Mircea Cărtărescu, despre noua Românie: „Mitocanul se reproduce. El produce mitocani în generația următoare”. GÂNDUL LIVE

„Violență nu înseamnă neapărat cureaua sau bățul. Cred că violență împotriva minții unui copil înseamnă tot ce împiedică această minte să se dezvolte. Cred că părinții care-și lasă copiii în țară și pleacă în străinătate, în Spania sau Italia, ca să lucreze sunt mult mai violenți față de copii, care rămân singuri și fără nicio îndrumare, – rămân de capul lor, cum se spune -, decât dacă folosesc în fiecare zi mijloace de coerciție fizice și contondente”, spune Mircea Cărtărescu.

Într-un interviu acordat Gândul LIVE, scriitorul – implicat în lansarea platformei Părinți buni – , vorbește despre „unul dintre cele mai mari paradoxuri”: violența împotriva copiilor, pentru că, spune el, „noi încercăm să îi aducem la un grad mai înalt de civilizație folosind gradele cele mai joase de degradare umană”.

„Copilul din păcate este și cel mai iubit, de toată lumea, dar paradoxul lumii românești și nu numai este că acest copil, atât de iubit, este forțat să fie fericit, este fericit cu forța, așa cum toate societățile tiranice au încercat să-și fericească membrii. În familie copilul este pe postul unui etern soldat care-I dau ordine și care-l tiranizează. Felul acesta de a înțelege educația este deplorabil, iar el va fi abandonat din ce în ce mai mult”, afirmă scriitorul.

În interviul acordat Gândul LIVE, Mircea Cărtărescu vorbește și despre relația pe care o are cu cei doi copii ai săi, despre mitocanul român și despre paradoxurile învățământului românesc.

– 38% dintre părinții român recunosc că-și altoiesc copiii, 68% dintre copii mărturisesc că sunt bătuți de părinți. Sunt cifrele triste ale unui nou studiu Salvați copiii. Au românii cultura bățului, domnule Mircea Cărtărescu?

Cifrele astea nu mă surprind deloc, ele sunt specifice unei societăți în tranziție – de la o societate patriarhală și tradițională, unde 100% din părinți își băteau copiii, la cea de acum.

Bătaia era o metodă intrată în cutume, și care e ilustrată prin faimoasele zicale pe care le-am auzit cu toții în copilăria noastră: Eu te-am făcut, eu te omor, Cine are milă de băț nu are milă de copil, Bătaia e ruptă din rai ș.a.m.d. Oamenii din societatea asta nu aveau la îndemână alte metode pentru disciplinarea copiilor. Alea erau mijloacele recomadate chiar de Biblie, în Proverbele lui Solomon există chiar astfel de ziceri care arată cum înțelegeau să-și crească copiii părinții din aceste lumi.

Numai că lumea noastră este una în evoluție, este o lume în progres, în care cel puțin o parte din lumea românească a înțeles că nu mai sunt de actualitate metodele de felul acesta. Că aceste metode, în condițiile lumii moderne, traumatizează copilul pentru totdeauna. Și atunci, o parte din lumea românească, aș spune eu o parte mai mică decât jumătate – pentru că eu cred că copiii au dreptate în privința statisticii de care vorbiți – au renunțat la aceste mijloace. Spre cinstea lor, aș spune. Și înțeleg să-și educe copilul cu alte metode.

– Și totuși sunt anumite forme de violență exercitate asupra copilului din România.

Copilul din păcate este și cel mai iubit, de toată lumea, dar paradoxul lumii românești și nu numai este că acest copil, atât de iubit, este forțat să fie fericit, este fericit cu forța, așa cum toate societățile tiranice au încercat să-și fericească membrii. În familie copilul este pe postul unui etern soldat care-I dau ordine și care-l tiranizează. Felul acesta de a înțelege educația este deplorabil, iar el va fi abandonat din ce în ce mai mult.

Cea mai puternică violență împotriva minții tinere este absența părinților. În momentul în care părinții emigrează în Italia sau în Spania și îi lasă pe copii singuri. Sunt zeci de mii de cazuri în România..

