Noua limbă a românilor. Lingvista Rodica Zafiu explică, la Interviurile Gândul, cum am ajuns să vorbim și să înjurăm „ROMGLISH”

Dacă în urmă cu o sută de ani limba română era invadată de cuvinte împrumutate din limba franceză, acum „englezismele” sunt la mare modă. Ce spune un lingvist despre împrumutul și folosirea cuvintelor din limba engleză?

„Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult  purele împrumuturi din engleză – care se adaptează până la urmă, cât acele calcuri – imitări de structuri din engleză, care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele și care modifică structurile limbii, combinațiile de cuvinte. De exemplu, formularea „probleme adresate”. În sine, și probleme și adresat existau în română, dar această combinație e o imitare a unei structuri din engleză. Or, sunt probleme tratate, discutate, probleme urmărite”, explică Rodica Zafiu.

Nu atât împrumutul cuvintelor englezești – limba „romglish” – e un lucru grav, ci clișeizarea anumitor formulări: „Grav e că, poate și după modelul slang-ului, cuvinte vulgare ajung să fie folosite ca simple clișee. Pentru că un lucru este e ca termenul vulgar să fie folosit chiar ca înjurătură, și altceva ca el să devină un fel de semn de punctuație, rostit după fiecare cuvânt. Asta într-adevăr este tot o modă juvenilă, care a prins”.

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

CITIȚI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL:

Doamnă profesoară Rodica Zafiu, dumneavoastră, ca lingvist, cum vedeți evoluția limbii române? Este limba mai săracă în momentul acesta, cu toate că vorbim mai mult?

Nu cred asta, pentru că în evoluția unei limbi – dacă este, ca limba română, o limbă de cultură, cu științe, arte, tehnologii pe care le poate foarte bine acoperi prin limbaj-, într-un asemenea caz, nu putem vorbi de pierdere. Depinde la ce ne uităm. În fond, dacă vedem doar tabloidele sau pe anumite pagini de internet e una, dar sunt publicații culturale, reviste de specialitate, sunt cărți de un nivel intelectual foarte ridicat – tot concetățenii noștri le scriu și pe acestea și le scriu foarte bine. Limba are în continuare multe posibilități, pentru că sunt cuvinte care au ieșit din uz, arhaisme, regionalisme, pe care multă lume nu le mai cunoaște, dar surpriza este că ele nu sunt de tot pierdute, revin în uz. Lumea poate oricând să le găsească și să le refolosească.

Sunt foarte multe cuvinte în limba română care provin din limba engleză, așa numitele „englezisme”. Vă supără „englezismele” astăzi?

Sigur că unele mă supără. Orice element nou în limbă, mai ales când e folosit inutil în locul unuia care exista deja e supărător. Se întâmplă însă că, după o vreme, ne mai obișnuim cu unele dintre ele. Pe mine, de pildă, nu mă supără atât de mult purele împrumuturi din engleză – care se adaptează până la urmă -, cât acele calcuri – imitări de structuri din engleză – care intervin chiar acolo unde n-ar fi nevoie de ele și care modifică structurile existente ale limbii, combinațiile de cuvinte. Un exemplu e formularea „probleme adresate”. În sine, și „problemă”, și „adresat” existau în română, dar această combinație e o imitare a unei structuri din engleză. Or, este vorba de probleme „tratate”, „discutate”, de „probleme urmărite”. Erau multe alte feluri de a spune același lucru, lăsându-l pe „a adresa” să însemne ceea ce însemna până de curând. M-a supărat foarte tare, la început, în vorbirea tinerilor, folosirea lui „patetic”. Pentru că „patetic” era un cuvânt literar cult, care avea prin franceză în română un anumit sens („plin de patos, emoționant”) potrivit cu teatrul, cu literatura, cu stilul, și care a ajuns să însemne „jalnic”, prin simpla preluare din engleză. Acum m-am obișnuit cu asta și când un tânăr spune „ești patetic”, nu mă mai șochează.

Tinerii nu numai că adoptă frazele și formulările din engleză, dar adoptă și folosesc și înjurăturile din engleză. Cum le vedeți? Cum înjurăm astăzi față de alte timpuri?

