OAMENI TARI. Caporalul Adrian Gorgotă, Poliția Militară: Drumul norocului și al lui Dumnezeu într-un teatru de operații. VIDEO
Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume și primăvara la salvat oamenii inundați. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operații intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de știre doar dacă vin cu tricolorul pe ei. Sunt militarii români.
Îi criticăm pe bloguri, forumuri și rețele de socializare pentru că s-au dus în Irak și în Afganistan, „să îi omoare pe amărâții care n-au nicio treabă cu noi”. Mulți uită, însă, că orice militar se duce unde i se cere, banii pe care îi primește pentru o misiune în teatrul de operație nu sunt singurul motiv pentru care ei merg acolo și, foarte important, mergem în toate aceste misiuni pentru că suntem membri NATO. Problema morală a mersului în aceste teatre este, deci, mult deasupra militarilor care se duc.
Și, totuși, deși, la nivelul prim, zgomotos, îi criticăm, în sondaje militarii se bat doar cu preoții pentru încrederea românilor.
Ceremonie de plecare în misiune // FOTO: MApN
Pentru a-i cunoaște pe acești oameni, pentru a asculta ce au de povestit, gândul a început seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak și cu un an înaintea retragerii din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre.
Pentru că în Armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.
Am început cu povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden. Am continuat cu cele trei încercări de dinaintea întoarcerii ale lt. col. Ion Okroș, după care vi l-am prezentat pe plutonierul Minel Cheșcu – tâmplarul care s-a dus cu parașutiștii în Irak și a ajuns maratonist. În fine, zilele trecute, sergentul major Aurel Mihale ne-a povestit de misiunea personală care l-a așteptat la întoarcere dintr-o misiune profesională, în Bosnia-Herțegovina.
Caporal Adrian Gorgotă, Batalionul 265 Poliție Militară, București
Continuăm astăzi seria OAMENI TARI cu caporalul Adrian Gorgotă, de la Poliția Militară. În vârstă de 37 de ani, caporalul este în Batalionul 265 Poliție Militară din București încă din 1990, anul înființării acestei structuri a Armatei române. Acum, este încadrat la Compania a III-a Poliție Militară, pe funcția de mecanic conductor de transportor amfibiu blindat (TAB).
În ultimii 12 ani, a reușit să meargă în șase misiuni internaționale: octombrie 2001 – aprilie 2002, în Bosnia-Herțegovina; iulie 2003 – ianuarie 2004, în Irak; iulie 2005 – ianuarie 2006, tot Irak; 2008, Afganistan, 2010, Afganistan; 2012, Bosnia-Herțegovina.
Cu toată această experiență, tot îi tremură vocea în fața camerei video. Este emoționat și, la fel ca mulți dintre colegii lui, este foarte precaut cu cât și ce spune. Pentru dat interviuri nu au avut antrenamente în Armată, or pregătirea este singurul lucru care îi dă încredere unui militar când este pus în fața unei noi misiuni, oricare ar fi ea. Îl asculți vorbind despre experiențele lui din teatrele de operații și fiecare misiune pare o floare la ureche.
„Ei te văd acolo ca o forță de ocupație, nicidecum că ai mers ca să-i ajuți”
Poliția Militară, în Bosnia-Herțegovina // FOTO: MApN
„Misiunea din Bosnia a fost una dintre cele mai ușoare misiuni”, începe el să povestească. „Nu se compară cu Irakul sau cu Afganistanul, în primul rând din cauza climei – la ei e aceeași climă ca și la noi – , din cauza populației, care a vrut binele și l-au avut. Adică ei și-au însușit democrația, sunt o țară liberă. Riscurile, iarăși, nu sunt aceleași, misiunile nu sunt aceleași. Acolo, în Bosnia, a fost cu totul altă misiune”, ne explică militarul.
Poliția Militară, în Bosnia-Herțegovina // FOTO: MApN
Bosnia, Irak și Afganistan – trei teatre foarte diferite, pe care le-a văzut, revăzut și comparat. Cât s-a schimbat în ele în ultimii ani? „Diferențele sunt mari”, ne răspunde Adrian Gorgotă, „deoarece, de la o misiune la alta, se schimbă foarte mult programa de acolo. În decursul timpului, părțile insurgente își schimbă atitudinea față de forța de coaliție care se află acolo. Unii tind să meargă către forța de coaliție, alții o neagă”.
