoziție actori tineri, pe care să te poți baza, spectacolele se programează greu, un colaborator trebuie să trăiască cu 150 de lei pe spectacol, așa că trebuie să aibă și alte angajamente. Apare o împărțeală, ca între cluburile de fotbal, dar la un nivel mult mai jos, că acolo vorbim de alți bani. Încet, calea înteatru se îngustează, iar școala de actorie scoate prea mulți absolvenți, pentru că profesorii de acolo sunt plătiți în funcție de numărul de studenți. Nimeni nu spune nimic, pe undeva e de înțeles, dar, în fapt, se joacă cu destinul oamenilor, pentru că ei ies de acolo visând.

Părinții te-au sprijinit?

Au acceptat, pentru că nu aveau ce să facă. Niciodată nu mi-au impus ceva. Au suferit. În general, părinții actorilor suferă, mai ales când ei sunt la început, pentru că își dau seama că e o meserie de mare consum. Unii au inspirația să fie ceva mai liniștiți, pentru că înțeleg că ai lor copii sunt fericiți numai în acest fel, dar, pe cealaltă parte, fericirea se plătește cu foarte multă nefericire.

Ți-au impus restricții, prima țigară, primul pahar?

Am fumat prima țigară la 22 de ani și am băut cam tot la aceeași vârstă. Acum doi ani m-am oprit, pur și simplu. Cam așa s-au întâmplat toate părăsirile mele, nu mi-au mai trebuit.

Așa a fost și în iubire?Ai avut parte de amoruri care ți-au făcut rău?

Da, dar îi doresc oricui asta, pentru că te clădește. Sentimentele extreme, și de bucurie, dar și de durere, sunt o nevoie umană,îți clădesc rezistența, dar te și îmbogățesc la nivel emoțional. În momentul în care ești bogat emoțional, atunci primești altfel lucrurile, te bucuri altfel, suferi altfel. Se zice că durerea îți oferă o voluptate mai mare decât bucuria, oricum durează mai mult, pentru că noi tragem de acest sentiment.Am trăit experiențe extreme, pe care i le-aș dori oricărei tinere. Poveștile de iubire pe care le-am trăit au fost de viață șide moarte, erau ceva de genul aș vrea să mor cu tine acum, decât să trăiesc cu tine toată viața și să ne punem gresie în baie. Am trăit pasiuni și am avut norocul să mă întâlnesc cu oameni care să semene cu mine, la modul de a simți lucrurile, întâmplările, și atunci, în continuare, mă iubesc și mă voi iubi cu acei oameni, îmi sunt extrem de apropiați. Pe măsură ce trece timpul,îți dai seamă că, în iubire, dincolo de latura ei erotică consumată, treci într-o altă etapă. Dacă în dragoste apare sentimentul de respingere, acolo lucrurile nu s-au terminat. Când se termină, permit iubirea în continuare.

Dacă tot vorbim de pasiuni, a existat una și pentru bărbații înalți?

Nu. Cred că a fost mai degrabă o pasiune a bărbaților înalți pentru fetele ca mine. Probabil că am o părere atât de proastă despre mine, sau dimpotrivă, nu am stat să judec, încât observ un bărbat, din acest punct de vedere, doar în momentul când e picat în cap după mine. Sunt un om bolnav de timiditate, nu fac niciodată primul pas.

Crezi în căsătorie?

Nu, dar nu mă acuz.Mi-a fost întotdeauna greu să promit ceva ce nu știu sau nu pot garanta că am să fac. O căsătorie înseamnă un contract, pe care eu, personal, nu pot să îl încalc. Nu știu cine o să fiu mâine. Nu știu cine o să fiu peste 10 ani, așa că nu pot să îți promit că am să stau cu tine toată viața. Asimilez căsătoria cu protecția, iar eu nu am simțit asta din partea niciunui bărbat, astfel încât să vreau să mă căsătoresc cu el. Am fost întotdeauna egali.

Te simți ”iubibilă”?

Oricine e iubibil. Nu aș vrea să alerge lumea după mine. Am o vorbă: sunt pentru cunoscători.

De fapt, ce e dragostea pentru Dorina Chiriac?

Iubirea e parcursul, e chiar drumul către ce o să fie sau ce e. Pot doar să îmi las celulele să intuiască ce e mai departe, dar e clar ca acela e drumul, e singurul.

Dar fericirea? Ai simțit-o?

