Întors în țară, profesorul GEORGE BANU a avut o mare supriză când a văzut afișele candidaților Ponta și Iohannis: „Mă frapează!”

Românii și francezii au un lucru în comun: se plâng tot timpul, este de părere George Banu. În interviul acordat gândul, acesta afirmă și că românii nu ar trebui să scape de urma comunismului.

„Pentru că comunismul în ciuda a tot ceea ce a produs el ca mizerie de viață, e foarte greu ce spun acum, a instaurat o valoare a culturii care în lumea occidentală a dispărut. Emil Boroghină îmi povestea ieri seară că nu mânca la cantină ca să-și cumpere cărțile din „Bilbioteca pentru toți”. Ce student astăzi nu mănâncă la cantină ca să-și cumpere cărți? Cultura a reprezentat în vremea comunismului un soclu al identității. Eu m-am luptat ca un disperat să obțin cărți de la Paris, și când am ajuns la Paris cineva mi-a zis că a citit aceleași cărți ca și noi. De exemplu, moștenirea comunismului dispare din ce în ce mai mult, pentru că intrăm sub influența capitalismului, într-o epocă a finanțelor, a economiei, a profitului imediat. Cărțile care au fost publicate în anii cei mai grei ai comunismului sunt cărți esențiale. Și dacă tinerii ar păstra într-un fel urma acestui interes ar fi foarte bine”, este de părere reputatul teatrolog George Banu.

Câteva idei din interviu:

Despre alegerile pentru președinte. „Să nu credem prea mult în promisiunile electorale și să nu fim decepționați dacă ele nu se realizează. Promisiunile fac parte dintr-un protocol electoral, care bine că există. În lume, în ciuda vagului scepticism al unor intelectuali, că alegerile sunt o păcăleală pentru proști, eu cred foarte mult în importanța alegerilor”.

Despre condiția actorului. „Actorii se plâng tot timpul, dar e o calitate care-i reunește pe români și pe franțuji: să se plângă tot timpul. Sigur că salariile nu sunt întotdeauna la cel mai înalt nivel. Ceea ce uită mulți actori este că ceea ce fac ei fac din plăcere, și nu dintr-o obligație, că nu poți să asimilezi munca unui cizmar cu munca unui actor. Omul care face încălțăminte este un artizan, actorul este un artist”.

Despre Radu Beligan. „Beligan a fost un om politic întotdeauna, el nu e cineva care s-a implicat în politică acum, el toată viața a fost un om politic”.

Interviul pe larg:

Sunteți de câteva zile în România și ați nimerit într-o campanie electorală. Cum vi se pare atmosfera de campanie pentru alegerea președintelui?

Eu trebuie să-mi declar nu refuzul de a alege, ci incompetența, pentru că evident pe candidatul Iohannis îl cunosc de la Sibiu, merg des la Sibiu la festivalul internațional. Pe domnul Ponta l-am întâlnit anul trecut când am venit cu vizita premierului francez. Ceea ce mă frapează în București este extraordinara prezență iconografică. Spre deosebire de alte țări, de Germania, de Franța, aici străzile sunt complet invadate de imaginile celor doi candidați, doar ici colo sunt afișe cu Elena Udrea sau Tăriceanu. Și am impresia că prin această prezență a imaginii se accentuează importanța evenimentului. Problema mea este că mama se uită tot timpul la televizor, dar are un aparat de proastă calitate și eu nu pot să mă uit că mă enervează, deci eu nu știu care este nivelul dezbaterilor pe televizoare. Însă, această importanță a documentului fotografic mi se pare o caracteristică a acestui eveniment, și mai ales varianta aleasă de către Ponta care la fiecare colț propune un alt slogan publicitar, în timp ce Iohannis a ales unul singur. Ce e ciudat e că pe afișele lui Tăriceanu nu e niciun mesaj.

Ați văzut care sunt mesajele candidaților – „mândru că sunt român”, „lucrul bine făcut”, „lupta împotriva corupției”. Cum vi se par?

