INTERVIURILE GÂNDUL. Povești de pe front, spuse din pacea de acasă. Cinci soldați români, despre o altă față a războiului. VIDEO

Vorbim foarte puțin despre ei și, de cele mai multe ori, în contextul unei tragedii. Știm că există și suntem mândri de ei, pentru că nimeni nu le-a reproșat vreodată nimic. Ei nu ne-au făcut de râs niciodată. Sunt soldații noștri, pe care i-am trimis în Bosnia, în Kosovo, în Irak și care acum sunt în Afganistan.

gândul a intervievat cinci militari români, în încercarea de a obține un portret al războiului real, spus la persoana întâi, dar și de a vedea cum e omul care se întoarce dintr-un teatru de operații (nu le place să spui „front”).

Cum e primul contact cu ceea ce literatura numește cea mai traumatizantă experiență umană? Când ești tată sau mamă, când ești soldat sau camarad? Care sunt lucrurile pe care creierul alege să le păstreze după fiecare astfel de experiență? Curg lacrimi pe obrajii soldaților? Iată câteva dintre întrebările pe care gândul le-a pus celor cinci militari – trei bărbați și două femei -, care au acceptat să își deschidă inima în fața românilor.

Războiul nu e chiar atât de traumatizant, dacă te-ai pregătit și știi ce trebuie să faci. Iar ei știu, așa ne spun. Familia face parte din rutina misiunii. Vorbesc cu cei de acasă aproape zilnic, pe Internet, și ascultă cu bucurie lucrurile mărunte care comun normalitatea de acasă – bârfe, o poznă de-a copilului, ce mai fac prietenii, cine cu cine s-a mai întâlnit. Colegii și coeziunea grupului sunt totul, iar relația dintre militarii care sunt împreună într-o misiune devine una aproape simbiotică. Grupul funcționează mereu ca un tot și fiecare element al acestui întreg veghează la bunăstarea celuilalt. Este mai tăcut astăzi, este mai retras, îl macină ceva, îi este dor?

Un ruj la război

Sublocotenentul Oana Bianca Badea se așază la masă zâmbind nervos. Are doar 24 de ani și o voce mică, de copil. Este machiată discret și și-a pus niște cercei mărunți în ureche. Pare atât de delicată la o primă vedere, încât Afganistan este ultimul loc în care ai vedea-o. Cu toate acestea, acolo a fost anul trecut, iar milităria este tot ce a trăit de la 14 ani, când a intrat la colegiul militar.

„Pentru mine, armata este mai mult un stil de viață. Fiind obișnuită de mică, din liceul militar, cu mediul cazon, războiul a devenit o parte a meseriei. În momentul în care îmbrăcăm uniforma, suntem toți luptători, suntem toți militari”, explică sublocotenentul.

Oana Badea a fost în zona de sud a Afganistanului, cu Batalionul 2 Infanterie – Călugăreni, și a planificat și coordonat transportul aerian de persoane și materiale pentru întregul batalion. O întrebăm cum a fost primul ei contact cu războiul: „Au fost foarte multe emoții, a fost cu totul altceva decât mă așteptam să fie – într-un fel, a fost mai bine decât mă așteptam eu. A fost foarte cald (…) Eram foarte emoționată și încercam să văd de sus, din avion, cum arată Afganistanul”.

Întoarcerea acasă a fost o sărbătoare din toate punctele de vedere: „Am ajuns în ajunul Crăciunului și, după ce am terminat la aeroport cu bagajele, m-am urcat în autocar și m-am dus acasă, la Cluj. Am ajuns seara târziu și a doua zi a fost Crăciunul. Bradul era făcut, pregătit, cadourile sub brad, masa pusă, toată lumea mă aștepta să mă întorc – a fost bine”, povestește soldatul, care mărturisește că familia nu i-a spus niciodată „nu te duce”. Un singur lucru a auzit de la ei: „Ai grijă de tine”.

„Sunt bine, este liniște”

La fel ca toți cei plecați în misiune, Internetul a fost „portalul” care o ducea pe Oana Badea, fie și pentru câteva minute pe zi, acasă. „Tot timpul începeam discuția cu sunt bine, totul e în regulă, este liniște. După care vorbeam despre ce se întâmpla acasă, ce mai făcea fiecare, cum mai era viața acasă”, își amintește ea.

