Gabriel Diaconu, despre retragerea MEDICAȚIEI unui pacient: ”Medicina știe că nu mai e loc de întoarcere. Nu poți acuza că avem fetiș pentru moarte”

În timp ce ancheta privind acuzațiile aduse celor două doctorițe de la Spitalul Clinic de Urgență ”Sfântul Pantelimon” din București își urmează cursul cu inculpatele în stare de libertate, după ce Curtea de Apel a luat decizia definitivă ca acestea să fie eliberate din arest fără a se lua vreo măsură restrictivă, opinia publică s-a scindat și atacurile împotriva cadrelor medicale s-au acutizat.

Unii sunt înverșunați împotriva medicilor, mulți au primit amenințări sau au fost nevoiți să intre în concediu de odihnă intempestiv. Alții au înțeles că o persoană învinuită nu este o persoană condamnată și privesc cu circumspecție acuzațiile anchetatorilor care au forțat cea mai dură încadrare juridică, omorul calificat, în cazul celor două doctorițe de la Spitalul ”Sfântul Pantelimon”.

Până acum, au demisionat atât maganerul Spitalului ”Sfântul Pantelimon”, Bogdan Socea, cât și șefa Secției ATI, Florina Pompilian, iar din Ministerul Sănătății și-au depus demisiile, ca urmare a reacțiilor din media și societate, atât șeful Corpului de Control, cât și consilierul onorific, dr. Gabriel Diaconu.

EXTERNE Ministrul german al Apărării, despre AMENINȚĂRILE hibride ale Rusiei: „Putin știe cum să ne deranjeze”

12:40

SURSE Rectorul Daniel David, propus ca ministru al Educației din partea PNL de către Ilie Blojan

12:38

În interviul la Gândul Exclusiv, medicul psihiatru Gabriel Diaconu vorbește despre probleme pe care prea puțini doctori au curajul să le spună deschis și explică de ce, la un moment dat, trebuie oprită medicația pentru un pacient. Gabriel Diaconu susține că dacă medicina știe că pentru un pacient “nu mai este loc de întoarcere”, nu înseamnă că medicii pot fi acuzați că ”au un fetiș pentru moarte”.

Medicul psihiatru Gabriel Diaconu crede că, pentru a se evita situații precum cea de la Spitalul ”Sfântul Pantelimon”, ar trebui să existe măsuri în avans, adică pacienții să își asume, înainte de a ajunge la situația în care nu se mai poate face nimic pentru salvarea lor, dacă vor să fie intubați, resuscitați.

De ce se folosește contenționarea în Secțiile ATI pentru anumiți pacienți

Anestezia și Terapia intensivă (ATI) este specialitatea medicală care asigură, prin mijloace farmacologice și tehnice specifice, atât condițiile necesare pentru desfășurarea actului chirurgical, îngrijirea perioperatorie și a altor proceduri diagnostice, terapeutice, cât și suportul indispensabil pacientului critic pentru evaluarea și tratamentul disfuncțiilor și leziunilor de organ.

În fiecare zi, oriunde în lume, în secțiile ATI sunt admiși pacienți cu funcții alterate sau organe lezate, a căror viață se află în pericol major. ATI este considerată una dintre cele mai grele specialități, unde se află granița dintre viață și moarte.

Medicul Gabriel Diaconu, care a lucrat ani buni și în spitale din străinătate și a colaborat, prin prisma specialității sale, cu colegi din secțiile ATI, consideră că azi, în spațiul public, multe voci comentează în necunoștință de cauză activitatea medicilor de anestezie și terapie intensivă, inclusiv atunci când există revolta unora dintre aparținători că pentru anumiți pacienți este folosită contenția.

„Am pretenția de la mine, ca doctor, înainte de specialitatea mea, că pot să recunosc geografia unei secții de Terapie Intensivă, pentru că am colegi ATI-iști cu care am colaborat și colaborez în continuare. (…)

Legarea pacienților este motivul pentru care merge un psihiatru în Terapie Intensivă sau este motivul pentru care, pe norme, în genere vorbind, medicul de terapie intensivă ar trebui să se consulte cu un cel puțin un neurolog, dar în mod particular cu un psihiatru. Pentru că legarea se face pentru asigurarea pacientului care trece printr-o stare de confuzie acută.