Același lucru se poate spune și despre contactul cu oamenii, cu localnicii, ne explică militarul: „unii te plac, alții nu te plac, pentru că ei te văd acolo ca o forță de ocupație, nicidecum că tu ai mers acolo ca să-i ajuți”.
Tot ceea ce rămâne e să îți faci treaba cât mai bine, cât mai discret, cât mai puțin intruziv și să încerci, prin toate aceste aspecte, dar și prin ajutoare, să îi faci să te placă. Acest lucru contează foarte mult, nu pentru orgoliul lor personal, pentru dorința acestor români de a se simți bine primiți într-o țară pe care o bat la pas cu bocancii lor groși sau cu blindatele. Ai nevoie pentru siguranța ta și pentru șansele de reușită ale misiunii tale ca oamenii să nu ți se pună împotrivă.
„Fiind în permanență pe străzi, în orașe sau în localități, e inevitabil să nu ai contact cu ei, trebuie să stai de vorbă cu ei, să îi întrebi de problemele pe care le au și așa reușeam să îi apropiem”, povestește caporalul, care ne vorbește despre o schimbare clară mai ales în Afganistan. A fost martorul acestei schimbări, pe care a văzut-o producându-se de la o misiune la alta: „Este mult mai bine”, ne spune.
„La ei muncesc femeile, nu bărbații”
Și totuși, sunt încă multe neajunsuri. „În primul rând, este o țară, o populație foarte săracă. La ei muncesc femeile, nu bărbații; o țară plină efectiv numai de o zonă de stepă, un pământ foarte arid; se confruntă cu lipsa apei, mai ales a apei potabile, gaze nu au, canalizare… Au școli – școli de băieți, școli de fete separat”, descrie Adrian Gorgotă realitățile dure din teatrul afgan.
Dincolo de uniformă, caporalul este și tată. Are un băiat de 14 ani. Îi povestește și lui despre misiuni, însă într-o variantă „retușată”: „Mă întreabă cum a fost, cum este lumea acolo. Ce poți să-i spui unui copil de 14 ani? Bineînțeles că întotdeauna o să-i spun partea frumoasă a lucrurilor, nicidecum pe cea urâtă, iar partea cea mai frumoasă a unei misiuni e când te întorci acasă”.
FOTO: Poliția Militară, în Afganistan // FOTO: MApN
Partea cea mai grea
Care este partea cea mai grea, însă? „Să-ți pierzi un coleg”, este răspunsul lui Adrian Gorgotă. „Eu am fost mai norocos. Vedeți dumneavoastră, pe lângă meseria pe care trebuie să ți-o faci foarte bine, trebuie să mai ai și un pic de noroc„.
Pe lângă noroc, intervine și credința. La fiecare plecare din bază, militarii aflați în misiune își fac cruce. Motivul: nu știu dacă se mai întorc. Au biserici în baze, au preoți, care de foarte multe ori înlocuiesc superiorul în grad, înlocuiesc psihologul militar în momente dificile, înlocuiesc până și familia de acasă, pe care nici unul nu o „împovărează” cu umbrele unui teatru de operații.
Ceremonie de Ziua Poliției Militare // FOTO: MApN
„La început, întotdeauna este ‘nu pleca, ajunge'”
Orice greutăți sunt date uitării odată ce te întorci acasă. În scurt timp, se instalează dorința întoarcerii: „Noi, ca militari, în decursul anilor, ne pregătim pentru a ne face treaba, iar pregătirea din țară ne poate ajuta foarte mult în teatrul de operații, indiferent de natura sau locația lui. Suntem o familie, un grup unit și ne punem baza unul în celălalt, prin munca pe care o depunem. Și întotdeauna vom ști că cel din stânga te va apăra în permanență și tu pe el la fel. Asta ne face să avem foarte mare încredere unul într-altul, să ne cunoaștem foarte bine”.
Cum rămâne, însă, cu familia de acasă? „Familia de acasă e familia de acasă. Atât”, tranșează caporalul, după care ne povestește despre soția lui, înainte de o nouă plecare într-o misiune externă: „Bineînțeles că, la început, întotdeauna este ‘nu pleca, ajunge”, dar, vedeți dumneavoastră, mă trag dintr-o familie de militari. Am ales cariera militară și îmi place ceea ce fac. Atât timp cât este nevoie de mine, particip oricând”.
Instrucție // FOTO: MApN
De altfel, deviza Poliției Militare din România este „Oriunde, oricând”.
