Icoana vie de la Colectiv. Tedy Ursuleanu: „Lucruri s-au învățat după Colectiv, dar, din păcate, nu suficiente”

„Nu știu câte operații am făcut în ultimele două luni. Am avut trei operații la mâini. A trebuit la mâna stângă să îmi scoată cele două începuturi de falange, unde erau degetul arătător și cel mijlociu, pentru a putea purta proteza bionică, nu se putea implementa pe mână așa cum arăta atunci. La mâna dreaptă, de asemenea, am avut două reconstrucții de degete. Din cauza falangelor blocate, a articulațiilor, a trebuit să port niște broșe pentru ca oasele să se sudeze într-o altă poziție. Am avut un implant de păr și va urma și pe scalp. Practic, voi fi reconstruită ca la început, cât mai aproape de imaginea precedentă.”

„A fost o zi obișnuită”, își amintește și ridică din umeri Tedy Ursuleanu. Are 29 de ani și e arhitect. Habar n-avea când a plecat liniștită de-acasă într-o dimineață banală de vineri că viața ei se va schimba radical. Acea zi de vineri avea să capete, însă, o semnificație, și să devină 30 octombrie 2015 – Colectiv.

A stat la birou până pe la 7 seara. Stabilise cu prietenii ei să se întâlnească la un concert, în clubul Colectiv. Le-a spus că va ajunge mai târziu, după ora de start anunțată de trupa Goodbye to Gravity. S-a grăbit. A luat un taxi și a ajuns. Și-a lăsat paltonul la garderobă. Recunoaște că păstreză și acum bonul cu numărul 205 cu ajutorul căruia ar fi trebuit să-și recupereze haina. S-a retras lângă bar, ca să evite aglomerația. Și-a stat acolo…

„În momentul respectiv nici nu priveam spre scenă, am fost anunțată că a pornit un incendiu. Era o flacără mică și eu o vedeam cumva inofensivă. Prietenii mei au spus să ne îndreptăm spre ieșire. Am zis că mi se pare totuși un traseu inutil din moment ce va veni cineva, va stinge… Mă gândeam că eram îmbrăcată destul de sumar, aveam o rochiță cu bretele și ar fi trebuit să trec pe la garderobă să îmi iau paltonul, să ne întoarcem. Ziceam că o să ieșim în curte probabil vreo 2-3 minute și după o să ne întoarcem în sala de concert…”, erau gândurile care-i alergau lui Tedy prin minte în acele momente.

Și flăcările urcau pe tavan… Au plecat spre ieșire. Era o singură ieșire spre care se înghesuia toată lumea. 

 „Mi-am dat seama că de acolo nu mai ies. A fost ca un moment de acceptare”

„Am ajuns în container (n.r. locul prin care se făcea accesul în Colectiv) În container, aproape de ușă, mi-am prins piciorul piciorul drept. Am călcat în ceva cu tocul mi-am dat seama că nu mai pot înainta. Nu am mai putut să îl scot de acolo și m-am întors cu privirea ca să văd ce se întâmplă în spate. Deja se instaurase panica, se auzeau țipete. Efectiv nu știam cum să procedez, ce trebuie făcut. A fost un moment de surprindere maximă din toate punctele de vedere”, recunoaște cu ochii în lacrimi.

N-a reușit să mai iasă. Flacăra care a venit cu putere din club a surprins-o în capcană. „Mi-am dat seama că de acolo nu mai ies. A fost ca un moment de acceptare”, spune și ridică din umeri.

S-a trezit apoi într-o mare de oameni, după câteva minute. Câțiva căzuseră peste ea. Ea căzuse peste alții. Se simțea ca într-un joc de Domino. Cineva a apucat-o de mâinile umflate, care o usturau. A tras-o cu forță afară. S-a ridicat pe propriile-i picioare și a căutat adăpost. Îi era frig. Asta își amintește.

„Mă uitam în jur și nu îmi venea să cred. Oamenii încă loveau cea de-a doua ușă a containerului. Lângă mine erau persoane întinse pe jos, pe asfalt. Știu doar că îmi era foarte frig și nici nu aveam cu ce să mă acopăr și nici unde să mă adăpostesc. Am ieșit din gang în speranța că voi găsi ceva unde să pot să stau ceva mai izolată de vânt”, povestește Tedy. Erau momentele dinainte să urce în ambulanța care a dus-o la Spitalul Colțea.