Starea de confuzie acută o poate diagnostica și medicul din specialitatea ATI, și neurologul, și cardiologul, dar în cele în urmă o rezolvă psihiatru. De asta merg psihiatrii în Terapie Intensivă, dar și pentru că supravegherea contenționării fizice, pe lege, pe norme – 487 prin Legea sănătății mintale, 488 fiind ordinul în ceea ce privește metodologia care are paragraful de contenționare – obligă la monitorizarea și supravegherea de către un medic specialist. Poate să fie ATI-ist, dar contenționarea ar trebui să fie supravegheată de un psihiatru. Să fie foarte clar.

E nevoie ca pacienții să fie securizați la nivelul încheieturilor, mâinilor, picioarelor, posibil torace, în multe părți din medicină, pe o perioadă limitată de timp. În România, în schimb, mecanismul prin care se realizează contenționarea continuă să fie, cum zice englezul, work in progress, din anumite puncte de vedere. Au fost introduse, la un moment dat, centuri. Încă nu este unitar folosit registrul de contenționare. Încă nu există o trasabilitate a contensionării. Lucrul care, în schimb, n-are voie să se întâmple și am să spun asta până îmi pierd vocea. Ce nu are voie să se întâmple este să conflăm acțiunea medicală – care este pro bono, pentru bine, cui bono, în folosința pacientului – să fie interpretată pervers, la un moment dat, de o altă autoritate a statului ca fiind o mână descărnată a morții. Noi stăm lângă pacienții noștri când își dau ultima suflare, să fie foarte clar! Și da, într-un fel sau altul, familia, care revendică lipsa lor de participație, au dreptul să revendice chestia asta.

Dar, în timp, începi să observi că, unu la mână, medicilor le lipsește vocabularul să explice moartea. Ei spun termeni medicali, dar, la un moment dat, dacă tu ai fi în poziția să primești vestea că părintele tău moare și doctorul îți spune medical, în medicaleză, de ce moare, o să-ți treacă pe lângă urechi, pentru că emoțional ești bruiat, ești șocat. De asta ar trebui introduse anumite documente care să țină o trasabilitate a conversației despre moarte”, a explicat medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

”Ar trebui să avem măsuri în avans și pacienții să-și asume măsuri în avans”

Despre viață și moarte, despre trecerea de la viață la moarte, despre momentul exact al decesului, care a rămas o taină în ciuda eforturilor medicale și a folosirii tehnologiei actuale de vârf, au existat mii de studii, mii de comentarii, abordările au fost de-a lungul timpului din ce în ce mai complexe și, cu toate acestea, subiectul nu a fost și nu va fi vreodată epuizat.

În ancheta privind moartea pacientului Marian Militaru, în care doctorițele Maria Miron și Mirela Păiuș sunt acuzat de omor calificat, esența pare să ducă la acea situație în care șocul refractar de care vorbesc toți specialiștii ATI din țară și din strainătate presupune momentul în care intervine neputința celor care salvează vieți și conștientizarea că pentru acel pacient nu se mai poate face nimic.

„De asta ar trebui să avem măsuri în avans și pacienții să-și asume măsuri în avans. Adică, la un moment dat, nu vreau să fiu resuscitat, nu vreau să fiu intubat. Într-o formă sau alta, se întâmplă și în România, pe anumite insule, dar insulele acestea de reglementare nu pot să fie decât extrapolate cutumial la restul practicii medicale.

Eu am să spun un lucru și aș vrea să fie foarte bine înțeles. Practica de a asista moartea – uman, compasionat, prin reducerea treptată a medicației vasopresoare, când medicul își dă seama că pacientul lui nu are activitate cerebrală, nu mai răspunde, are midriază fixă, bunăoară, când pacientul lui nu mai are tensiune și atunci sângele nu mai urcă înspre creier, ci realitatea e că vine dinspre creier, când se instalează starea preagonală în momentul la care pacientul, de fapt este pierdut – da, este o practică, am să îndrăznesc să spun un obicei în România când medicația este retrasă.

Din punctul meu de vedere, profesional, da, este ok. Pentru că în momentul respectiv nu mai tratezi un om viu, în momentul respectiv chinui un om mort. La propriu, chinui un om mort. Evident, ai putea să argumentezi că nu mai ai ce chinui, de vreme ce omul este mort. Medicina nu le știe pe toate. Absolut de acord. Medicina știe că nu mai există loc de întoarcere. Știe chestia asta. Poate există scoruri, există predicție.