În Franța era o vorbă foarte frumoasă pe care o spunea Jacques Chirac: promisiunile nu-l privesc decât pe cel care le ascultă. Deci, să nu credem prea mult în promisiunile electorale și să nu fim decepționați dacă ele nu se realizează. Promisiunile fac parte dintr-un protocol electoral, care bine că există. În lume, în ciuda vagului scepticism al unor intelectuali, că alegerile sunt o păcăleală pentru proști, eu cred foarte mult în importanța alegerilor. Pentru că în Franța, de exemplu, Chirac sau Sarkozy ar fi vrut să fie președinți până la sfârșitul vieții. Nimic nu indica în reacțiile lor ideea de a părăsi un post electoral obținut și care trebuie transmis altcuiva. Fără alegeri, Chirac ar fi și astăzi președinte dacă n-ar fi ramolit, Sarkozy până la sfârșitul vieții. Nu e nicio diferență între mentalitatea lui Putin și a lui Sarkozy. Putin a combinat cu Medvedev, tradiția democratică în Rusia este mai slabă decât în Franța, dar Sarkozy și el vrea să fie la putere.

Ceea ce este ciudat este faptul că micul reprezintă marele. Eu conduceam Asociația Internațională a Criticilor de Teatru a treia oară, care era limita legală, și un prieten mi-a zis: „Am putea schimba statulul că nouă ne place cum conduci tu, să rămâi”. Atunci am spus că eu am plecat de la Ceaușescu pentru că nimeni nu respectă democrația, eu vreau să o respect. Eu nu sunt marcat personal de complexul de putere, de vanitatea puterii, vanitățile mele sunt altundeva.

Ați spus că alegerile sunt importante. Ați venit special pentru alegeri sau pentru Festivalul Național de Teatru?

Am venit pentru Festivalul Național de Teatru, care printr-o coincidență extraordinară coincide cu alegerile. Și de aceea teatrul teatru și teatrul politic comunică între ele, pentru că există o anumită dramaturgie a spectacolului politic.

Dar cum le-ați decodat mesajele aici în România, în afară de afișe, din ce ați vorbit cu prietenii?

Nu vorbesc cu prietenii pentru că toți spun același lucru. Ponta e nu știu cum, Iohannis e nu știu cum. Viața e scurtă. Vorbeam acum două zile la Paris cu soția mea și cu un prieten și am întrerupt discuția pentru că ajunsesem la ceea ce în Franța se spune cafe du commerce, adică oamenii spun aceleași lucruri în momentul în care situația s-a concentrat. Și atunci e mai bine să schimbi subiectul pentru că dacă e o alegere, eu nu fac o alegere aici, vorbesc de Franța, o fac în conștiința mea, dar nu vorbesc atât de mult. Franțujii vorbesc atât de mult, că la un moment dat e o inflația a cuvintelor, e o devitalizare.

Românii nu vorbesc și ei mult?

Eu vin de la Paris, am prieteni în România, dar care sunt 95% din lumea teatrului și într-un fel și din pudoare nu vorbesc politică.

Veți merge duminică la vot?

Nu, votez la ambasadă, la turul doi.

La precedentele alegeri, în 2009, la secția de vot de la Paris a fost o problemă cu voturile din străinătate. Ați fost și dumneavoastră printre românii care au votat?

Eu n-am votat. Poate că dă o impresie cam dezinvoltă așa, poate e și un fel de scepticism față de politică, dar eu cred că azi politica nu mai are importanța pe care și-o dau ei. Astăzi puterea e putere economică și putere financiară. Gândirea mea e banală. Am impresia că cei care spun în jurul meu vorbe multe despre politică spun lucruri banale, că eu spun lucruri banale, și atunci prefer să vorbesc despre lucruri poate mai personale, despre viață, despre de ce îmi place teatrul, de ce nu încerc să scriu o carte.

În același timp, am vorbit cu domnul Ștefan Câlția astă primăvară, și eram foarte agasat, și el n-a înțeles de ce. Pentru că am văzut un afiș pe stradă la europarlamentare și Câlția apărea pe afișele alea. Nu știu cui servea afișul, dar spunea că arta nu alege. Și i-am spus: cum arta nu alege, că arta alege. Tu dacă nu-l alegi pe Ceaușescu sau îl alegi pe Ceaușescu, nu alegi? Ce trăiești în cer? Nu pot să spun că arta nu alege, eu aleg. Dar nu-mi place să vorbesc prea mult despre asta pentru că am impresia că nu avansez intelectual.

