Laura Vasiliu: „Oamenii sunt chinuiți, fără Dumnezeu și vor să râdă. Atât” FOTO+VIDEO

Pentru mulți, numele Laurei Vasiliu este asociat în prima clipă cu rolul din filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, regizat de Cristian Mungiu, care în anul 2007 câștiga trofeul Palme d”Or la Festivalul de la Cannes. Actrița însă joacă teatru de peste zece ani, iar înainte și după pelicula care „i-a deschis porțile spre lumea largă” a fost distribuită și în alte producții cinematografice. Cea mai recentă, „Milo”, în regia fraților Berend și Roel Boorsma, deschide marți, 3 decembrie, Festivalul „Zilele Filmului Irlandez” din Capitală.

Filmul, recompensat cu „Premio CGS Award” pentru originalitatea și creativitatea narațiunii, în cadrul Festivalului de Film Guiffoni din Italia, o readuce pe Laura Vasiliu într-un nou rol puternic, dramatic, al unei mame nevoite să renunțe la reguli și să se lase condusă, în schimb, de sentimente și instinct.

„Nadia, personajul meu, este soția unui irlandez bogat, dar rigid și sufocat de reguli. Băiatul lor, având Hypertrichosis (boală ce determină creșterea excesivă a părului pe întreg corpul, n. red), dispare de acasă. Acesta este momentul în care Nadia, până atunci soția supusă și în umbra bărbatului, se trezește și intră în acțiune”, a povestit actrița pentru gândul. „Îndârjirea ei crește pe măsură ce observă că soțul e interesat mai mult să nu se afle de boala copilului, decât de siguranța lui. Blândă și ușor inadaptată, Nadia dărâmă toate rigorile impuse de o educație ca la carte și nu se mai lasă condusă decât de inima ei de mamă”, a adăugat ea.

Laura Vasiliu a ajuns pe platourile de filmare din Dublin, după ce regizorii irlandezi au remarcat-o în filmul „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, care în anul 2007 a fost dinstins cu trofeul Palme d”Or, la Festivalul de la Cannes. A urmat o probă înregistrată, câteva discuții pe Skype, o invitație în Irlanda la care însă actrița nu a ajuns și, totuși, o decizie finală favorabilă. La prima repetiție peste hotare a fost stângace, își amintește ea acum.

„M-am trezit într-o sală cu toți producători, oameni foarte serioși, în costum, și cu ceilalți actori pe care nu îi cunoșteam. Mi s-a pus un text în brațe și am început să citim cap-coadă scenariul, ca la repetițiile de la teatru. Deși învățasem replicile perfect, în fața acestei adunări înfricoșătoare nu am mai știut limba engleză. A fost cumplit, nu recunoșteam nicio frază. De actorie nici nu mai putea fi vorba, când eu nu înțelegeam ce citesc. Deși mă vedeam plecată cu primul avion acasă, totuși ei au avut încredere în mine și am descoperit că fețele acelea triste aveau inimi calde”, a adăugat ea.

Totuși, chiar și după începerea filmărilor, rolul a fost o provocare: „E foarte greu să joci o mamă, când nu ești mamă. La teatru este altceva, pentru că ai timp să descoperi, să adâncești sentimente, dar la film trebuie să le conții fără prea multe repetiții. A fost o dublă provocare: personajul în sine – care mereu e o provocare – și faptul că am jucat în engleză.”

Nu a fost însă pentru prima dată când Laura Vasiliu a fost distribuită într-un fim străin. După succesul filmului lui Mungiu, actrița a primit numeroase propuneri atât din străinătate, ajungând astfel, în 2007, să lucreze cu regizorul italian Francesco Munzi, pentru filmul „Il resto della notte”.

„După („4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, n. red), am avut proiecte în țară și în străinătate. Noutatea a fost că am început să lucrez în Italia, în Irlanda, am cunoscut actori din toată lumea, mi-am înțeles mai bine meseria; am simțit că nu mai aparțin unui grup restrâns din țara mea, ci că mi s-au deschis porțile spre lumea largă”, a explicat ea. „Nu știu dacă va rămâne o etichetă. Ar fi trist. Cu siguranță, însă, marchează un moment foarte important din viața mea”, a continuat actrița.

„Oamenii sunt chinuiți, fără Dumnezeu și vor să râdă. Atât”

Înainte de acel moment însă, în care Laura Vasiliu, Anamaria Marinca și Cristian Mungiu zâmbeau, ținându-se de mână în Riviera Franceză, a exista însă un drum lung, plin de frământări și, totodată, pasiune pentru rol. „Mi-am dorit încă din copilărie să fiu actriță, dar nu credeam să sunt în stare”, mărturisește Laura Vasiliu acum. De aceea, la început, a fost un simplu spectator fidel. „Mă atrăgea teatrul așa cum altădată mă fascinau poveștile. Era ca o fugă într-o lume fermecătoare, fantastică, liberă și sigur”, a povestit actrița pentru gândul. „Mai întâi am fost un foarte bun, atent și nelipsit spectator de teatru. Eram în stare să dorm într-o culisă. Iar la liceu mi-a apărut necesitatea de a face efectiv meseria asta, alimentată fiind de un grup de prieteni cu aceleași dorințe și preocupări, și coordonați de Cornelui Dan Borcea, care ulterior a fost și director la Teatrul din Piatra Neamț”, își amintește ea.

