INTERVIU cu Tedy Necula, regizorul care le redă speranța românilor cu dizabilități: „O persoană cu handicap este oricine a spus măcar o dată în viață nu pot”

Tedy Necula este regizor, producător și speaker inspirațional. Are 25 de ani și, de tot atâta timp, suferă de tetrapareză, din cauza medicului care a asistat-o pe mama lui la naștere. „A avut grijă să nu am o viață monotonă”, povestea Tedy, ironic, într-un dintre multele conferințe în care a împărtășit publicului, fără să se sfiască, întreaga sa experiență de viață.

Și totuși, nu insistă pe asta, ci dimpotrivă. „S-a tot scris despre copilăria mea, toată lumea a abordat partea aceasta socială… vai, săracul, uite că face și el nu știu ce, deși e handicapat. Aș vrea să nu batem apa în piuă. Mi-ar plăcea să vorbesc în primul rând despre proiectele mele”, a spus el în dimineața în care a acceptat să acorde un interviu pentru gândul.

Deși numeroase scurt-metraje, campanii sociale sau spoturi poartă semnătura fie de regizor, fie de producător a lui Tedy, de câțiva ani o idee i-a încolțit în minte, îl face să viseze și-l motivează să muncească tot mai mult. Este vorba despre un lungmetraj pentru realizarea căruia are nevoie de 50.000 de euro. A strâns deja jumătate din sumă. Pentru cealaltă jumătate, Tedy așteaptă sprijinul companiilor mari, a eventualilor sponsori.

„Filmul pe care îl gândesc de câțiva ani și pentru care strâng bani de ceva timp, se cheamă Coborâm la prima. Acesta este proiectul meu de suflet”, a povestit el. „Acțiunea se petrece într-un vagon de metrou, al doilea, care într-o dimineață rămâne blocat în tunel, chiar înainte de a ajunge în stație, timp de o oră și jumătate. Acesta este pretextul pentru a vedea tot ce se întâmplă în vagonul acela: cum se simt călătorii, cum evită să se privească în ochi, cât de individualiști sau stingheri sunt. Sunt povești diverse, nimeni nu are rol principal, fiecare personaj are povestea lui. În vagonul acesta, fiecare are drumul lui, sunt persoanje diverse care până la finalul peripeției, până pot să iasă din tren, se cunosc sau se despart, își dau timp pentru ei…”, a explicat Tedy.

Tedy Necula „face metrou la Cluj„

„E o metaforă și a lumii de zi cu zi, pentru că trecem unii pe lângă alții și nu ne privim, nu ne vorbim. Asta până când ceva ne pune împreună și nu avem încotro”, a adăugat el.

Lucrurile păreau să prindă contur până nu demult, când, din cauza unul conflict cu Metrorex, Tedy a fost nevoit să-și schimbe planurile.

„După câteva discuții, în care inițial au fost de acord să colaborăm, au încercat să se folosească de numele meu pentru a arăta că ei susțin persoanele cu handicap. Mi se pare foarte urât. Acum bineînțeles că nu îmi mai răspund la mailuri, nici la telefon…”, a povestit el.

Așa a decis tânărul regizor să facă un compromis și să-și construiască propriul vagon de metrou și să filmeze totul la Cluj, cel mai probabil în toamna aceasta: „Cu asta i-am prins! Va fi și mult mai ieftin pentru mine și, în plus, o să fie tare fiindcă la Cluj nu există metrou. Așa că Tedy Necula face metrou la Cluj”, a glumit el. „Acesta ar fi visul meu transformat în realitate”, a continuat el.

„Păi tu ai un handicap. (…) Cum ai să bagi pelicula în aparat?”

Până la urmă, e un lucru bun, spune Tedy, căci, deși s-a născut la București, Clujul este un oraș care l-a atras încă de când era copil. „Orașul acesta are o energie anume, îmi plac mult oamenii de acolo. Bunicul meu s-a născut în Sălaj, iar toată copilăria mea, când ai mei erau la lucru, am stat cu el”, a povestit el. „Și pentru că mă atrăgea foarte tare, am făcut tot ce am putut să ajung acolo. Am găsit și un master care să mi se potrivească și să nu zică lumea că am plecat de nebun și… am ajuns la Cluj”.

Înainte de asta însă, a urmat cursurile Universității Media. Asta după ce intenția sa de a încerca admiterea la UNATC s-a spulberat imediat ce l-a cunoscut pe decanul de la vremea respectivă.

„M-am dus cu tata să-l întâlnesc, recomandat fiind de domnul Gabrea (regizorul Radu Gabrea, n. red). M-am dus cu un DVD cu niște scurtmetraje, cu câteva spoturi pe care le realizasem eu până atunci. Și s-a uitat așa la mine și mi-a zis: mă, tu n-o să poți să ieși de aici. Păi tu ai un handicap și noi nu lucrăm cu… Noi am mai avut pe cineva cu handicap psihic… Apoi m-a întrebat cum ai să bagi tu pelicula în aparat? Și-atunci m-am gândit că decât să mai dau în facultate peste vreunul ca el, mai bine mă lipsesc”, și-a amintit Tedy.