Cum sunt văzuți românii la Paris?

Acum 25 de ani a fost un mare capital de simpatie după căderea lui Ceaușescu, care s-a destrămat foarte repede în urma dezvăluirilor de la Timișoara. Mișcarea română a fost considerată ca un spectacol politic, machiat… Și după aceea, într-un fel, România din punctul de vedere al mentalității franceze e o țară din Est pe care ei o regretă că a ieșit din sfera puternică a francofoniei, că se vorbește mult mai puțin franțuzește decât se vorbea înainte. Franța trăiește într-un fel cu nostalgia dominației europene. Și în Franța, acum, într-adevăr, o problemă acută care e dezbătută e problema țiganilor, care se cheamă romi. Asemănarea între romi și români se face foarte des. Iar eu refuz discuțiile pentru că acum câțiva ani când vorbeam despre romi toată lumea mă trata ca rasist. Acum franțujii au ajuns și ei la aceleași refuzuri, la aceleași rezerve față de o multiplicare a prezenței romilor, care romi au și ei dreptul să circule în Europa, dar s-a depășit un anumit stadiu de receptare a acestei mici colonii și într-adevăr apar simptome neliniștitoare. A fost chiar un conflict politic în Franța când Manuel Valls a luat poziție, cei din stânga l-au criticat. Într-un fel, România nu e asimilată romilor, dar într-un alt fel România e asociată romilor.

Când vedeți vreo știre despre România cum vă simțiți?

Sunt știri interesante despre România. Și despre corupție, dar corupția e generalizată.

Ca un bun cunoscător al vieții teatrale, cum găsiți condiția actorului din România?

Excepțională. Actorii se plâng tot timpul, dar e o calitate care-i reunește pe români și pe franțuji: să se plângă tot timpul. Sigur că salariile nu sunt întotdeauna la cel mai înalt nivel. Ceea ce uită mulți actori este că ceea ce fac ei fac din plăcere, și nu dintr-o obligație, că nu poți să asimilezi munca unui cizmar cu munca unui actor. Omul care face încălțăminte este un artizan, actorul este un artist. Deci dacă este un artist ești răscumpărat nu numai de cât îți plătește societatea, ci și de exercițiu propriei tale practici. Pe mine nu mă plătește. Acum câteva zile am primit în Franța o scrisoare, scriam într-un volum extrem de important, și mi s-a spus „ne bucurăm că participați la acest volum și vom publica textul dumneavostră fără o contribuție financiară din partea autorului”. Pentru că acuma ca să publici trebuie să plătești în Franța, dar eu n-am refuzat pentru că e și o plăcere de a mea de a mă confrunta cu cititorii. Dacă justificăm și concentrăm totul la problema economică mi se pare că înșiși actorii, înșiși artiștii își anulează una dintre dimensiunile esențiale, care este dimensiunea simboliculul dimensiunea biograficului.

Considerați că are loc un schimb de generații între școala veche de teatru și cea nouă?

Arta se schimbă, regizorii au un alt mod de a fi prezent acum, sunt actori tineri extrem de talentați, sunt tineri care au alte opțiuni decât opțiunile colegilor mei. E normal ca schimbările să intervină. O lege pe care mi-am dat-o este să nu privesc trecutul ca pe un trecut de aur, în care teatrul s-a împlinit și asist la declinul lui. E cred pericolul pe care îl poate avea orice om care a trăit o viață și care-și plasează privirea în trecut decât să accepte prezentul.

A fost o mare dezbatere cu privire la actorul Radu Beligan care îl susține pe candidatul Victor Ponta. Ce părere aveți despre acest lucru?

Beligan a fost un om politic întotdeauna, el nu e cineva care s-a implicat în politică acum, el toată viața a fost un om politic. El și-a uitat vechile lui pasiuni și strategii politice, dar în același timp Beligan n-a fost un servitor al politicii.

Dar nu este singurul actor, mai este și Draga Olteanu Matei, mai sunt și alți actori.

Sincer să fiu astea sunt mici probleme, foarte mici.