„În primul rând sacrificarea familiei”
Despre „familia” în uniformă ne vorbește și căpitanul Radu Vasilache, comandant de companie de la Poliția Militară. Are 59 de militari în subordine, pe care spune că e datoria lui să îi cunoască „foarte, foarte bine”.
„Pe lângă latura profesională, este datoria noastră, a militarilor, să cunoașem și să interacționăm cu subordonații, să le înțelegem problemele, să îi motivăm și să le creăm suficiente condiții pentru a-și îndeplini sarcinile. În primul și-n primul rând, suntem pe deplin conștienți de responsabilitatea imensă pe care o avem în a ne întoarce cu toți militarii în țară, la familiile lor, teferi, și mândri că am reprezentat Armata română oriunde”, ne-a mărturisit Radu Vasilache.
Căpitanul Radu Vasilache, comandant de companie de la Batalionul 265 Poliție Militară
La rândul lui, a fost în două misiuni externe, ambele în Afganistan: ianuarie-iulie 2008, iulie 2010-februarie 2011. În prima dintre aceste misiuni, l-a avut în subordine și pe caporalul Adrian Gorgotă.
Vorbește despre „efortul consistent” depus de caporal pe timpul pregătirii din țară – un lucru pe care l-ar spune oricare de acolo unui om din exterior despre unul dintre subalternii săi.
„A fost de bun augur faptul că militarul a participat și la alte misiuni, astfel încât și-a ajutat și colegii pentru a înțelege mai bine procedurile ce trebuiau urmate. Mai departe, în misiunea din Afganistan, a avut de îndeplinit atribuțiile unei funcții-cheie în cadrul subunității, pe cea de servant la mitralierele de pe transportorul amfibiu blindat – o muncă deosebit de grea, care necesita foarte multă atenție și concentrare, deoarece primul răspuns, dacă am fi fost atacați, era din partea lui și a celorlalți militari care deserveau mitralierele de pe transportoarele blindate”, ne explică Radu Vasilache, care precizează, pentru cei ca noi, veniți din exteriorul lumii lor închise, că pregătirea fizică și psihică, riscurile la care se expun, toate acestea îi fac pe militarii români oameni cu adevărat tari.
„Fac eforturi și sacrificii destul de mari – în primul rând sacrificarea familiei și a timpului acordat familiei”, este un alt argument al căpitanului Vasilache.
În Irak // FOTO: MApN
La întoarce, familia la unitate
Această dorință de a te întoarce mereu în teatru nu este neapărat o dependență de adrenalina din asemenea misiuni, spune Adrian Gorgotă. Este, mai degrabă, un pariu cu sine: „Nu se creează dependență, dar după un teatru de operații, te întorci acasă, te întorci la batalionul în care activezi și îți continui pregătirea pe care trebuie să o faci. După o anumită perioadă, îți dorești să mergi într-un teatru de operații pentru a valorifica într-adevăr ceea ce ai făcut și cunoștințele pe care le-ai acumulat. De abia acolo se văd, concret”, ne explică polițistul militar.
Chiar dacă are deja șase misiuni, șase plecări și șase întoarceri, fiecare revenire în țară este la fel pe Adrian Gorgotă: familia îl așteaptă mereu la unitate, iar un „bun venit” mai frumos nici că se poate. Pe urmă, te readaptezi la liniștea din țară. „Viața își continuă cursul”, rezumă Gorgotă.
Fiecare militar are o anumită perioadă de recuperare la dispoziție, în funcție de cât a stat în teatru. La această perioadă, se mai adaugă câteva zile pentru aclimatizare. În total, 15-16 zile. După acest timp, îți reiei sarcinile de serviciu din țară.
„Loc, timp… Simți în permanență”
Militarii sunt oameni foarte tari, ne spune caporalul Adrian Gorgotă, referitor la titlul dat de gândul acestei serii de interviuri. „Asta îi caracterizează: munca pe care o depun și scopul lor pe care îl au de fiecare dată, pentru îndeplinirea fiecărei misiuni”.
Unde mai e loc și timp pentru a și simți în această febră a misiunii în care prioritar este să îți lași reflexele dobândite în timpul pregătirii din țară să îți ghideze acțiunile? „Loc, timp… Simți în permanență, nu trebuie să alocăm o bucată din timpul nostru pentru a ne gândi la asta”. Fără, însă, nu se poate.