– 80.000 spun statisticile oficiale, 350.000 arată ONG-urile…

Exact. Cunosc familii de acest fel, consecințele pentru copil sunt absolut îngrozitoare. Aproape toți copiii lăsați în acest fel abandonează școala și în cele din urmă au în viitor eratic, un viitor pe care nimeni nu li-l mai garantează. Iată o formă de violență fără măcar să-ți atingi măcat copilul, o formă de violență nici măcar verbală.

Altă formă de violență e sufocarea copilului din prea mare iubire. Îndoparea lui cu cunoștințe, grija ca el să fie primul din clasă, întotdeauna, grija ca el să studieze – și pian, și vioară, să facă și sport…să facă de toate. Deci, furarea de fapt a copilăriei, a jocului, furarea a tot ce face bucuria acestei vârste.

– Sunteți părinte. Cum ați scăpat de păcatul asta?

Am doi copii. Fiica mea este deja căsătorită, are 26 de ani, iar fiul meu va avea încă multă vreme nevoie de mine – are numai 10 ani. Și sunt foarte mândru că el mă numește un prieten al lui. Este unul dintre lucrurile cele mai frumoase care mi se întâmplă. Ambii au făcut ce au vrut ei să facă.

– Erau așteptări, erau presiuni. Sunt copiii lui Mircea Cărtărescu…

Eu nu mă consider Mircea Cărtărescu. Nici pe departe. Sunt un simplu om care vrea sincer să devină mai bun și care încearcă să facă și lumea puțin mai bună. De aceea, cel puțin din partea mea nu a venit nicio presiune asupra copiilor. Ei au fost lăsați să facă cu adevărat ce vor și ce le place lor înșile.

Numai că noi, părinții, nu suntem singura instituție care e responsabilă de evoluția  și de educația copiilor. Mai e și școala. Care e foarte dificilă, foarte grea în România. Cere foarte mult de la copii. Cel puțin băiatul meu, care are norocul de a fi la o școală foarte bună, vine acasă la ora 5 după-amiaza, după ce pleacă dimineața. De la această oră are și lecții de făcut, face cel puțin încă două ore lecții.

Practic, el mai are foarte puțin timp pentru el, fără să-I mai socotești și cursurile speciale pe care le face. Are două la care merge din plăcere. Dar cum marea lui pasiune este computerul, el găsește foarte puțin timp să și-o realizeze. De asemenea, găsește și mai puțin timp să se joace în spațiul liber, să bată mingea, să exploreze ca toți copiii de vârsta lui.

Și atunci – iată încă un paradox – mă întreb de ce oare, când se știe că învățământul românesc este foarte slab și că dă rezultate foarte slabe în general, de ce totuși copiii muncesc atât de mult? Irațional de mult. Pot face comparația. Fiul meu a făcut clasa întâi în Germania. Acolo era pus să muncească mult mai puțin, incomparabil mai puțin decât în România. Nu cumva e ceva putred în asta? Nu cumva, de fapt, sistemul de învățământ are niște enorme pierderi de energie pe  undeva pe parcurs? De ce se întâmplă lucrul acesta?

– În momentul în care vă întâlniți cu responsabilii învățământului românesc le-ați adresat întrebarea asta?

Nu mă întâlnesc niciodată cu ei și, în general, evit responsabilii de câte ori pot – de la responsabilii de aprozar de pe vremea comunistă până astăzi.

Sunt și eu profesor și cred că, dacă nu ești autist, trebuie să ai empatie cu cei din jur, inclusiv cu așa zișii subordonați ai tăi, care sunt elevii și studenții. Trebuie să le înțelegi nevoile, care nu țin doar de școală. Școala aș zice eu nu este nici măcar pe primul loc în rândul nevoilor oamenilor tineri și să-i înțelegi de câte ori au probleme. Fără această înțelegere a faptului că un copil este un copil în primul rând, și în al doilea rând un elev, niciun profesor nu o scoate la capăt.