E un fenomen destul de normal, înjurătura într-o limbă străină e ușor eufemizată, sună mai blând decât înjurătura „tradițională”, populară, românească. Deci tinerii, în momentul în care preiau o înjurătură din engleză, știu foarte bine ce înseamnă, dar intervine totuși un filtru, nu li se mai pare expresia atât de violentă. Dacă folosesc și cuvintele tradiționale românești, acolo e deja o altă sensibilitate, un alt nivel de violență. Nu ăsta mi se pare neapărat lucrul cel mai rău, mai ales că poate sunt unii care nu știu ce spun când înjură în englezește. Grav e că, poate și după modelul slang-ului, cuvinte vulgare ajung să fie folosite ca simple clișee. Pentru că una e ca expresia vulgară să fie folosită chiar ca înjurătură și alta să devină un fel de semn de punctuație, rostit după fiecare cuvânt. Asta într-adevăr este tot o modă juvenilă care a prins.

Comparativ cu alte epoci, înjurăm mai mult acum? Mai mult decât în comunism?

Ca lingvist, sunt obligată să observ foarte multe diferențieri de situație, de cultură. Nu putem compara foarte ușor situațiile. În perioada comunistă, se împiedica foarte ușor accesul în spațiul public al greșelilor sau al cuvintelor vulgare, pentru că totul era cenzurat, bineînțeles, dar la o coadă, la o ceartă sau chiar într-o interacțiune cu milițianul, cu anchetatorul, violența era la fel de mare ca astăzi. Numai că aceste cuvinte vulgare nu apăreau în public, nu apăreau în scris. Deci, retroactiv, imaginea noastră astăzi e că românii erau mai moderați. Mai mult, când citim mărturii de epocă, înțelegem că problema a existat dintotdeauna. De pildă, Paul Zarifopol scrie despre înjurătura la români și spune că românii sunt într-adevăr foarte pudici în scris, dar când e vorba să vorbească în spațiul privat situația e cu totul alta.

În afară de folosirea cuvintelor în engleză și de înjurături, cum vi se pare că vorbesc românii astăzi?

În realitate, vorbesc mai mult și probabil că din cauza asta auzim și mai multe greșeli, și mai multe forme la care nu ne-am fi așteptat. Însă, cum bine știm, suntem o societate a comunicării: toată lumea vorbește, toată lumea scrie, mai ales pe Internet. Și, în acest zgomot, sigur că avem mai puțin sentimentul acela al unui registru de limbă îngrijită, supravegheată, verificată, și percepem mai mult amestecul, coexistența greșelii cu forma corectă.

În tot zgomotul acesta există și corectitudine?

Sigur că da. Așa se întâmplă: dacă zgomotul e mare, corectitudinea iese mai puțin în evidență. Însă eu sunt ferm convinsă că în continuare există oameni care vorbesc foarte corect, scriu foarte îngrijit. Numai că de obicei nu-i vedem pe ei. Pe de altă parte, să știți că ei se selectează într-un fel. Asta mă tem că nu înțeleg uneori elevii și poate că profesorii ar trebui să le spună mai des: din cauza acestei polifonii supărătoare, oamenii au senzația că se poate orice, că se vorbește oricum, că nu mai există normă. În realitate, dacă cineva cu această gândire își va face dosarul de admitere pentru o școală superioară sau se va autoprezenta pentru un post important, va avea mari surprize. Noi judecăm în continuare oamenii după felul cum vorbesc și cum scriu și nu se poate spune orice oricând, oricum. Trebuie ca tinerii să stăpânească tocmai acea artă a scrierii corecte, a exprimării nuanțate, intelectuale, care le aduce până la urmă succes în viață.

Dacă ne uităm la rezultatele de la Evaluare națională și de la Bacalaureat, vedem că mulți tineri nu vor avea succes în viață după rezultatele de la limba română. Acestea arată că jumătate dintre ei nu trec de această probă. E numai vina lor sau a profesorilor?

Mă gândesc de multe ori că școala trebuie să aibă o vină în toate astea, nu putem da vina numai pe elevi. Pentru că, uneori, o atitudine defetistă apare și în rândul profesorilor, care au impresia că materia predată nu mai folosește la nimic sau că nu-i mai ascultă nimeni.  Repet, nu cred că-i așa. Dacă fiecare și-ar lua foarte în serios ce are de făcut și ar avea responsabilitatea lucrului bine făcut, probabil că ar trebui în primul rând să găsească acele căi de a se adapta la situația actuală. Sunt convinsă că tinerii au nevoie tocmai de un învățământ foarte creativ, foarte flexibil, care să compenseze tocmai ceea ce ei pierd în societatea actuală. Dacă ei scriu toată ziua mesaje, trimit SMS-uri sau participă la jocuri în Internet, atunci ar trebui ca profesorii să-i învețe că există și un alt mod de a comunica decât acesta, că în alte situații ei trebuie să știe să construiască un text legat, că trebuie să argumenteze și să fie foarte atenți la formă, că trebuie să pună virgulele unde trebuie. Nu e nimic pierdut, doar că trebuie să insistăm mai mult pentru a compensa ceea ce se întâmplă în acest haos.