Demonstrație pentru gândul // Imagini: Florin Despa
După ce oprim camera, pornim cu toții, cu grad mic, cu grad mare, civili și militari, în curtea unității, unde avem parte de o surpriză: o demonstrație a unui exercițiu militar.
Prin zăpada de atunci, pe platoul din curte, vin două TAB-uri. Militarii sunt imperturbabili, își iau demonstrația foarte în serios. Fac inele de siguranță, verifică totul, se asigură, caută inamicul.
Lângă noi, superiorii par mulțumiți de ce văd. Se enervează nițel la final, în marea plecare de pe „scenă” a TAB-urilor: unuia dintre transportoare i-a ieșit în cale un Opel care venea cu 10 km/h prin curte, neștiind ce încurcă spectacolul militar. Până la urmă, autoturismul s-a dat la o parte, iar TAB-urile și-au văzut de drum.
Demonstrație pentru gândul // Imagini: Florin Despa
Ce este Poliția Militară
Poliția Militară, așa cum o știm astăzi, este o structură nouă, post-decembristă, a Armatei române.
Istoricul Poliției Militare, însă, se întinde până la mijlocul secolului al XIX-lea și este în strânsă legătură cu istoricul „Gendarmeriei” (Jandarmeriei) vremii. Primele atestări ale activității de „poliție a trupei” se regăsesc în documentele de „ființare a gendarmeriei” din 3 aprilie 1850, emise de Domnul Grigore Alexandru Ghica, potrivit MApN. Termenul consacrat de „Poliție Militară” își are originile în anul 1893, într-o lege a „Gendarmeriei rurale” promulgată de Lascăr Catargiu. Poliția Militară a fost desființată după cel de-al doilea Război Mondial, însă, în 1990, Ministerul Apărării Naționale a decis înființarea unei structuri unice, conform standardelor NATO, de Poliție Militară.
Această structură are, printre altele, ca atribuții însoțirea coloanelor militare, atât în țară, cât și în teatrele de operații, protecția obiectivelor și a personalului militar, pe timp de pace, dar și pe timp de război, culegere de informații, investigații, precum și diverse tipuri de escortă, ne-a explicat căpitanul Radu Vasilache.
Exercițiu Poliția Militară // FOTO: MApN
Polițiștii militari execută aceleași misiuni atât în țară, cât și în teatrele de operații, diferența fiind că merg în teatre cu mandat internațional.
„Suntem specializați pe controlul mulțimilor, pe îndrumarea și controlul traficului, protecția demnitarilor, escortarea suspecților și a prizonierilor de război”, ne-a mai explicat Radu Vasilache.
Premieră în relațiile româno-afgane
Ministrul român al Apărării, împreună cu omologul afgan // FOTO: Valentin Ciobârcă/MApN
Ministrul Apărării Naționale, Mircea Dușa, s-a întâlnit, săptămâna aceasta, cu omologul afgan Bismillah Khan Mohammadi, potrivit unui comunicat transmis de MApN. Aceasta a fost prima întâlnire la nivel de miniștri ai Apărării din relațiile bilaterale româno-afgane.
Cu ocazia întâlnirii cu Bismillah Khan Mohammadi, Mircea Dușa a transmis afganilor că România va rămâne angajată în Afganistabn și după retragerea din 2014 și va acorda asistență autorităților afgane la diferite niveluri.
„Un sprijin direct pe care România îl poate oferi în spiritul creșterii calitative a Armatei Naționale Afgane poate fi pregătirea și chiar formarea unui număr de ofițeri, subofițeri și maiștri militari în instituțiile române de formare și instruire, ‘care se bucură de recunoaștere și apreciere internațională’, a fost mesajul lui Dușa.
În prezent, avem în Afganistan 1.595 de militari. De regulă, militarii români sunt dislocați în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul, unde asigură zona de securitate a deja celebrei autostrăzi A1.
Mircea Dușa, în Afganistan, la Monumentul ridicat în memoria militarilor căzuți în teatrul de operații // FOTO: Valentin Ciobârcă/MApN
Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan și doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.
Aceștia sunt:
â–ºAfganistan: sublocotenenții post mortem Ion-Lucian Leuștean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurențiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheș (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 februarie 2009), Dragoș Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuț Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiță Drăgușanu (20 iunie 2006), Narcis Șonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogarași (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) și maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraș (7 aprilie 2009) și Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).
â–ºIrak: sublocotenenții Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) și Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.
*Cameraman: Florin Despa; Editor imagine: Daniel Ivan