La prima vedere pare o fotografie obișnuită, însă zâmbetele de adolescenți ascund o poveste rară de viață. Catia, tânăra din România care ne demonstrează, în fiecare zi, că SE POATE

Când o auzi vorbind pe Catia Radu, nu ți-ai putea imagina că ea este un om care a trecut printr-o mulțime de greutăți și a avut de depășit o mulțime de obstacole în cei 20 de ani care s-au scurs până acum din viața ei. Întotdeauna zâmbitoare și ambițioasă, Catia mărturisește că uneori uită că suferă de o boală incurabilă. Astfel, povestea ei devine o sursă de inspirație pentru cei care, într-un moment din viața lor, își pierd dorința de a merge mai departe, chiar și atunci când nu pot merge pe propriile picioare și au nevoie de cineva să le împingă de la spate căruciorul în care vor sta toată viața. 

Catia suferă de Amitrofie spinală tip 2, o boală progresivă a nervilor motori. „Practic, puterea mea musculară este în mare măsură redusă, nu mă pot deplasa decât cu ajutorul unui scaun rulant. Am forță în mâini, cât să mă pot descurca cu activități zilnice, dar nu suficientă, de exemplu, cât să gătesc”, mărturisește tânăra, optimistă că starea ei s-ar putea ameliora prin intermediul unui tratament nou dezvoltat, la care speră să aibă în curând acces, având în vedere efortul financiar pe care îl implică acest lucru. 

La cei 20 de ani ai săi, Catia are nevoie tot timpul de ajutorul asistentei sale personale, pentru că nu poate pune singură în mișcare căruciorul cu rotile și, poate părea imposibil, însă tânăra recunoaște că de multe ori uită că ar avea vreo afecțiune. 

„Recunosc că de multe ori uit că aș avea această afecțiune. Pentru că în spirit sunt foarte independentă, mă avânt de multe ori în situații care teoretic ar fi peste puterile mele. Însă părinții mei m-au învățat, și voit, dar și involuntar, să nu spun ‘Nu!’ unei provocări și să nu mă plâng. Așa că m-am învățat să fac cât de multe pot să fac, și să ajung frântă de oboseală seara, dar să știu că am facut tot ce mi-am propus în ziua aceea. Nu îmi iese mereu, dar îmi place să îmi testez limitele”, spune Catia, mândră de punctul în care a ajuns, la o vârstă la care mulți tineri depind încă de părinți și nu și-au stabilit, încă, un drum în viață. 

„Am urcat dealuri, la propriu, am traversat râpe, tot la propriu, lucruri pe care cu un scaun cu rotile e greu de imaginat că le-ai putea face”

Aventura de succes a Catiei a început încă din copilărie, perioadă pe care o descrie ca fiind „extrem de colorată și de plină”, în care a primit din partea părinților libertatea de a se dezvolta și tot sprijinul și încurajarea de care avea nevoie. 

„Când eram mai mică, și cred că acest lucru îl resimte orice copil cu dizabilități, mă simțeam deznădăjduită în momentele în care vedeam că alți copii se pot urca în copaci, iar eu nu. Însă familia și prietenii mei nu mi-au spus niciodată că nu se poate, și acesta e lucrul care a contat și contează cel mai mult în viața mea”, povestește Catia.

Copilăria ei a fost marcată de trei lucruri, pe care tânăra le consideră rețeta succesului ei: călătoriile, cărțile și prietenii. 

„Am călătorit foarte mult, ai mei m-au dus în cât de multe locuri s-a putut, iar asta m-a format foarte mult. La fel de mult m-au format cărțile – care au fost multe. Tare mi-aș dori să mai am atât de mult timp pentru citit cum aveam pe atunci. Tot în copilărie mi-am făcut și cei mai buni prieteni, față de care nu poate fi adus niciun omagiu suficient de mare. Am fost binecuvântată cu cele mai frumoase persoane din Univers (…) Am urcat dealuri, la propriu, am traversat râpe, tot la propriu, lucruri pe care cu un scaun cu rotile e greu de imaginat ca le-ai putea face. Dar, din nou – oamenii aceștia au fost și sunt acolo pentru mine mereu, iar acesta e un ‘Mulțumesc’ pentru ei”, povestește Catia, iar mulțumirea și mândria față de oamenii din viața ei i se citește printre rânduri. 