Spațiul public de astăzi a fost invadat și de manele, care aduc în limba română anumite formulări….

La un moment dat, am fost și eu curioasă și am căutat pe Internet texte de manele și am constatat că nu erau excesiv de vulgare. Sunt vulgare mai mult ca mod de gândire, pentru că sunt cântece banale despre viață, bani, femei, probabil nu cele mai violente. Sunt alte forme de muzică a tinerilor mai violente ca manelele. Eu m-aș gândi la altceva ca sursă de răspândire a violenței de limbaj: există o serie de emisiuni în care mi se pare că lucrurile au scăpat de sub control și responsabilitatea realizatorilor e foarte mare. Acolo, intenția este, bănuiesc, „să vorbim cum vorbesc oamenii”, deci să ne apropiem cât mai tare de un anumit public, de o anumită categorie socială ‒ și atunci înjurăm, ne certăm, ne păruim. Mi se pare că s-a ajuns la ceva de-a dreptul absurd, pentru că asemenea emisiuni prezintă încontinuu doar scandaluri. S-a ajuns la emisiuni în care bătăile în platou, păruielile, evident artificiale, inclusiv înjurăturile făcute de actori de ocazie nu sunt nici măcar convingătoare. E o problemă pentru că probabil le aud și adulții, și copiii, și se creează cumva ideea că acesta e un registru emoțional de comunicare foarte normal și că numai așa ne putem transmite furia sau bucuria.

Pe lângă reality show-uri, cum vi se pare limbajul în presă?

Din păcate, există o tendință de simplificare. Nu e o simplificare a limbii române în general. Există încă destule zone în care se vorbește nuanțat, argumentat. Dar presa, într-o bună măsură, optează pentru această reducere la minimal. Mă gândesc la cazurile extreme: mi se pare tulburător că există ziare tipărite sau pagini de internet care au devenit aproape exclusiv interjecționale: „ia uite!”, „uite cum…!”, „șoc și groază, un tramvai a trecut pe lângă un biciclist”, „ia uite ce pantofi poartă cutare…”. Mi se pare aproape o caricaturizare a limbajului de la colț de stradă. Sunt convinsă că limbajul de la colț de stradă e mult mai subtil decât cel la care s-a ajuns acum în presă, imaginându-se un public submediocru, care nu e totdeauna chiar așa.

Ce ne puteți spune despre limbajul politicienilor?

Ei reprezintă de fapt diversele categorii sociale care i-au ales. Mi se pare totuși că situația lor e un bun exemplu pentru ideea că limbajul fiecăruia trebuie să fie cât mai îngrijit. Unii se miră că un politician cunoscut face dezacorduri, îl folosește pe „care” fără „pe” și așa mai  departe. Dar până la urmă lumea vede asta, li se reproșează limbajul folosit. Sigur, poți pentru o vreme să stai în lumina reflectoarelor făcând dezacorduri, poți pentru o vreme să ai o avere foarte mare și nejustificată și să ți se pară că totul e în regulă. Dar așa cum justiția acționează până la urmă, așa și judecata publicului asupra acelei persoane în funcție de cum vorbește acționează. Politicienii și-au stricat adesea imaginea prin felul lor de exprimare, a rămas o etichetă pusă pe felul lor de a vorbi.

Scrisul pe Internet a adus și renunțarea la diacritice. Cât de importante sunt diacriticele?

Sigur că un mesaj rapid trimis între doi prieteni se poate lipsi de diacritice și nimeni nu poate interveni să reglementeze asemenea situații. Ar trebui să intervenim însă în cazul comunicării publice și mai ales oficiale. Și ar trebui ca toți să înțeleagă că ceea ce e mesaj public trebuie să respecte niște reguli (și aici mă refer la politicieni și la instituții). Dar nu există o situație ideală, în care toată lumea să vorbească perfect. Există și greșeli inevitabile, din neatenție, bâlbâială, nu poți cere întotdeauna o limbă impecabilă în orice situație, însă e bine să existe tot timpul un control asupra comunicării publice.