Noi ne-am concentrat încă de pe vremea lui Hiocrate pe constatarea morții. Nu, nu ne poți acuza că avem un fetiș pentru moarte. Nu vrem să iertăm din viață oameni care mai au de trăit. Vrem să iertăm oameni din chin, vrem să iertăm oameni din suferință. Vrem să iertăm oameni din suferința pe care, culmea, le-o cauzează tot medicina.

Una dintre nebuniile care se întâmplă zilele astea este că oamenii ar prefera ca un om să-și dea obștescul sfârșit, la care n-ar fi putut să ajungă fără medicină. N-ar fi putut, ar fi murit acasă.

Făcând munca asta pe terapie intensivă, ca psihiatru, vreme de mai bine de 13 ani, aici, în România, printre alte activități pe care le am, inevitabil, am avut la un moment dat conversații, inclusiv profesionale, cu colegi de-ai mei medici care au făcut gesturi și acte profund invazive la cazuri care erau depășite, la cererea familiei, la presiunea familiei și care ulterior au la venit la mine în cabinet și au spus: «Mă las de meserie asta, nu mai e medicină, asta e un fel de necrocrație, adică e un fel de domnie a morții. Cât și cum? Învață-mă tu». Îmi spuneau ei mie: «Învață-mă tu ce vocabular să folosesc ca să-i ajut pe oamenii ăștia să înțeleagă că persoana X moare». Eu însumi, cu colegii mei ATI-iști, am stat cu familii, cu soții, cu fiice, cu frați să discutăm cât putem noi de calm și simplu despre, până la urmă, o veste foarte proastă, pentru că moartea este o veste foarte proastă”, a mai spus Gabriel Diaconu.

„Lentila” de la Spitalul ”Sfântul Pantelimon” prin care s-a uitat o persoană din spital “cu o tulburare severă”

În calitate de consilier onorific al ministrului Sănătății, Alexandru Rafila, până în momentul în care și-a dat demisia, în semn de protest față de modul în care au înțeles anchetatorii să acuze cele două colege de breaslă și judecătorul care a decis arestarea lor, dar și ca medic cu o vastă experiență, dr. Gabriel Diaconu a vorbit la Gândul Exclusiv și despre invidia din sistemul medical și de posibilele răzbunări, despre starea tensionată existentă de câțiva ani la Spitalul ”Sfântul Pantelimon”.

“Oamenii ăia nu se înțelegeau bine pe partea de conflict, management… Sunt lucruri care, cândva, poate o să le discutăm la rece.

Pe de altă parte, cum le spun uneori și pacienților mei, nu este suficient să ai genul ăsta de climat încât să apară genul ăsta de grozăvie. Îți mai lipsește ceva. Și ceea ce îți mai lipsește este, s-ar putea, lentila prin care s-a uitat, la un moment dat, o persoană care, din punctul meu de vedere – n-am să spun numele -, este o persoană care are o tulburare severă în testarea realității. Și ea știe cine este, și ceilalți oameni știu care este”, a adăugat medicul psihiatru.

„Acuzația că suntem lipsiți de empatie îmi pare că este gratuită”

Întrebat dacă persoana era din spital, Gabriel Diaconu a confirmat, dar nu a vrut să dea alte amănunte. A adus în discuție, însă, problemele personalului medical de la Spitalul ”Sfântul Pantelimon”.

“Problema de la «Pantelimon» este supraaglomerarea ATI. Una dintre ele. Și, într-adevăr, dacă stai să te uiți la ce se întâmpla în centrul respectiv, ai putea să argumentezi că faptul că făceau paliații era dincolo de menirea unei secții ATI, adică inclusiv mă refer aici pe anumite cazuri. Sunt oameni care stau 60 de zile în ATI Adică două luni în Terapie Intensivă, fără să ai un resort, într-un spital de urgență care deservește jumătate de milion de oameni?

Îmi aduc aminte, acum mulți ani, după incendiul de la Maternitatea Giulești, am făcut luni de zile voluntariat la «Grigore Alexandrescu», cel mai mare spital de pediatrie, de urgență pediatrică din România. Și printre cazurile la care am fost chemat de doctorul Rusu să dau o mână de ajutor, ca voluntar, a fost cazul unui băiețel care era în moarte clinică, care era conectat la aparate și care era, între ghilimele, uitat de Dumnezeu acolo. Ei tot încercau să discute cu familia, cu părinții acestui copil, faptul că nu mai are șanse, că, într-o formă sau alta, nu se va mai trezi niciodată și că, ok, ei dau personal de îngrijire, dar ei sunt spital de urgență, ei nu sunt centru de îngrijiri pentru pacienți în stare vegetativă persistentă.