Un astfel de om este și sora mai mică, Sabina, care la 16 ani îi este Catiei cel mai mare sprijin emoțional acolo, departe de casă, unde se află acum. Chiar dacă Sabina a rămas acasă și vorbesc destul de rar, păstrează legătura în scris, prin mesajele pe care și le trimit cât de des pot. 

De ce e Catia departe de casă? Pentru că studiază la Universitatea din Manchester, acolo unde studiază psihologia și lucrează în cercetare, la un studiu pilot pentru tratamentul copiilor cu autism, ADHD și dificultăți în învățare. Privește aceste lucruri ca pe niște realizări cât de poate de normale și naturale și vorbește despre ele cu o modestie ieșită din comun și spune că greul nu a fost reprezentat atât de admitere, cât de munca pe care a trebuit să o depună ulterior.

„Am intrat foarte ușor, dacă mă gândesc acum. A trebuit să scriu o scrisoare de intenție pe care să o trimit împreună cu recomandări academice și nota de la Bacalaureat. Am intrat destul de ușor, însă emoțiile au fost enorme, dat fiind că este a 5-a Universitate din Marea Britanie, iar munca e pe măsură. Sincer, procesul intrării mi s-a șters din memorie odată ce am intrat la facultate. Atunci a început adevăratul greu”, mărturisește Catia. 

Departe de casă, luptă pentru a-i ajuta și pe alții să reușească

Tânăra a găsit, însă, un dușman. Un dușman pe care-l avem cu toții și care ne dă tuturor bătăi de cap, mai ales atunci când ne dorim să facem cât mai multe lucruri. Catia recunoaște și ea că nu întotdeuna îi ajung orele dintr-o zi să facă tot ceea ce își propune și încearcă să se împartă în mod egal între locul de muncă, școală și timpul liber, pentru că ea lucrează deja, la doar 20 de ani, având un scop pe care nu oricine și l-ar putea propune. 

„Lucrez ca asistent în cercetare, într-un studiu pilot pentru tratamentul copiilor cu autism, ADHD și dificultăți în învățare. Mă interesează foarte mult legătura dintre domeniul medical și cel psihologic. Îmi doresc să studiez efectul substanțelor asupra creierului și eventual să ajung să fac terapie în domeniul dependențelor. E un subiect foarte sensibil și destul de puțin abordat față de cât ar trebui sa fie”, spune Catia, care și-a transformat experiența cu propria-i viață în inspirația de a încerca să-i ajute și pe alții. 

Catia a învățat cât de importantă este susținerea pentru un copil cu probleme de sănătate, simțind asta pe pielea ei, și a ales să-și îndrepte atenția către copiii cu autism, ADHD și dificultăți de învățare. 

„În România, ADHD-ul nu este privit corect de către instituțiile școlare mai ales. Cel puțin în vremea mea nu era și nu cred ca s-au schimbat foarte multe. Mă interesează subiectul pentru că este un deficit care poate fi controlat și ajustat în momentul în care suntem în cunoștință de cauză și avem acces la tratamente. Potențialul foarte multor copii e afectat puternic de ADHD, iar lucrul acesta ar putea fi încetinit prin informarea populației în privința abordării acestui sindrom. Eu am ales acest studiu fiindcă mi-aș dori să înțeleg cât mai bine sindromul acesta și să pot aduce o contribuție în viețile copiilor și adulților care suferă de ADHD, mai ales la noi în țară, unde nu există neapărat o educație din punctul de vedere al sănătății mentale și a deficitelor mentale. Mi-aș dori să se poată schimba asta, în condițiile în care sănătatea mentală e la fel de importantă ca și cea fizică”, vorbește Catia, lăsând la iveală o maturitate și o înțelegere ieșite din comun. 

Tânăra a dezvăluit, totodată, că, deși studiul la care lucrează se află într-o fază incipientă, există șanse ca foarte multe deficite mentale să poată fi tratate cu succes cu ajutorul metodelor de stimulare magnetică a creierului și nu doar cu ajutorul medicamentelor, așa cum se procedează în prezent. 

„De ‘găsit’ motivația nu pot spune că se poate discuta. Nu am pierdut-o niciodată”

A învățat engleza din pasiune pentru cultura britanică, pentru că spune că limba noastră este mult mai frumoasă decât cea a englezilor, însă mărturisește că a privit această limbă ca fiind un mijloc de a ajunge mai departe decât ar fi ajuns dacă rămânea în România. 