În plus, visul de a călători peste Ocean dădea la vremea respectivă și mai multă culoare acestei dorințe. „Îmi doream să plec la Hollywood. Și cum acolo viețuitorii sunt actori, m-am gândit că asta m-ar încânta să fac, actorie”, povestește artista. „Iubeam America din tot sufletul, știam fiecare stat cu orașele principale, aveam hărți nenumărate, mi-am făcut traseul de zbor. Pentru mine, ca adolescentă, acela era un spațiu al libertății, al viselor împlinite. Astăzi nu-mi mai spune mare lucru”, adaugă ea.

Foto: AFP//Mediafax (Valery Hache)

Și totuși, „visul american” s-a stins, înfrânt cumva de pasiunea și încrederea că actoria depinde de sufletul celui urcă pe scenă sau apare în fața unei camere de luat vederi. Laura precizează însă că „nu mai trăim deloc acele vremuri” în care ea s-a format ca artist. „Pe atunci aerul mai păstra încă parfum de poezie. Se putea să visezi. Astăzi e sinucidere curată să mai gândești în felul acesta”, spune ea, subliniid percepția diferită pe care societatea o are acum vizavi de un actor. „Astăzi, el servește mai mult divertismentul; și dacă în acest context mai reușește să transmită o emoție, un gând, o căutare, aste e mare lucru. Oamenii sunt chinuiți, fără Dumnezeu și vor să râdă. Atât”, constată ea.

Poate că și din cauza aceasta modelul pe care l-a urmat în viață nu a fost un anumit actor, deși i-a admirat mult pe unii dintre profesorii care au îndrumat-o la început.

„Modele nu aveam decât în adolescență, când iubeam în neștire tot ce apărea pe ecran. Mi-au fost dragi profesorii mei: doamna Olga Tudorache, domnul Adrian Pintea, domna Adriana Popovici și alții”, explică ea. „E ciudat că atunci când suntem mai mici ne încântă strălucrea, reușita zgomotoasă, când, de fapt, ceea ce are valoare este tocmai un sufelt iubitor, blând, jertfelnic, care îi pune în evidență pe ceilalți. Un fel de mama multiplicată la infinit. De fapt, acesta este și modelul meu: mama”.

Și totuși, actoria a ajutat-o pe Laura Vasiliu, dincolo de altele, să se decopere pe sine. Admite că însă că nu este sigură că meseria „i-a făcut bine” neapărat. „Da, mi-a adus multă bucurie, dar binele e altceva. Am reușit cumva să mă înțeleg pe mine din punct de vedere al pasiunilor; e un lucru care folosește în meserie. Nu cred că sunt un om mai bun datorită teatrulu, dar am cunoscut oameni minunați și acesta este un câștig enorm”, spune Laura Vasiliu.

„Credeam tot, puteam tot, iubeam mult”

Primii ani de actorie, perecuți pe scena Teatrului Tony Bulandra din Târgoviște, au fost, povestește ea, „ani de frământări, de descoperiri, de lectură, de muncă, de căutări și speranțe, de rateuri, de drame”. Totul însă pe un traseu ascendent. „Mă simțeam ca la atelierele de creație ale marilor regizori, de felului lui Jerzy Grotowski sau Peter Brook. Asta era dimensiunea în mine. Credeam tot, puteam tot, iubeam mult, era frumos”, își amintește Laura.

Între teatru și film actrița însă nu poate face o alegere strictă. Relația cu publicul de teatru e mai puternică, dar „intimitatea” unei filmări poate să câștige câteodată.

„Îmi plac rolurile. Nu are importanță dacă le joci în teatru sau în film. Financiar, și ca notorietate, e mult mai avantajos filmul, dar emoția pe care o simți seară de seară la teatru este foarte prețioasă”, explică artista. „Apoi, relația cu publicul este nemijlocită la teatru, iar asta îți dă forță. Cu toate acestea, eu, ca structură, înclin spre film. E ceva în mine care n-ar vrea să se expună, iar la film ai un fel de protecție când joci, o intimitate mai mare în momentul creației. Bineînțeles că totul se va da în vileag, dar mult mai târziu”, adaugă ea.

Foto: lauravasiliu.ro

Când vine vorba despre catalogarea spectacolelor sau filmelor pe gen – drame, comedii – alegerea este mai dificilă. Joacă deopotrivă și una și alta. „Nu prea agreez împărțirea spectacolelor, a filmelor în drame și comedii. Nu gândesc în termenii aceștia. Este ca și cum ne-am împărți viața în dramă sau comedie; ori eu consider că e cu mult mai mult de atât, sunt nunațe infinite între cele două”, conchide Laura Vasiului.

În prezent, actrița poate fi văzută pe scena Teatrului din Târgoviște, în spectacolul „Agenda unui bărbat”, în regia lui Petre Nicolae, și la Teatrul Nottara din Capitală, în „Un pic prea intim”, regizat de Cristi Juncu, și „Roman teatral”, regizat de Vlad Masaci.