De-acolo, tot ce a trăit îi e neclar. Ochii îi erau prea inflamați ca să-i poată deschide. Își amintește că auzea în jurul ei vocile oamenilor și în puțin lumină care-i pătrundea prin ochii întredeschiși, vedea umbrele celor care se plimbau prin salonul ei – medici, asistente: „La un moment dat a venit chiar Klaus Iohannis și mă uitam printre gene și nu știam dacă visez sau e real. A mai venit cineva la mine și m-a felicitat și a spus că am schimbat guvernul și nu înțelegeam ce se întâmplă, nu știam absolut nimic din ce se întâmpla afară. Îmi mai aduc aminte că discutam cu prietenii, veneau să mă vadă, nu puteam să îi văd, aveam deja ochii foarte inflamați, nu îi puteam deschide”.

I-a deschis după o lună și jumătate la Viena, pe un pat de spital…

… Unde-a făcut cunoștință cu noua Tedy

S-a trezit într-un salon din spitalul AKH din Viena. Nu înțelegea cum a ajuns acolo, când a ajuns, cum de sunt părinții ei cu ea. „M-am trezit la mijlocul lunii decembrie într-un spital din Viena, neștiind ce mi s-a întâmplat, ce efect a avut asupra mea, care au fost urmările cu ceilalți din club (…) Mă gândeam că trebuie să ajung la job luni dimineață, eram proaspăt angajată, eram în perioada de probă la o firmă de publicitate și avusesem de lucru și pe week-end și mă gândeam că acel week-end a trecut și că urmează să vină ziua de luni și să mă prezint la birou”, își amintește tânăra. Dar somnul ei nu durase doar câteva ore, iar rănile ei erau atât de grave că o ținuseră sedată nu două, nu trei zile sau o săptămână, ci o lună și jumătate.

A aflat asta după câteva zile. Atunci a început să înțeleagă și restul lucrurilor care se întâmplaseră în seara aceea. Știa că a ieșit pe picioarele ei din club, că a ajuns la o ambulanță și a fost dusă la Colțea. I s-au dat calmante și nu a știut niciodată cât de grav era tot ceea ce se întâmpla cu ea, cu corpul ei. Vedea că e badajată. Avea o mască de argint pe scalp, gât și umeri. Nu se putea mișca. Zâmbește amar când își aduce aminte că auzea perna foșnind și credea că face așa din pricina părului ei care, tuns fiind acum, fusese dat cu gel, ca să sta aranjat, așa cum îi plăcea ei. Și-i aștepta pe părinți să vină să o ia acasă.

„Am aflat treptat, vizitându-mă diverși medici care îmi spuneau ce analize mai trebuie să îmi facă, ce tratament iau, medicamentele, sedările zilnice. Totul a fost câte puțin în fiecare zi. Aproape de Ajunul Crăciunului am aflat de fapt exact gravitatea incendiului. Am aflat de ceilalți prieteni care nu mai sunt văzând primul afiș cu toate pozele lor adunate”, vocea îi tremură și-și pune mâinile una peste alta.

Privește în gol, iar ochii i se umplu de lacrimi când își aduce aminte de momentele în care, în prezența psihologilor, afla, puțin câte puțin, detalii despre rănile de pe corpul ei. „Am stat de vorbă cu psihologii care au venit să mă consilieze în perioada respectivă, mi s-a spus că am trecut prin diferit operații. Cele mai importante erau cele de plastie, pentru că mi se luaseră grefele de piele de pe picioare și de pe mâini”, povestește Tedy.

„Eu nu pot să mă uit! Vă rog frumos, adormiți-mă acum!”

Tedy nu a avut în tot acest timp, cât a fost sedată puternic sau a stat în comă indusă, nici măcar o mică idee a ceea ce avea să vadă atunci când se va uita în oglindă sau atunci când își va privi mâinile. I se spunea că e bine, iar ea vedea bandajele, însă nu și ce era dincolo de ele. Prima întâlnire cu noua Tedy a avut-o în spitalul din Viena unde a fost întrebată dacă vrea ca bandajele de la mâini să fie scoase. A fost de acord, fără să își imagineze ce va urma.