A fost admis și la Facultatea de Film din Praga, dar, din nou, neîncrederea cu care a fost privit de cei care l-ar fi putut ajuta i-a pus, în schimb, piedică: „M-am dus la diverse fundații, despre care știam că m-ar putea ajuta din punct de vedere financiar, și m-au întrebat de diplome. Eu nu aveam diplome, nu am fost la olimpiade. Nu mă puteam lăuda că sunt strălucit la matematică, spre exemplu. Nu am diplome, le-am spus, dar am un DVD cu niște filme. Au strâmbat din nas.”

FOTO: Tedy Necula

Și totuși, acum nu regretă nimic. Toate experiențele trăite de-a lungul anilor, toate întâmplările și poveștile pe care le-a descoperit în jurul lui l-au ajutat, într-un fel, să-și dobândească și cel de-al doilea „rol” pe care în are azi. Cel de speaker inspirațional. De mai multe ori pe an, în diverse orașe din România, Tedy Necula urcă pe scenă unde, în fața sutelor de priviri ațintite asupra sa, își povestește, fără ocolușuri, experiența. Totul se leagă însă: „E foarte ciudat acum pentru mine pentru că lumea mă ia drept speaker. Dar ca să am despre ce vorbi trebuie să produc, pentru că inspirația îmi vine în mare parte din proiectele, filmele pe care le fac”, a explicat el.

„Diferența e că îmi pun întrebarea ce e artă în chestia asta? Ce îți iei pentru suflet? Cum se tranformă? Ce-i face pe oamenii aceștia să-și transforme măcar o parte din viața lor înspre bine? Și atunci, punându-mi întrebările astea, inspirația de acolo se naște în film. Dar, să fiu sincer, nu mă sfiesc să dau din casă, pentru că așa s-a construit drumul meu. Nu am ce să ascund sau de ce să mă feresc. Totuși, mie îmi place să fac o diferență între motivațional și inspirațional. Motivaționalul vine cu o rețetă, îți zice ce să faci și cum să faci. Mai zici ceva din cărți, mai bagi un citat… Asta e mișto, pari citit”, glumește el. „În cazul inspiraționalului însă îmi pare că împărtășești un drum, cu suișuri, cu coborâșuri, iar omul poate să-și ia ce vrea din chestia asta. În același timp nu sunt de acord nici cu conceptul de flower-power și să spun că Tedy e un optimist. Nu. Sunt un Berbec și, ca toți berbecii, mai dau cu capul, dar merg înainte. După ce dai cu capul de 1.000 de ori o să înțelegi ceva. Așa se întâmplă”, spune Tedy.

„Mă întreb cum ar fi să fii inspirational silencer. Să taci și să inspiri„

Primul discurs l-a ținut în anul 2009, chiar în Parlamentul României, în timpul unei conferințe organizată de Fundația Licinium.

„Era 5 mai, ziua Non-Discriminării. Am vorbit atunci în fața celor prezenți și, văzând că în DEX există o definiție pe cinci rânduri despre persoanele cu handicap, m-am hotărât să dau și eu propria definiție. Și am spus că o persoană cu handicap este oricine a spus măcar o dată în viață nu pot. Celor prezenți le-a plăcut foarte mult, m-au aplaudat și atunci mi-am dat seama că ar putea fi interesantă și partea aceasta cu vorbitul… să fiu speaker. Mă întreb însă cum ar fi să fii inspirational silencer. Asta chiar ar fi interesant: să taci și să inspiri”, a spus Tedy.

Cu toate acesta însă, el nu crede în modele, ci mai degrabă în exemple. „Eu le spun oamenilor să privească mai mult în oglindă. Nu cred că e sănătos să te întrebi el e handicapat, cum a putut? Fiecare om are drumul lui. Exemplele duc la revelații, la inspirație. La revelații care produc schimbarea. Adică nu trebuie să spui vreau să fiu ca el. Adică, bun, Tedy poate e bun în ceea ce face, dar poate nu vrei să îl vezi beat… Trebuie să iei părțile cele mai bune din fiecare persoană din jurul tău”, a explicat el.

Iar când vine vorba de exemplu, primul care îi vine în minte este tatăl lui. Rămas văduv după ce mama lui Tedy a murit din cauza cancerului, pe când când copilul avea doar 5 ani, acesta a continuat să lupte pentru ca nicio ușă să nu-i fie închisă fiului său. Ba chiar l-a încurajat să fie dezinvolt și deschis, iar asta s-a văzut când Tedy a împlinit 12 ani și a fost ales de regizorul Radu Gabrea să joace în lungmetrajul „Noro”.

„Eu am făcut grădinița în trei locuri, iar ultimul a fost Centrul de zi Aurora, pentru copii cu handicap. Deși intrasem deja la o școală normală, mai mergem încă în tabere cu cei de acolo. Și într-o zi a venit Radu Gabrea la Aurora, când era vacanță, și s-a uitat pe niște poze. M-a văzut și a pus degetul pe poză și a zis pe el îl vreau. Apoi a venit la mine acasă și ne-am cunoscut”, a povestit Tedy Necula.