Cum ar arăta limba română fără diacritice?

Posibilitatea există, ortografia e o convenție. Ar fi mai imprevizibilă pronunția și s-ar produce confuzii, pentru că în foarte multe cazuri, dacă n-am avea contextul, n-am ști despre ce cuvinte e vorba. Româna ar fi o limbă în care codul scris ar depinde foarte mult de context, de interpretare. Dar nici nu se pune problema să se renunțe la diacritice. Nu numai pentru că se poate confunda un cuvânt cu altul, ci pur și simplu pentru că asta este tradiția limbii române, așa s-au scris de peste un secol operele pe care în continuare le citim și nu avem niciun motiv să o pierdem.

Limba e și factor de diferențiere culturală, e și factor de prestigiu, care acordă oamenilor un anumit statut. La noi oamenii au devenit foarte sensibili la codul vestimentar, li se pare foarte important să se îmbrace cu haine „de firmă” sau să aibă anumite semne de recunoaștere a valorii hainelor lor. E cam același lucru cu limbajul. Numai că nu întotdeauna cine se îmbracă ca să arate că face parte dintr-o anumită categorie socială e capabil să și vorbească astfel încât să facă parte dintr-o categorie prestigioasă.

Dar până la urmă asta e situația: noi, prin modul în care vorbim, transmitem informații despre lumea exterioară, dar transmitem și ceva despre statutul nostru social și cultural. Dacă la telefon aud o voce politicoasă, cu o intonație nuanțată, atunci e un semn bun, știu că e cineva cu care o să pot vorbi. Dacă un student îmi trimite un mesaj care începe cu „bună!” și în care face trei greșeli de ortografie în două rânduri, deja știu cu cine am de-a face.

Practic, modul cum vorbim e un fel de carte de vizită a noastră.

Sigur că da, și depinde cărei comunități vrem să aparținem. Pentru că dacă vrei să aparții găștii de cartier, sigur că vei vorbi așa cum vorbește gașca și atunci e foarte normal să folosești argoul și să nu pui cratimă în mesajele scrise, pentru că dacă ai face-o, ai deveni suspect pentru ceilalți.

Este și un cântec – „mă-ta are cratimă”. Ce ați spus când a apărut?

 Mesajul cântecului era foarte educativ, era tocmai unul de stigmatizare a celor care nu-și dau seama că limba română trebuie folosită într-un anumit fel. Cred că prin râs și prin ironizare putem îndrepta lucrurile. Oamenii sunt uneori mai atenți la felul cum vorbesc tocmai pentru că nu vor să devină ridicoli.

Teama asta de a nu fi ridicoli poate duce și la folosirea unor cuvinte al căror înțeles nu îl înțelegem.

În cazul studenților, de obicei îi opresc în asemenea situații și îi întreb direct „ce ai vrut să spui prin cuvântul cutare?”. Uneori se întâmplă ca cineva care a folosit un cuvânt din pur snobism să recunoască că l-a citit undeva și i-a plăcut. De multe ori, noi atribuim cuvintelor niște sensuri deduse din context. Dar astăzi chiar nu mai ai nicio scuză să nu verifici sensul cuvintelor. Eu sunt foarte fericită că există acum dexonline, că există atâtea instrumente de verificare a formei cuvintelor. Normal ar fi ca toată lumea să aibă grija de a căuta sensul cuvintelor pe care le-a auzit și le-a înțeles vag, și să aibă grija de a corecta un text pe care l-a scris.

Noi nu suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră, spunea Eminescu. Ce ar trebui să facem astăzi ca noi să fim stăpânii limbii?

Depinde cum înțelegem acel aforism. Într-un fel, noi nu putem fi stăpânii limbii niciodată, pentru că nu putem noi, ca indivizi, să o influențăm decisiv. În același timp, putem fi stăpâni pe bucățica noastră de competență lingvistică. Și cred că, până la urmă, cheia e răbdarea, lectura. Multe lucruri se deprind pur și simplu prin bune lecturi.

Internetul schimbă limba română? Ați observat asta în anumite schimbă anumite fraze/ sintagme?