Un lucru care te frapează în discuțiile cu acești soldați este felul în care vorbesc despre război: de cele mai multe ori, cu detașare, cu zâmbet pe buze și cu mândria unei misiuni îndeplinite. Așa vorbesc și între ei, ne mărturisește sublocotentul clujean.

„În discuțiile dintre noi (despre misiuni, n.red.), rămân lucrurile plăcute. Așa se întâmplă după fiecare experiență lungă pe care o treci cu greu. Nu te mai gândești la clipele de efort, la clipele de oboseală, ci te gândești că, până la urmă, totul s-a terminat cu bine și ai ajuns la rezultatele dorite. Nu cred că există om care să vrea să vorbească sau să rememoreze cu prietenii experiențele neplăcute. Acestea sunt trăite, au trecut și ne bucurăm că suntem sănătoși și că ne-am întors întregi acasă”, explică Oana Badea.

Spre final, discuția devine mult mai deschisă, mai relaxată și o întrebăm, mai mult în glumă, dacă și-a luat un ruj la război. „Da, normal. Bineînțeles”, vine răspunsul rapid. Dar de folosit a avut când să îl folosească? „Da, câteodată, de Sfântă Mărie, de zile festive militare, de sărbători, când mai era câte o zi de naștere, de ziua mea de naștere. Am avut câteodată ocazia”, povestește amuzată sublocotenentul Oana Badea.

„Nu există odihnă”

Lt. Col. Ștefan Mihalcea, un ofițer de carieră, absolvent al Universității Naționale de Apărare, promoția 1990, a dorit să fie primul intervievat. Este căsătorit, are un băiat de șapte ani, a fost în Irak (2004) și Afganistan (2011).

Se așază repede pe scaunul dintr-o sală mare a Brigăzii 1 Mecanizate – București, își aranjează uniforma și așteaptă o întrebare.

Vorbește repede, de parcă ar citi de undeva, de parcă ar fi știut întrebările și le-a pregătit în prealabil, pentru a se asigura că nu spune nimic „nelalocul lui”. Impersonal pe aproape tot parcursul interviului, evită cu măiestrie să vorbească despre el. De altfel, aproape toți au această „măiestrie”. Cei mai tineri dintre ei sunt singurii care încă nu stăpânesc arta eschivei.

În discuția cu Lt. Col. Ștefan Mihalcea, există un singur moment de întrerupere a ritmului lui de a vorbi: „Ați pierdut vreun coleg?”, este întrebarea care pare că îl lovește. „Pe timpul executării misiunii, nu”. Spune asta de mai multe ori: „Pe timpul executării misiunii, nu. Pe timpul executării misiunii, Brigada 1 Mecanizată a avut, din păcate, numai militari răniți. Nu am avut militari decedați pe timpul executării misiunii”, răspunde Ștefan Mihalcea.

Aflăm, după interviu, că Plutonierul Ion-Lucian Leuștean, care a decedat în luna mai în urma rănilor deosebit de grave suferite anul trecut în Afganistan, i-a fost coleg. Lt. Col. Mihalcea rămâne o clipă cu ochii pierduți, după care ridică privirea și așteaptă următoarea întrebare, de parcă ar fi un ordin.

Se poate dormi cu adevărat pe front?, îl întrebăm. „Odihna vine odată cu întoarcerea în țară, alături de familie. În teatrele de operații, nu există odihnă”, descrie militarul o realitate pe care ne-o vor confirma și ceilalți, pe parcursul zilei. „Trebuie să te reobișnuiești, acesta este adevărul. Trebuie să te reobișnuiești cu viața de familie, cu un alt program. Nu mai ești în priză 24 de ore din 24. Trebuie să te obișnuiești să ai timp liber, trebuie să te reobișnuiești cu multe lucruri legate de viața de familie”, adaugă militarul.

Lt. Col. Mihalcea nu discută în familie despre muncă, despre război, dar spune cu mândrie vădită că băiatul lui pare să o ia în aceeași direcție. „În fiecare zi îmi spune – acesta este visul lui – că vrea să se facă la fel ca tata”.

La război, de mână cu soțul

Tot de mică a vrut și plutonier Marina Ioan să ajungă în armată. „Mi-a plăcut haina militară de mic copil, am îmbrățișat și meseria de asistent medical și am zis să fac două: să fiu și asistent medical, și cadru militar”, explică plutonierul.