„Eu eram bandajată, bandajele practic îmi erau schimbate în măsura în care eram sedată tot timpul. Și la un moment dat m-au întrebat dacă sunt curioasă și pot văd cum îmi arată mâinile acum. Deși știam de amputații, nu le văzusem și am zis că da, aș vrea să le văd. Știu că am primit tot ce se putea de parte medicamentoasă, deci nu mă durea fizic, dar nu am putut suporta imaginea. Prima imagine a mâinilor mele a fost destul de brutală și mi-au desfăcut acel bandaj și am zis „Eu nu pot să mă uit! Vă rog frumos, adormiți-mă acum!”. Acesta a fost primul impact”, povestește Tedy.

Au urmat zilele în care i s-a desfăcut ușor, ușor câte puțin din bandaje. S-a obișnuit cu imaginea mâinilor ei. Îi este recunoscătoare celui care s-a asigurat în tot acest timp că înțelege că există o speranță, că recuperarea înseamnă o proteză bionică, ce-i va permite să-și recapete mobilitatea mâinii. Fratele ei a ajutat-o să învețe să aibă răbdare. Erau, și sunt încă, procese care implică timp mult și bani pe măsură, dar care o vor ajuta pe tânăra arhitectă să-și ducă mai departe visul și să-și construiască acea carieră pe care și-o dorește atât de mult.

Drumul care-a dus la optimism n-a fost ușor.

Tedy nu a uitat cât de mult au ajutat-o vizitele prietenilor. Ea și-a petrecut Crăciunul și Revelionul în spital, în Austria. Zâmbește când își amintește că-n noaptea de Anul Nou ei au rămas în salon cu ea. „Am făcut revelionul împreună cu prietenii mei. Au rămas în seara respectivă în salon. Am fost convinsă de un asistent din spital să privesc artificiile de la geam. Eram cumva pe un colț al clădirii și vedeam cam jumătate din oraș. Și mi-a spus „Trebuie să te uiți, este un spectacol fenomenal!”. Eu aveam teamă încă, mai ales că se auzeau. Deși nu eram expusă nici unui pericol, pur și simplu teama de artificii și sunetul acela mă terorizau. Dar am reușit într-un final să le privesc”, poveștește tânăra și ochii i se umplu din nou de lacrimi.

Dincolo de trauma psihică, ale cărei efecte își fac și acum simțită prezența, Tedy a avut de înfruntat, la fel ca toți ceilalți răniți, traumele fizice. Pornind de la îngrijirile medicale și ajungând la incapacitatea de a fi tratată în România și infecțiile intraspitalicești cu care a ajuns la Viena.

„Mi s-a spus că am avut 2 germeni. A fost un șoc pentru mine prin că oricine intra la mine în salon avea costum de protecție, bonețică, papucei și tot ce se putea. Nu vedeam decât ochii și încercam să îi recunosc după ochi și au intrat și persoane și medici pe care nu îi recunoșteam. Nu puteam eu ieși din salon decât echipată, iar datorită rănilor nu puteam suporta haine pe mine, mi-a fost foarte greu până s-au închis”, își amintește Tedy.

„Mie mi se spunea direct că trebuie să plec, că sunt un caz care deja a stat foarte mult în spital,  că nu s-au plătit facturile și că trebuie să mă întorc în țara mea”

Plecarea din spitalul AKH a fost o altă experiență neplăcută. A plecat cu rănile nevindecate: „Eu am plecat pe 11 ianuarie 2016 din spitalul Viena cu răni deschise. Aveam umărul, piciorul coapsa dreaptă, scalpul și câteva dintre degete care erau încă afectate”. Motivul? Cei de acolo nu-și primiseră banii din România. Tedy era întrebată zilnic de asistentele și medicii care o vizitau cât mai stă, când pleacă. Îi spuneau că facturile sunt neachitate și că trebuie să plece. Coșmarul tinerei se adâncea și mai tare.