Da. Am avut momente de fericire, e secunda de suspensie în care dispare totul. Cred că e o capacitate, habar nu am dacă e un dar sau e o abilitate dobândită, dar e rară. Clipa aceea nu durează, e o dispariție a totului într-un nimic esențial, care te hrănește pentru mai departe. E secunda în care afli, fără să îți treacă ceva prin cap, că există un sens, e un soi de conștientizare absolută. Avem acces la fericire, din când în când, a nu se confunda cu mulțumirea sau cu împlinirea. Fericirea nu are de-a face cu ce trăim în plan social.Fericirea e o secundă de audiență la Dumnezeu, în care tăcem amândoi.

Cum ai reușit să rămâi Dorina Chiriac? Nu ai fost niciodată catolagată drept fosta logodnică a lui Florin Piersic Jr. sau fosta iubită a lui Tudor Chirilă.

E important să fii puternic în ceea ce faci, indiferent de ce ți se întâmplă în viața personală, de omul cu care ești sau de rudele pe care le ai. Am credința că la Judecata de Apoi nu mergem de mânuță, ne primește singuri, așa am auzit. Și atunci cred că răspund pentru mine. Niciodată nu am crezut că ființele îmi aparțin, nici copilul meu nu îmi aparține, i-am fost transportor în lume, dar are un destin propriu, un program, eu trebuie doar să o însoțesc, să o veghez. Mi-a fost clar dintotdeauna că ființele pe care le iubesc nu îmi aparțin. Se spune că viața te așteaptă undeva,și atunci nu are rost să îți petreci un timp, forțat, cu cineva, cu care simți că nu ar trebui. Atâta timp când nu ești legat de un calorifer și simți că ai încercat orice tip de apropiere de o persoană, cu care ți-ai propus să fii împreună sau așa ai apucat, cred că trebuie să pleci. Când îți face rău o relație, de prietenie, de iubire, de orice fel, când nu te mai simți bine în acea unire inițială, începi să te urâțești, să te înrăiești, să te înveninezi, te otrăvești. Treptat devii respingător.Un sociolog britanic a fost întrebat, la un moment dat, dacă e îngrijorător că sunt atât de multe divorțuri, iar el a răspuns că încă nu sunt destule. Copiii ar suferi mai puțin, pentru că nu ar sta într-un mediu în care părinții se detestă, se ciocnesc sau există niște tensiuni cumplite între ei.

Ai avut vreodată impresia că ai construit castele de nisip?

Nu. Nu regret nimic. Ar însemna să îmi neg trecutul. Am investit de fiecare dată în tot ce am făcut.

Avem nevoie de certitudini în iubire?

Iubirea e un risc, dar tocmai asta îi dă putere, ardere, dimensiune, faptul că nimic nu e sigur. La un moment dat, cineva mă întreba dacă nu îmi fac griji că persoana de lângă mine m-ar putea înșela. Nu cred în treaba asta cu înșelatul. Lucrurile se întâmplă, dacă e să se întâmple, eu nu pot împiedica nimic.

Ce ar trebui să aibă un bărbat ca să ți se vâre însuflet?

Să îi placă de mine. Acum, când întâlnesc un bărbat, care are mai puțin de 1,80, îi spun în glumă: Îmi ești mic, degeaba te uiți așa la mine!

Se nasc oamenii buni, dar alții îi fac răi?

Noi toți ne naștem cu potențiale aripi de înger. Nu există oameni buni sau oameni răi, există întâlniri potrivite sau nu. Există întâlniri forțate sau nu. Orice om de pe planetă își are apropiații lui. Ai o relație cu cineva, relația se degradează, ajungi să detești persoana respectivă, dar acea persoană, după ce v-ați separat, este centrul vieții altcuiva. Noi greșim, totul e să ne prindem de chestia asta și să căutăm în altă parte sau să preferăm, din când în când, să fim singuri.

Nu te sperie singurătatea?

Nu. Mă ajută enorm. Dacă te temi de singurătate, te temi de tine.

Cum e femeia la 40 de ani?

Habar nu am. Am trăit ăștia 43 de ani. Am fost de față. I-am parcurs, îi simt. M-au construit, sunt și puternică, dar și slabă. Din cauza asta am și momente de mare oboseală, dar și momente de hiperactivitate, de arderă extremă, de apatie. Merg, sunt curioasă.

Care ar fi lucrurile pe care le-ai deprins de la viață?