Scrisul se deformează, într-o anumită măsură, când abrevierile folosite într-o anumită scriere telegrafico-familială ajung în alt tip de text. Mi s-a întâmplat, și profesori de la liceu mi-au confirmat că există elevi care scriu în temele lor k în loc de „ca”, sau elevi care scriu de mână fără diacritice. Însă Internetul poate fi o sursă de cultură din cea mai tradițională, e locul unde cineva care se respectă va scrie întotdeauna un e-mail cu formulă de introducere, cu formulă de încheiere și cu o verificare riguroasă a textului. Depinde ce facem cu Internetul. Este de fapt spațiul responsabilității și spațiul libertății.

În Finlanda, există o propunere ca elevii să învețe să scrie direct pe calculator. Cum vi s-ar părea o astfel de propunere la noi?

Mi s-ar părea o prostie. În special în cazul României ar fi o prostie pentru că, iarăși, cum s-a mai întâmplat, ne facem că uităm care e situația reală – satele fără lumină și copiii care n-au văzut un calculator în viața lor sunt o realitate pe care ne facem că n-o vedem. Poate că în unele țări scrisul pe calculator va fi doar o etapă preliminară a învățării literelor, la vârste foarte mici. Oricum, cred că e important pentru oricine să învețe scrisul de mână. Mi s-ar părea un handicap îngrozitor pentru un individ faptul că el n-ar mai putea să stea la un moment dat într-un picior pe o stâncă și să-și noteze ceva pe un petec de hârtie și ar avea nevoie să-și încarce mai întâi bateria și să lucreze la un calculator.

Sunt fraze folosite în spațiul public pe care toată lumea începe să le folosească și devin niște clișee. Cum ar trebui să ne ferim de aceste clișee?

Sunt foarte multe, unele destul de noi: „cu subiect și predicat”, „a scrie pe picior”, „Despre ce vorbim?”. Există și o tendință destul de supărătoare de a dubla orice conjuncție „că” prin „faptul”: „vă spun faptul că…”, „am aflat faptul că…”. Există, desigur, o anumită tendință a vorbitorilor către minimum de efort, către automatisme. Și literatura a ironizat vorbirea în clișee, nu e ceva nou; ne amintim, din Caragiale, formulele „ei aș”, „c-eșt” copil?” etc. La un moment dat, într-o comunicare banală, e aproape inevitabil recursul la clișee.

În genere, clișeele sunt asociate cu economia de gândire, le folosim când nu gândim prea mult sau prea profund. Înainte de a fi clișee, aceste formule au fost niște inovații simpatice.

Probabil că prima dată când cineva a spus că se exprimă „cu subiect și predicat”, ideea a părut ingenioasă. Dar fiind preluate de tot mai mulți vorbitori, clișeele își pierd din surpriza inițială, nu mai au nimic simpatic și devin un fel de balast al comunicării. Sigur că ele trebuie evitate, prin mai multă atenție și supraveghere a exprimării. Totuși, sunt profesoară și sunt convinsă că, din păcate, studenții au remarcat în vorbirea mea niște clișee. E aproape inevitabil: cineva care vorbește mult își formează și niște ticuri verbale.

Sunt studenții de astăzi mai aplecați spre limba română?

Sigur că de studenții noștri depind multe, pentru că mulți dintre ei vor fi profesorii viitori. Și aici situațiile sunt diferite. Unii dintre ei au căzut în capcana comodității și citesc mai puțin decât se citea altădată.

Cu toate că acum există mult mai multă informație, odată cu Internetul, și citim mult mai mult.

E adevărat, dar citim altfel, asta e problema. De multe ori, e vorba de o lectură rapidă, superficială, care favorizează saltul de la o pagină la alta, de la o informație la alta. Informație are toată lumea azi la dispoziție, într-adevăr, dar nu are și instrumentele de triere. Aici ar trebui să intervină școala mai mult, poate că și la universitate am rămas puțin în urmă din acest punct de vedere: accentul ar trebui pus pe modul cum se filtrează informația, pe ideea de a-i învăța unde se găsește informația bună, cum nu trebuie să cazi în capcana de a prelua formule și texte gata făcute din Internet. Îmi e teamă că asta nu se face suficient în școală.