– Aveți la activ o carieră didactică. Probabil de-a lungul anilor au fost elevi sau studenți care au reușit la propriu să vă scoată din sărite. Cum ați reușit să rămâneți calm, cum ați reușit să nu puneți etichete?

Am 32 de ani de învățământ. Câteodată nu-mi vine nici mie să cred. Zece ani am fost profesor la o școală de la capătul Colentinei, iar apoi – după revoluție- am intrat imediat la facultate. Mie nu mi-e greu să fiu calm, așa e firea mea. Nu sunt un exploziv, nu sunt un tiranic. Mulți oameni se fac instinctiv profesori ca să-și poată exercita sadismul. Și cunosc nenumărate astfel de exemple de profesori care simt nevoia să aibă niște subordonați absoluți și care se comportă ca niște mici dictatori în clase.

– V-au fost colegi de catedră?

Mi-au fost colegi de catedră. Mie mi-e foarte ușor să fiu democrat cu elevii. Aș zice că profesoratul este știința distanțelor. Dacă nu știi la ce distanță, exact, cu 5% în plus sau în minus, să te situezi față de copii, ești un om pierdut. Nu poți fi nici foarte apropiat de ei, nu poți fi nici foarte distant.

Există un anumit spațiu care-ți dă și ție libertate de manevră, și copiilor. E nevoie de un mic spațiu între profesor și elev. În momentul acela eu cred că se realizează principala condiție a respectului reciproc, fără de care nu există învățământ, nu poți transmite cunoștințe sau aptitudini, cum se zice.

– Ne întoarcem în timp, în copilărie. Cum a fost Mircea Cărtărescu elev, apoi student? S-a întâmplat să fiți vreodată victimă?

Eu am fost un copil într-un fel privilegiat. Mama a stat cu mine acasă, nu a lucrat, a fost casnică. Nu am mers la grădiniță, deci până la clasa întâi eu am stat cu mama și am fost educat de ea, ca și sora mea. Iar apoi am intrat direct la școală și firește că am adunat, de-a lungul timpului, până în clasa a XII-a și apoi până la sfârșitul facultății, o întreagă menajerie de profesori, de toate felurile. De la cei mai excentrici până la cei mai minunați, aș spune eu. O galerie care seamănă cu cea din Amarcord, a lui Fellini.

Am întâlnit maniaci, dictatori, oameni violenți, dar în acelați timp am întâlnit și oameni extraordinari, care mi-au rămas pentru totdeauna în minte.

Eu nu am vocație de victimă. Nu-mi plac situațiile în care mă apropii de acest statut și atunci încerc să le evit. Am încercat să le evit întotdeauna. Nu sunt niciun privilegiat. Încerc să rămân fidel mie însumi și asta am făcut-o încă din copilărie. Nu am fost niciodată un copil prodigios. Am fost un copil modest și normal întotdeauna. Eu cred că într-un fel mi s-a dat darul acesta de a ajunge la maturitate, de a mă descoperi pe mine însumi la timp. Nici prea devreme, nici prea târziu. Am făcut-o cum e ceasul să o faci în ultimele clase de liceu.

– Ați trăit mai bine de jumătate de viață în comunism. S-a întâmplat vreodată să fiți corectat fizic, să fiți lovit peste degete, că nu ați scris tema nu știu cum, că nu ați avut matricola, că nu erați  tuns regulamentar?

Pe atunci, ca foarte multe alte aspecte ale comunismului, eu nu socoteam că lucrurile astea sunt ieșite din comun sau sunt un scandal. Era viața de zi cu zi. Așa credeam că trebuie să fie. Am fost, firește. Am fost tras de perciuni, am primit cataloage în cap.

Dar cum eram un elev destul de bun și, să zic, așa de conformist, nu mi se întâmpla așa de des ca altora. Am văzut însă colegi de-ai mei umpluți de sânge de profesori. Pentru vine de multe ori imaginare. Firește, nicio vină nu scuză comportamentu ăsta. Am văzut orori. Așa cum le vedeai tot timpul în perioada aceea. Pentru că ororile nu au constat doar în foame, frig, securitate..ororile erau cotidiene; erau în viața de zi cu zi.