Am învățat din căderile mari, pe care le-am avut în viața personală, că întotdeauna există ridicare. Am descoperit asta exersând, nu se poate preda. Am fost în situația de a cădea, de a mă prăbuși, și aici, zic ca Pleșu, nu mă ajută nicio carte. Dacă îmi vine să mă dau cu capul de chiuvetă, mă dau. Trebuie să trec prin ele, nu să pretind că ele nu există sau că sunt altceva. Consumând căderile, trăindu-le real, cu totul, abia atunci ai capacitatea de a te ridica. Am învățat, în timp, că e necesar să fiu aproape de mine. Nimic nu poate fi mai greu de dus decât privirea mea din oglindă.

Care sunt valorile pe care i le-ai insuflat Soniei, într-o țară în care copiii sunt bătuți la grădiniță?

Încerc să aflu de la ea, pe toate căile, mai ales pe cele non-verbale, care îi sunt nevoile valorice. E clar că generația care vine are nevoie de cu totul alte valori, iar cele impuse de noi, chiar dacă sunt valoroase, nu cred că le sunt potrivite. Încerc să descifrez limbajul lor spiritual, îmi este clar că el există și că trebuie tradus. Probabil că vor învăța singuri să vorbească, pentru că e foarte clar că noi nu avem capacitatea de a le citi nevoile reale, cele spirituale.

Sunt altfel tineriide azi?

Îmi este foarte clar că noi i-am rătăcit. Ei au venit cu un program, pe care noi l-am tulburat fantastic, și continuăm să o facem. E o crimă la care asistăm și pe care o aprobăm. Ce se întâmplă în școală, de la primii pași și până după facultate, este o crimă. Privesc cu încredere, părinții i-au dus la școală, ca să învețe, iar ei au încredere în mama și în tata, dar acolo se petrec niște lucruri, și nu mă refer aici la violența fizică sau la cea verbală, ci mă refer la ce învață și de la cine. La 15 ani, 45% dintre adolescenți sunt analfabeți cognitiv, asta înseamnă că ei nu se pot descurca pe stradă sau în relația cu restul lumii. Nu există copil care la șase ani să nu fie curios, activ, dornic să afle despre tot și toate. Ce se petrece în acești opt ani, ce li se face? Asta e ceva ce mă dezamăgește cumplit.

Ce fel de om este actorul?

Nu e într-un fel. E un material fluid, e un fluid energetic care îmbracă diverse forme într-o poveste. Odată ce s-a stabilit într-o formă, începe să nu mai fie viu, și asta îl pierde, îl distanțează de public. Rostul teatrului, spre deosebire de cinema, e tocmai schimbul ăsta în timp real de energii, pentru că nu e doarceva ce vine dinspre scenă, ci e ceva care vine și dinspre sală, din acea seară, de la acea oră. Niciun spectacol nu seamănă cu altul. Lucrul la un rol nu se termină niciodată. Devii și construiești împreună cu publicul. Actorul nu e într-un fel, nu poate avea o etichetă. E și un banc: De ce e actorul o delicatesă? Pentru că are ficatul mărit și nu are coloană vertebrală. Se spune că nu are caracter, tocmai pentru că are capacitatea de a fi în multe feluri, în funcție de situație. Actorul este maleabil, are capacitatea de a îmbrăca personalități multiple.

Ai pus publicul înaintea durerii? S-a întâmplat să pierzi pe cineva și să joci?

Dacă mă întrebi pe mine, asta e o treabă personală. Nu cred că ești actor când folosești o durere personală pe scenă, asta poate să o facă oricine. Nu aș face asta, cred că există un timp al durerii și un drept al durerii. Și nu cred că trebuie încălcat.

Ți-au rămas vise neîmplinite în urmă?

Nu am casa mea. Nu îmi doresc mașină, pentru că nu conduc. Nu aș suferi pentru mine, dar aș vrea să îmi cresc copila într-un fel.

Obișnuiești să lași bacșiș?

Uneori nu am avut bani să plătesc nici cafeaua pentru care ar fi trebuit să las bacșiș.

Ai muncit și fără să fii plătită?

Cel mai mult. Sau sumele erau atât de mici încât le-am făcut cadou prestația.

Mai merg românii cu zâmbetul pe buze?

Nu. La noi și bucuria e violentă. E o nevoie, de fapt, de trăire, e o nevoie de eroi. Avem nevoie de stindard, avem nevoie de onoare.