Am senzația că sunt tineri care, pentru că nu au fost suficient formați în școală, s-au obișnuit să-și facă textele adunând, copiind de fapt, de ici, de colo câte o informație și o idee, ceea ce e catastrofic din punctul de vedere al coerenței, pentru că de foarte multe ori se vede că informația aceea e nefiltrată, neunificată. Mă tem că mulți dintre cei care s-au învățat așa se tem sincer să scrie ei un text autonom și original.

De aceea avem multe cazuri de plagiat. Ce spune despre noi?

Cineva poate plagia din lene și din lipsă de respect pentru munca altora sau din șmecherie. Dar cred că sunt foarte multe cazuri în care tinerii nici nu sunt conștienți că plagiază, pur și simplu nu mai știu să facă fraze altfel decât din fragmentele altora. Nu mai au curajul de a scrie, convingerea că ei ar putea să exprime o idee coerent, matur. Și apelează disperați la tot felul de alte surse. Aici cred că ar trebui să intervenim.

Ați întâlnit plagiate la Facultatea de Litere?

Sigur că noi facem tot posibilul să-i descurajăm și în principiu când ajuns la ciclul de masterat scade foarte tare procentul, la doctorat la fel. Dar în primul an de facultate, lupta e extremă.

Adică ei vin învățați din școala generală.

Sigur că da. Mulți mi-au spus că li s-a părut ceva normal, că așa au fost învățați. Sau că de fapt nu au luat dintr-un singur loc, ci din mai multe, așa că lucrarea lor nu e un plagiat.

Asta e o practică de câțiva ani? Așa a fost dintotdeauna?

Nu cred că a fost așa dintotdeauna. Depinde de ce-și propune școala. Din păcate, școala noastră practica și în perioada comunismului o formă de plagiat: profesorul dicta un comentariu. Faptul că acel comentariu era dictat și nu preluat de pe pagina de Internet e neesențial: copilul era de fapt încurajat să plagieze. Nu era la fel în vremea când am făcut eu școala. Prin anii ’60 nu se punea problema comentariilor învățate pe de rost, rolul profesorilor era să ne corecteze și să ne învețe treptat să formulăm ideile proprii. După aceea, s-a răspândit foarte mult această practică nocivă a comentariilor, care era una de educație a plagiatului, chiar dacă nu era numită ca atare. Mai târziu, a apărut Internetul. Adesea, prima tentație a unui elev când are de făcut un referat e să caute pe site-uri de tipul referate.ro, unde sunt niște texte îngrozitor de proaste. Așa ajung să încerce să practice copierea și la facultate. De pildă, ni s-a întâmplat mai multora ca studenții să ne predea drept referate texte copiate din lucrările noastre, ale profesorilor lor, uneori cu notele de subsol cu tot. Ce putem face e să-i respingem la examen și să-i învățăm că plagiatul e cel mai grav lucru care se poate întâmpla într-o universitate. Nu trebuie să existe niciun fel de toleranță pentru asta.

Dacă ați fi ministru al Educației, ce măsuri ați lua pentru limba română?

Probabil că m-aș ocupa foarte mult de formarea profesorilor, de stimularea lor. Profesorii ar trebui să fie mai mult conștienți de importanța lor, să fie puși mai mult în situația de actualizare a cunoștințelor, să-și caute niște formule cât mai vii de captare a interesului pentru lectură a tinerilor. Cred că asta contează cel mai mult. S-a văzut că putem face clădiri moderne, putem aduce calculatoare peste tot, dar atâta timp cât omul care le mânuiește nu are suficient discernământ ca să știe ce să-i învețe pe copii, ce să le spună că e mai important – sălile moderne și tehnologia nu schimbă foarte multe lucruri. În primul rând, m-aș gândi la calitatea profesorilor.

Mediafax foto// Mihai Dăscălescu

Cine e Rodica Zafiu

Rodica Zafiu este o lingvistă română, profesor universitar doctor la Facultatea de Litere a Universității din București.  Este autoarea mai multor volume despre limba română, prin care: „101 cuvinte argotice”, București, Humanitas, 2010 și „Limbaj și politică”, București, Editura Universității din București, 2007. Colaborează la reviste de cultură precum: România literară; Dilema; Dilemateca; Observator cultural. A participat la mai multe proiecte de cercetare naționale și internaționale: Hybrid Mentalities as a Result of the Totalitarian Discourse, Geografia e storia della civiltà letteraria romena nel contesto europeo; Romanian Grammar.

VIDEO: Romică Croitoru