De fiecare dată, la capătul celălalt, pentru că uneori așa se întâmplă, erau părinți care erau îndurerați, care erau transformați, care erau revendicativi, care considerau că, de fapt, medicina le făcuse lor o nedreptate și acum se așteptau ca nedreptatea să le fie întoarsă înapoi sub forma unei compensații. Justiția nu le dădea astfel de compensații. Și atunci, pentru doctorul Rusu, asta însemna că, la orice moment, dacă lui îi venea o altă mare urgență, dacă se întâmpla să vină un alt copil în spitalul respectiv, care avea nevoie de resursele respective și era supraaglomerat, nu avea ce să-i dea. Asta am vrut să spun la momentul la care am pus întrebarea retorică: între pacientul care îți moare pe secție și este Glasgow 3, are midriază fixă, și pacientul care vine jos și tu nu ai ce să-i faci ca medic, o să fii salvator sau criminal în momentul respectiv?!?

Or, un procuror n-are voie să vină să-mi spună mie, chiar dacă are litera legii lângă el, să vină să-mi spună mie: uite care e treaba, tu ești un criminal! (…)

Astfel de lucruri, nu de ieri, de astăzi se discută în comunitatea de practică de medicină și suntem cooptați inclusiv psihiatri. Sunt oameni ca mine care au și pregătire în zona de tanatologie sau zona asta de psiho-traumatologie, pentru că este o zonă unde investim minte, resursă, răbdare, să ascultăm vocile oamenilor (…)

Acuzația că suntem lipsiți de empatie îmi pare că este gratuită. Adică, într-un fel sau altul, tocmai empatia ne conduce, tocmai milostenia ne conduce. A, că nu suntem de acord cu oameni care spun că ar trebui să ne dăm viața pe catafalc… Poate că avem un alt fel de empatie, poate că avem un alt fel de compasiune, dar o avem. 

O avem, dacă vrei să spun, inclusiv la momentul la care noi suntem cei care își dedică munca și viața de a îngriji o persoană pe care familia nu o mai poate îngriji, pe care rudele, într-un fel sau altul, anunță că sunt depășiți de situații și noi suntem oamenii care pun mâna. Da, am auzit voci. Am avut părinte pe care l-am îngrijit acasă, am avut bunică pe care am îngrijit-o acasă. Ok, bunica mea ar fi putut să moară cu un an înainte de a muri, dar medicina i-a mai dat un an din viață. În anul respectiv din viață a orbit, a surzit, a pierdut încă 20 de kilograme, avea 30 de kilograme când a murit, dar de fapt ea era de vreo trei luni pe altă lume!”, a mai spus Gabriel Diaconu.

“Este absolut oribil ce anticipez: medicul ATI va face un pas în spate”

Vorbind despre demnitatea morții, medicul psihiatru Gabriel Diaconu afirmă categoric că această conversație nu poate fi trecută prin filtrul medical sau penal.

“Este o conversație pe care trebuie să o aibă societatea. Trebuie să o aibă astfel încât să ai schimbări, inclusiv în spiritul practicii umanitare, care cuprinde toate instituțiile. Discuția asta a fost dusă inclusiv în Canada. La un moment dat, a fost un studiu care a arătat că trendul este îngrijorător. Din ce în ce mai puțini oameni mureau acasă, din ce în ce mai mulți oameni ajungeau să moară în spital. Și asta ridica un semn de întrebare cultural. Băi, dar poate că noi nu facem suficient ca oamenii să poată petrece ultimele momente cu oamenii lor dragi. (…)

Eu nu cred că pasul final al unei astfel de dezbateri este lungimea vieții. Intrinsecul calității vieții și alegerea persoanei. Sunt oameni care vor să aleagă distanța, să trăiască până la ultima picătură și sunt oameni care nu vor să aleagă.

Ce au aflat cei din Canada când s-au uitat la paradoxul acesta – oameni care mureau din ce în ce mai mult în spital – era că, într-adevăr, medicii din spital ofereau îngrijiri, dar nu erau cele mai bune îngrijiri. Persoanele trăiau în medie o lună, o lună și jumate în plus, dar eforturile erau extrem de costisitoare pentru fiecare zi de spitalizare. În fapt și de drept, nu avea sens să dea nici banii, nici resursele respective. Secțiile erau aglomerate, astfel încât crescuse mortalitate pe anumite patologii de graniță. Și atunci au făcut un conclav – și continuă să facă în anumite provincii nord-americane dezbateri pe marginea atitudinii față de tot ceea ce înseamnă EOL – End of life care, adică îngrijire la sfârșitul vieții.