De asta colegii mei prozatori au excelat în prezentarea acestei vieți mizerabile, sordide, mizere  în cărțile lor. Mă refer la Nedelciu sau Crăciun. Era un mic infern cotidian, în care lucrul cel mai important era supraviețuirea zilnică. Lumea aceea traumatizată și ostatică regimului se apăra prin încercarea de a fi cenușiu, de a nu ieși în evidență. În niciun fel – nici în rău, nici în bine. În acest cenușiu cotidian aveau loc și gesturi de altruism. De pildă, pe scara blocului unde stăteau părinții mei, oamenii se ajutau între ei.

Toată lumea această populară, măruntă, care nu simțea nevoia să protesteze public și politic împotriva a ceea ce se înmtâmpla, ci  încerca să trăiască, să se adapteze. Nu toată lumea putea fi un erou în acel moment. Era foarte greu să stai cu tigrul în cușcă și să fii erou.

– Acasă, ați fost un copil cuminte?

Acasă îmi dădeam în petec, eram Dr. Jekyll și Mr Hyde. Acasă o exasperam pe mama care, trebuie să recunosc, a fost mult prea tolerantă cu mine. Nu zic că ar fi trebuit să mă bată, dar puțină asprime nu mi-ar fi stricat din când în când, pe când la școală diriginta mea, neuitata doamnă Teindel, Ligia Teindel, mă certa că sunt prea cuminte. Mă certa că sunt prea liniștit. Așa că, probabil, trăiam două vieți paralele.

– Pentru cine e campania asta, Copiii fără etichete, a celor de la Salvați Copiii în care v-ați implicat? Pentru adulți? Pentru copii?

Ea n-ar trebui să fie pentru cei deja convinși. Ar trebui ca doctorii să caute bolnavii. Ar trebui să fie convinși cei care-și violentează copiii, care mai cred în mijloacele tradiționale de coerciție, cei care așa înțeleg viața. Nu vreau să spun că sunt neapărat oameni răi. Ei le vor binele copiilor, cei mai mulți dintre cei care îi bat din când în când.

Dar ei sunt acea Românie profundă care trebuie schimbată. E una dintre simptomele acestei stări de inerție a lumilor tradiționale. Cred că nu se poate produce această schimbare decât odată cu toate celelalte schimbări – treptat, în timp, cu speranță că lucrurile se vor îndrepta în bine, din toate punctele de vedere.

Nu poți evolua intelectual când ești înapoiat economic. Lucrurile acestea vin la pachet și se fac toate deodată, așa încât purtarea rea cu propriii tăi copii este și o consecință și a putreziciunii societății, a cutumelor vechi și nepotrivite cu lumea de astăzi. Cred că noi, fiind cetățeni europeni, ar trebui să ne permitem cât mai puțin să fim mitocanul român.

– Mitocanul român are urechi de auzit? Ar putea el să realizeze că a greșit, s-ar putea el schimba de azi, de mâine?

E o întrebare foarte dificilă, pentru că el se autoreproduce. Cine a fost victima violenței, se știe, va fi violent, cine a fost violat – va viola, ș.a.m.d.

Deci aceste cutume se transmit din generație în generație, din păcate. Mitocanul produce mitocani în generația următoare. Din acest motiv, o frânare a acestui proces este foarte dificil de realizat. Ar trebui ca societatea în întregul ei să evolueze, ca condițiile de viață să se îmbunătățească, sărăcia să se diminueze, pentru ca oamenii să poată progresa și ei.

Cineva dădea exemplul Suediei unde numai 6% dintre părinți mărturisesc că și-au lovit o dată-n viață copilul. La noi sunt 40%. Mai avem puțin până să ajungem acolo.

– E o campanie de 30 de ani..

Nu e vorba numai de o campanie pentru că nimeni nu este sensibil numai la vorbe. E vorba de un uriaș progres economic, care atrage după sine un progres al mentalităților.

Scriitorul Mircea Cărtărescu s-a implicat direct în lansarea platformei de parenting pozitiv „Părinți buni”, de către organizația Salvați Copiii România.