Marina Ioan este căsătorită, are două fete și tot atâtea misiuni în Afganistan. Soțul său este și el în armată și i-a fost alături la primul ei contact cu războiul. „Am fost amândoi în misiune în Afganistan, prima misiune (2006-2007, n.red.), iar în a doua (2011-2012) am fost separat”, povestește ea.

În aceste misiuni, plutonierul Ioan a acordat primul ajutor colegilor răniți și a participat și la o misiune de educare a femeilor afgane în materie de igienă și de prim ajutor.

O întrebăm cum este războiul: „Rece (râde, n.red.) E rece, în primul rând pentru că ești departe de familie. E rece și lung”. Întrebată dacă poți să rămâi femeie în război, spune că se poate, dar că trebuie să știi când să fii și bărbat. La întoarcerea acasă, există un singur rol în primă fază, acela de mamă. „Primul lucru pe care l-am făcut când m-am întors a fost să îmi iau copiii în brațe, bineînțeles. Ce poate face o mamă? Mi-am revăzut prietenii, am ieșit la plimbare, m-am relaxat, după care am început munca”, mărturisește plutonierul.

„Curg lacrimi pe obrajii soldaților”

Uneori, fără să vrei, devii mamă și în teatrul de operație: mama colegilor, mama copiilor localnicilor. De astfel de experiențe are Marina Ioan cele mai vii și emoționante amintiri din Afganistan: „În momentul în care mergeam în sat, veneau copiii și ne întâmpinau. Erau foarte primitori. Le duceam ce puteam și am rămas impresionată, pentru că nu au nimic și vor într-adevăr să aibă și ei dreptul la joacă, la multe lucruri de care sunt privați prin cultura care le este impusă. Am rămas foarte impresionată. Mi-a fost milă de copii când i-am văzut că sunt neajutorați, neîngrijiți”, rememorează soldatul.

Vocea îi devenea tot mai gâtuită de emoție, pe măsură ce vorbea. Ca un militar real, se luptă să rămână tare, dar gândul la copiii ei și la copiii pe care i-a cunoscut pe îndepărtatul front o copleștește.

„Curg lacrimi pe obrajii soldaților?”, o întrebăm noi. „Da, când își aduc aminte de familie, când vorbesc cu cei de acasă. Bineînțeles, curg lacrimi. După care și le șterg și merg mai departe”, răspunde ea. Asta spune că a făcut și ea și asta face peste doar câteva secunde, când se ridică de pe scaun. Se întoarce spre noi și spune: „plâng și acum”. Și râde scurt, după care se întoarce cu spatele la noi, își șterge lacrimile și pleacă.

Optimismul din război, explicat unui copil

Caporalul Adrian Fabro este angajat în MApN din 2000. Are un fiu de doi ani și jumătate, despre care spune că abia așteaptă să îi fie alături și să parcurgă împreună cu el toate etapele. Are un „CV” impresionant, când vine vorba de misiuni: Bosnia (2002), Kosovo (2003), Irak (2005), Afganistan (2006 și 2011). Discursul lui e aproape fiolosofic, iar acesta este lucrul care te „lovește” în primă instanță. Pe măsură ce urechile se acomodează, ascultatul devine o plăcere.

Potrivit lui Adrian Fabro, emoțiile și surprinderea care ar putea să existe la primul contact cu războiul sunt, în general, controlate de „militarii care știu ce au de făcut”. „Simțirile sunt cele care creează de obicei instinctul de supraviețuire. Simțim pentru că avem o condiție socială, o familie pentru care ducem un trai sănătos și echilibrat aici, pe timp de pace, dar acolo trebuie să ne raportăm la această condiție și să depășim orice impact sau orice prag cu brio”, povestește militarul.

Pentru că vorbește cu atât de mult optimism despre război, îl rugăm să ne explice cum vede el această experiență umană, cum i-ar descrie războiului băiețelului său.