Există centre de paliație, noi nu avem. Nu avem! (…) Înainte de a pleca din minister – și nu este un secret, sunt sigur că oricând ministru va confirma, la fel cum fostul secretar de stat Cristi Grasu, oricând, va putea confirma – la începutul acestui an, înainte de «Pantelimon», dintr-un motiv care ține în mod subsidiar tot de proiectul pe care îl aveam pe consumul de substanțe, dar și criza refugiaților, bolnavii oncologici din Ucraina, am vorbit și cu Comisia de paliație, și cu Cristi Grasu, și cu domnul ministru, la vremea respectivă, să restartăm proiectul național de paliație, nelegat de «Sfântul Pantelimon».

Ironia face că astfel de scandaluri, cum este «Pantelimon», care a început în aprilie, au blocat. Sunt lucruri care au fost blocate la nivel de conversație. Pentru că a început «Sfântul Pantelimon», devine imposibil într-un scandal de genul acesta să îți continui un demers. Întrebați-l pe Cristi Grasu, care a luat proiectul acesta, care a fost ținut la sertar, s-au succedat guverne. Doctorița Moșoiu, doar cu ea am discutat partea de dispensare de morfină, morfină lichidă și nu numai.

Într-adevăr, când stai să te uiți la ce presupune chestiunea asta, sunt și foarte puțini oameni, dar este și inerția asta, care e îngrozitoare uneori, a sistemului birocratic, dar și a populației, a societății civile. Oamenii vor acum, vor să bată din picior. Nu poți să faci lucrurile cum se cade, fără să antrenezi la un moment dat niște energii. Energiile astea sunt inclusiv birocratice.

Și mai e o chestie. Fiecare om, pe partea lui, pe insula lui, crede că e jude și că-i baci. Acum, medicina nu e doar despre psihiatrie și nu era despre paliație sau despre terapie. Este despre 100.000 de lucruri în orice zi obișnuită. Macrosistemul de sănătate presupune 15.000 de rahaturi pe care cineva trebuie să le diriguiască.

Masterplanul pe sănătate ar trebui să plece de la o lege nouă a sănătății. Noi avem o lege veche a sănătății, care are 1.200 și ceva de petice. Ok, mai punem un petic ca și acum. Probabil după ce se vor limpezi apele, o să înceapă o discuție la nivel de IML, la nivel de … O să proceduralizeze chestia asta, în sensul în care nu va mai exista nici măcar compasiunea care exista înainte în terapia intensivă.

Este absolut oribil ceea ce anticipez că se va întâmpla, pentru că medicul de ATI va face pasul în spate. Medicul de ATI o să spună: uite care este treaba, eu sunt la literă, sunt ca taximetristul. Dar eu nu fac pușcărie pentru matale, eu n-ajung pe mâna procurorilor pentru matale”, a adăugat medicul psihiatru Gabriel Diaconu.

Interviul integral cu medicul psihiatru Gabriel Diaconu:

CITEȘTE ȘI:

Psihiatrul Gabriel Diaconu, revoltat de ACUZAREA doctorițelor: ”Publicul e în întuneric, MANIPULAT, a intrat pe filmul hollywoodian al procuraturii”

Dosarul Pantelimon. Cele două doctorițe acuzate de omor calificat au fost ELIBERATE. Curtea de Apel le-a acceptat cererea

Alexandru Rafila anunță că va realiza un AUDIT independent la Spitalul Sf. Pantelimon / „Nu am o problemă să-mi dau demisia”

Colegiul Medicilor din România, SCUT în jurul doctorițelor arestate de la Spitalul Pantelimon: „A încălcat în mod grav drepturile”

Aparținătorii pacienților internați la ATI de la spitalul Sf. Pantelimon vor să-i transfere, din cauza deceselor recente

Autor

Adina Anghelescu

Cunoscut jurnalist de investigatii, generatia presei anilor '90, prin condeiul căreia au trecut toate marile scandaluri ale ultimilor 30 de ani. Licențiat în Drept, specializat în nișa subiectelor ... vezi toate articolele

Autor

Oana Zvobodă

Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării, Oana Zvobodă a debutat în presă la televiziunea PrimaTV, în anul 2017. Între 2017 și 2020 a fost reporter la PrimaTV, unde ... vezi toate articolele