Dar când publicul vede un actor pe care l-a venerat toată viața…

Dar în Franța unde Gerard Depardieu care l-a apărut pe Putin și a plecat la Putin? Evident, că într-un mod flagrant cota de simpatie a unui actor scade în clipa în care el ia poziție pentru cineva pe care opinia publică nu-l apreciază, e ceea ce a fost cazul cu Depardieu în Franța.

Una este să faci politică în comunism, când de fapt nu făceai politică, ci proslăveai, și alta e să faci politică acum și să prosvlăvești. Atunci era totul regizat. Cum vedeți acest lucru?

E adevărat și nu e adevărat. Eu am trăit pe vremea aia și n-am intrat în această regie. Aveam opțiunea „rezistenței prin cultură”, care acum s-a devalorizat. Atunci au intrat foarte mulți în acest spectacol, producând crize foarte grave sau, dimpotrivă, producând ameliorări. De exemplu, Radu Penciulescu care a fost un mare regizor și care a fost câteva luni director al teatrului, a avut un rol foarte pozitiv fiind înăuntrul instituției ministerului culturii. Alții au distrus. Și atunci erau multe ambiguități. Știți că era bancul ăla celebru „ce e un oportunist? E cel care nu schimbă pe linie în același timp cu partidul”. Cei care nu erau 100% oportuniști au impus valoarea. Teatrul românesc și importanța pe care a avut-o este și grație acestor câteva personalități care au asumat direcția, luptând, rezistând și discutând cu puterea.

Vi se pare că românii au scăpat de urmele comunismului?

Eu cred că nu e bine să. scape de urma comunismului.

De ce?

Pentru că comunismul în ciuda a tot ceea ce a produs el ca mizerie de viață, e foarte greu ce spun acum, a instaurat o valoare a culturii care în lumea occidentală a dispărut. Emil Boroghină îmi povestea ieri seară că nu mânca la cantină ca să-și cumpere cărțile din „Bilbioteca pentru toți”. Ce student astăzi nu mănâncă la cantină ca să-și cumpere cărți? Cultura a reprezentat în vremea comunismului un soclu al identității. Eu m-am luptat ca un disperat să obțin cărți de la Paris, și când am ajuns la Paris cineva mi-a zis că a citit aceleași cărți ca și noi. De exemplu, moștenirea comunismului dispare din ce în ce mai mult, pentru că intrăm sub influența capitalismului, într-o epocă a finanțelor, a economiei, a profitului imediat. Cărțile care au fost publicate în anii cei mai grei ai comunismului sunt cărți esențiale. Și dacă tinerii ar păstra într-un fel urma acestui interes ar fi foarte bine.

Ce mai este exilul astăzi? Vă mai considerați în exil?

Exilul există, pentru că vrei nu vrei aparții unei alte culturi. Dar în același timp condițiile de viață sunt diferite, condițiile de comunicare s-au schimbat, și cred că astăzi fiecare trebuie să-și regândească condiția de exilat.

Vă considerați francez sau român?

Când sunt la Paris mă consider francez și francezii mă consideră român, când sunt în România oamenii mă întreabă ce se întâmplă la Paris.

V-ați întoarce să trăiți în România?

Să așteptăm, să lăsăm viața să decidă.

Mediafax Foto// Silviu Matei

Cine este George Banu

George Banu este tetrolog și profesor de teatrologie la Sorbona, Paris, unde s-a stabilit dinn 1973. Din 2013 este membru de onoare al Academiei Române. A fost de trei ori președintele de onoare al Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru. A publicat multe lucrări consacrate activității teatrale din secolul XX și figurilor ei reprezentative: Brook, Kantor, Strehler, Vitez, Grüber. Printre cele mai cunoscute lucrări sunt Mémoires du théâtre (1987)/ Teatrul memoriei (1993), Peter Brook. De Timon d’Athènes à Hamlet (1991)/ Peter Brook. Spre teatrul formelor simple (2005), Ultimul sfert de secol teatral (2003), Dincolo de rol sau Actorul nesupus (2008). George Banu a publicat și un „jurnal de spectator”,Notre théâtre. La Cerisaie (1999)/ Livada de vișini, teatrul nostru (2000), dar și o antologie comentate de texte shakespeariene despre teatru: Shakespeare, le Monde est une scène (2009)/ Shakespeare, lumea-i un teatru (2010).