„Mie mi se spunea direct că trebuie să plec, că sunt un caz care deja a stat foarte mult în spital,  că nu s-au plătit facturile și că trebuie să mă întorc în țara mea. Le-am povestit alor mei. Ai mei la început erau nedumeriți dar nu se gândeau că se va ajunge așa departe și că voi fi externată practic cu răni deschise. Presiunea a fost foarte mare din partea spitalului, s-a vorbit la consulat, s-a luat legătura cu conducerea spitalului, a mai fost amânat o săptămâna timp în care eu a trebuit să rezerv biletele de avion să vorbesc aici la spitalul Militar unde trebuia să întorc, să programez o ambulanță să vină să mă ia de pe aeroport, pentru că am venit cu avion de linie. Am fost transportată cu dificultăți pentru că în perioada asta din ianuarie la început învățam să merg din nou”, ridică din umeri.

Doi medici kinetoterapeuți au venit în ultima săptămână petrecută pe pământ austriac și, câte două ore pe zi, au învățat-o să mănânce și să se îmbrace singură, numai ca să o poată externa. „Lucrul acesta îmi era foarte dificil. Mi-au procurat o mănușă specială în care era încadrată o lingură pentru că nu o puteam ține între degete încă. Îmi erau foarte rigide. Lingura respectivă era întoarsă la un grad necesar cât să o pot duce spre gură”. Tedy are lacrimi în ochi.

Și-a expus rănile și viața de acum în fața tuturor pentru ca lumea să înțeleagă ce a însemnat Colectiv

În ciuda întâmplărilor care-au măcinat-o psihic, Tedy Ursuleanu a dat dovada supremă de curaj și de acceptare a ceea ce înseamnă viața ei acum, la aproape un an după Colectiv. Când fotograful Alex Csiki a contactat-o și i-a propus un proiect prin care să arate lumii cum arată azi corpul tinerei Tedy, rănită în incendiul de la Colectiv. A acceptat. S-a lăsat fotografiată: „Pentru că am fost foarte des întrebată care au fost urmările incendiului asupra mea personal, aspra pielii, ce tratamente urmez, cu ce creme mă au, de câte ori fac kinetoterapie pe zi, câte ore și așa mai departe. Iar cei mai mulți oameni nu știau lucrurile astea, credeau că, erau cumva șocați ca impact vizual. Nu știau că e un proces atât de îndelungat, dureros și am considerat că lucrurile astea ar trebui știute de majoritatea”.

A vrut să arate până unde poate duce acea sintagmă care a fost pe buzele tuturor în zilele de după Colectiv. „Corupția ucide”, da. Așa crede Tedy. Motiv pentru care ea a lansat chiar o campanie de strângere de semnături atunci când Cristian Popescu Piedone a declarat că se va întoarce să candideze. A vrut să oprească acel lucru. Atunci a fost și perioada în care a început să se expună, să își arate rănile și corpul mutilat. Nu voia ca lucrurile să reintre în normalul bolnav care-a condus la producerea incendiului din Colectiv.

Și lumea a-nvățat câte ceva după acea seară neagră de octombrie.

„Lucruri s-au învățat după evenimentul Colectiv, dar din păcate, zic eu, nu suficiente. Au fost prea puține măsuri care au fost luate pentru siguranța noastră și încă multe de luat de acum în acolo. Referitor la pub-uri și cluburi și spații comerciale, încă funcționează pe așa-zisa răspundere a patronilor și termenul inițial fusese dat până la 10 luni. Din luna august au mai fost amânate încă 6. Să nu mai spunem că aceste spații trebuia să fie conforme de la început, de când au fost date spre funcționare. Eu zic ca a fost timp suficient.” Regretul se simte-n glasul ei și mărturisește că îi e teamă atunci când întră într-un club. Se uita în jur. Analizează încăperea. Preferă spațiile deschise și evită, pe cât posibil locurile foarte aglomerate din cauza atacurilor de panică pe care le face.

Nu se sfiește să spună că uneori se mai încurcă în haine și-o strigă pe mama ei să o ajute. Nici de gătit nu poate să-și gătească și lucrul la calculator îi e încă imposibil. Dar luptă. Tedy luptă și se gândește că alături de ea luptă în continuare și-o sprijină familia, prietenii și, poate, neașteptat de mulți necunoscuți care-i trimit mesaje de încurajare și o felicită pentru curajul și optimismul ei.