Acolo, departe de casă, și-a găsit prieteni, despre care are numai cuvinte minunate. „Locuiesc împreună cu asistenta mea personală și cu încă doi colegi de apartament absolut minunați, mi-au devenit familie. Și nu îmi e greu departe de casă fiindcă știu că ai mei m-ar sprijini oricând cu orice aș avea nevoie. Mi-ar trebui foarte mult timp să povestesc despre prietenii mei de aici și ar ieși, probabil, un roman. Ca și cei de acasă, sunt comoara mea. Sunt oameni extrem de inteligenți, de aventuroși, sunt amuzanți și oricând bucuroși să ajute – exact genul de prieteni pe care și i-ar dori oricine. Din păcate nu avem timp pentru tot ce ne-am dori să facem, însă în general dinamicile cu ei se învârt în jurul petrecerilor în pijamale, a plimbărilor prin oraș, a concertelor, a sesiunilor de gătit și vizitarea de muzee”, povestește Catia. 

Cu familia și prietenii alături, tânăra nu s-a simțit niciodată neputincioasă, ci a găsit puterea de a continua drumul pe care a ales să meargă. 

„Nu mi-am pus niciodată problema ‘continuării’, sau, mai ales, a ‘necontinuării’. Cred că motivație am avut întotdeauna, ai mei m-au crescut în felul acesta din ziua 0. M-au sprijinit întotdeauna să fiu ceea ce vreau să fiu și să nu mă opresc până nu obțin ceea ce îmi doresc să obțin. De ‘găsit’ motivația nu pot spune că se poate discuta, nu am pierdut-o niciodată”, vorbește cu încredere în sine, Catia. 

Avându-i ca model pe editorul revistei Vogue america, Anna Wintour și pe binecunoscutul Elon Musk, Catia își conturează deja un tablou asupra vieții ei din viitor. Cu toate că spune că vrea să lase loc spontaneității, tânăra s-a gândit ce vrea să facă în următorii ani și plănuiește să-și continue studiile cu un master în Neurofarmacologie și să înceapă o afacere pe cont propriu. 

Iar scaunul cu rotile nu este un impediment pentru ca ea să-și vadă visul împlinit, iar faptul că nu poate merge pe propriile-i picioare nu o face să dea înapoi. „Nu e nicidecum o incapacitate de a merge mai departe. Într-adevar, e greu uneori, pentru că depind 60% din timp de ajutorul fizic al cuiva capabil din punctul ăsta de vedere, însa îmi asum lucrul acesta, și întotdeauna se găsesc situații dacă se vrea asta. Din fericire, toți însoțitorii mei au fost, în primul rand, prietenii mei și nu simt că prezența aproape permanentă a cuiva mă limitează, dimpotriva, cresc și mă dezvolt personal extrem de mult cu cineva lângă mine. Bineînțeles că îmi aduc aminte că nu pot, de fapt, să alerg (Ce surpriză!) sau să particip la concursuri internaționale de kizomba, deși tare mi-ar plăcea, dar sunt conștientă că asta e situația și că până nu se va schimba, nu pot decât să îmi asum anumite neputințe”, spune Catia, cu optimismul ei necondiționat și continuă cu un sfat pentru toți oamenii care-i citesc povestea: „Să aibă încredere în ei înșiși și să se înconjoare cu oameni care le susțin scopurile și visurile. 

Povestea Catiei are un început și în centrul HOSPICE Casa Speranței. 

„Hospice a însemnat, practic, începutul și motivația dorinței mele de a pleca să studiez în Anglia. Dacă nu aș fi luat parte la cluburile de vacanță unde am cunoscut voluntari englezi, nu aș fi știut atât de devreme că vreau să plec în străinătate și poate că nu aș fi avut aceeași motivație. Hospice m-a dezvoltat din multe puncte de vedere, am învățat atât de multe de la toți pacienții de acolo! Și nu în ultimul rând, am învățat de la stafful Hospice ce înseamnă dedicarea – de la director la asistente. Sunt incredibili, cu toții. De la faptul că susțin pacienții pe plan psihologic, spiritual și medical, la faptul că sprijinul lor pare a nu avea capăt, iar pentru mine, asta e cu adevărat dedicare. Cunosc foarte mulți oameni cărora Hospice le-a schimbat viața la 180°, printre care și eu.

Dacă tot veni vorba… ca să își poată continua activitatea, cei de la HOSPICE Casa Speranței au nevoie de sprijin. Iar cea mai la îndemână metodă este sponsorizarea. Până la finalul anului, companiile pot redirecționa fără niciun cost din partea lor 20% din impozitul pe venit către HOSPICE (mai multe detalii sunt pe 20.hospice.ro).