„Să spunem că partea de război, da, prin definiție, este un lucru destul de agresiv, destul de brutal, dar el nu trebuie abordat prin prisma a ceea ce se întâmplă din punct de vedere negativ”, începe caporalul explicația. „Nu, există o mare parte de optimism, o mare parte de construcție efectivă a militarului ca și militar profesionist. Fiului meu i-aș povesti că lucrușoarele pe care le face un militar acolo sunt pentru a ajuta lumea din jur să se dezvolte, să se educe și să poată avea acces la tot ceea ce noi, în mare parte, avem acces ca națiune modernă, dezvoltată în condiții de pace”.

Spre Afganistan, poezie pentru tata

Caporalul vorbește mult despre familie și despre „lucrușoare”, un tic verbal care îi colorează discursul și creează un inevitabil surâs celui care îl ascultă pe militar vorbind.

Printre amintirile cele mai puternice din timpul misiunii se leagă tot casa: „Am avut o foarte mare și o foarte plăcută surpriză să constat că băiețelul meu știe o poezie pe de rost, la o vârstă foarte fragedă”.

O impresie devine inevitabilă, din felul în care Adrian Fabro vorbește despre famile, despre copil. Pentru el, a fi părinte sau soț e tot o misiune, cu „obiective”. Regăsirea cu familia este „linia de finiș pe care toți o așteaptă, în condițiile în care poate fi oferită”, spune militarul, la un moment-dat.

„Job-ul pe care mi l-am ales, cu mândrie și patriotism”

Familia este un obiectiv și pentru caporal Eduard Deacu. În vârstă de 31 de ani și cu nouă ani „vechime” în sistemul militar, este logodit și așteaptă să se însoare. A fost în două misiuni, în Irak, în 2007, și în Afganistan, în 2011-2012.

Ca misiuni, deci strict din punct de vedere militar, spune că îi este greu să compare Irakul cu Afganistanul. Altfel stau lucrurile dintr-o perspectivă emoțională.

„A fost mai greu în Afganistan. Când am fost în Irak, am avut o prietenă care nu a fost chiar atât de înțelegătoare și, după ce m-am întors, ne-am despărțit. Iar acum urmează să mă căsătoresc cu cea pe care o am în prezent”, povestește soldatul, cu toate că, mai târziu, spune că nici actuala logodnică nu este de acord cu plecările lui în misiune. „Asta e o problemă pe care o rezolvăm în familie”, dă asigurări caporalul, care spune că vrea să mai meargă în misiune, „pentru că asta mi-e meseria, acesta îmi este job-ul pe care mi l-am ales, cu mândrie și cu patriotism”.

Întrebat de un eventual moment care l-a pus la încercare, mărturisește că, din punctul lui de vedere, „fiecare zi, fiecare moment și fiecare pas este foarte solicitant acolo”. „Întreaga misiune a fost o întâmplare marcantă. E o experiență destul de apăsătoare”, afirmă militarul.

Cu gândul la un mic și-o bere

Nimic nu poate ridica această „apăsare” de pe umerii soldaților precum camarazii lor, susține caporalul Deacu. Coeziunea grupului este singurul mijloc prin care poți trece peste momentele dificile din timpul misiunii.

„Coeziunea grupului este foarte importantă și, în condițiile de acolo, numai așa poți să treci peste momentele mai dificile sau mai stresante – împreună cu colegii, discutând cu ei și luând de la fiecare câte o idee”, explică Eduard Deacu.

Și totuși, care sunt lucrurile acelea mici de acasă de care ți-e dor și care nu se rezolvă printr-o discuție cu colegii ori cu familia? În cazul caporalului Eduard Deacu, răspunsul este simplu și vine fără vreun timp de gândire: „Un mic cu o bere, de exemplu”.

Ceea ce ne-au învățat, la sfârșitul zilei, acești cinci soldați, cinci oameni extrem de diferiți și uniți de o singură dragoste, cea pentru uniformă, este că războiul este o experiență mult mai complexă și mult mai umană. Războiul nu e alb-negru, războiul are și culori, are și zâmbete, are și lacrimi, are emoții, dar și cruzime. Războiul te desparte de cei dragi, dar, la mii de kilometri distanță, după o zi interminabilă într-o lume plasată parcă într-o altă dimensiune de un conflict căruia mulți i-au uitat rostul, te poți simți mai aproape ca niciodată de oamenii aceia dragi cu care vorbești pe Internet. Și, când calculatorul se închide, rămâne cea de-a doua familie: colegii care îmbracă aceeași uniformă, din motive pe care numai tu poți să le înțelegi.