Producția spune povestea unui băiețel care, din cauza unui accident suferit la naștere, se confruntă cu handicap motor sever. Puși într-o astfel de situație, păriții săi luptă în feluri total diferite. Astfel, în vreme ce mama lui Noro, croitoreasă la un teatru, (Victoria Cociaș) încearcă să-l integreze pe băiețel în societate, tatăl, polițist (Dorel Vișan), face tot ce poate pentru a-l ține cât mai izolat pe Noro și să-i ascundă handicapul, crezând că astfel îl va proteja.

„Filmul se concentrează mai mult pe părinții lui Noro: cum reacționezi atunci când ai un copil cu handicap. Pentru vremea aceea a fost un film puternic. Nu cred că se mai văzuse persoane cu handicap pe marele ecran, mai ales după perioada Ceaușescu”, a afirmat el. „Experiența a fost foarte interesantă pentru mine. Deși nu îmi dădeam foarte bine seama ce făceam atunci, m-a prins povestea. Iar eu am simțit că întreaga echipă m-a luat în serios. Dar apoi, dacă mă întrebai dacă vreau să mă fac actor, spuneam nu. Pentru că eram conștient că am nevoie să fac o muncă de birou, vream să mă fac web designer. Dar nu e după cum vrei tu, ci după cum sună telefonul”, crede Tedy.

Iar telefonul a continuat să sune: „Aveam 15 sau 16 ani când cei de la Asociația Junior m-au căutat pentru a mă invita să joc într-un film. Eu între timp mai avusesem un rol într-un horror englezesc, apărusem într-o reclamă, dar asociația aceasta voia să joc într-un film de campanie pentru accesibilizarea liceelor. Acolo am văzut cum se concepe totul, nu doar să mă duc, să joc rolul, să iau banii și gata. Și m-a atras foarte mult asta, de la scenariu și regie, până la partea tehnică”, își amintește el.

Poți să fii antipatizat și fără să fii handicapat

Întâmplarea aceasta și experiența din liceu, când printr-un concurs de împrejurări a ajuns să lucreze la două scurtmetraje, l-au convins că acesta-i drumul pe care trebuie să meargă: realizarea de filme inspiraționale și campanii sociale. În anul 2004, Tedy Necula câștiga un premiu la Gala Societății Civile, grație unui spot pe care îl realizase în cadrul unei campanii sociale.

„Exista la momentul respectiv discuție contra unui spot – un proiect frumos, de altfel, care oferea consult medical în timpul sarcinii – șocant, care instiga la avort. Spotul spunea, și prin imagine și prin mesaj, că orice femei care naște un copil cu handicap este condamnată pe viață. Și arăta o femeie îmbrăcată în haine de închisoare, care împingea un cărucior de copil. Lumea o arăta cu degetul, iar după ea se închidea o ușă de celulă”, a povestit el.

„Și m-am gândit atunci cum aș face eu o reclamă pentru așa ceva. Și cum n-aveam eu experiență prea multă în ceea ce privește femeile gravide, că eram abia în clasa a X-a, am filmat un ou. Am făcut zoom pe el, am adăugat pe fundal sunetul unor bătăi de inimă și mesajul copilul tău are nevoie de atenție încă dinainte de a se naște. I-a plăcut și Danei Deac și m-a invitat la emisiunea ei, Cafeaua cu sare, să dezbatem problema și spotul. Cert e că atunci am înțeles pentru prima oară ce frumos e să comunici pentru social. Că e vorba, de fapt, despre a surprinde, nu despre a șoca. Prin revelația asta mi-am dat seama că asta este inspirația. Și asta vine prin întrebările pe care ți le pui când creezi, prin atitudinea pe care o ai”, a mai spus Tedy.

De atunci, pentru el au urmat numeroase proiecte. A lucrat cu organizații și instituții importante – precum UNICEF și Consiliul Europei – și a reușit să le „fure” clienții agențiilor mari de publicitate. Totuși, niciuna dintre ele nu i-a propus vreodată o colaborare.

„Realitatea e că la momentul acesta sunt multe agenții care în față mă bat pe umăr, mă apreciază, iar în spate spun nu putem lucra cu el. Pentru că sunt oameni care zic e greu cu Tedy. Dar asta e, eu am drumul meu. Ei pot să facă ce vor”, spune Tedy, convins că discriminarea de acest fel nu va fi o piedică în a-și urma visurile.

„Important e cum știi să treci peste. Nu toată lumea trebuie să fie mulțumită. Nu trebuie să fii handicapat ca să nu te placă lumea. Dar trebuie să știi că timpul nu e de pierdut! Nu trebuie să convingi pe nimeni că ești interesant sau nu. Dacă vor să stea lângă tine, stau, dacă nu, nu. Atât.”