OAMENI TARI. Dragoș Condurache, din nou în Afganistan: „Dacă m-aș întoarce cu drapelul militar, colegii îmi vor ține funeralii militare și vor spune că am fost un om tare”. VIDEO
De jumătate de an, ne-am întâlnit cu militari români. I-am întrebat, i-am ascultat, vi i-am prezentat. Unii i-au lăudat, alții nu au fost de acord cu ei. Unii nu i-au înțeles, alții nu i-au plăcut. La zece ani de la invazia din Irak, zece povești. Cu un an înainte de marea retragere din Afganistan, ne-am întors ochii către această parte a statului român care este Armata. Din ea fac parte oamenii pe care, deși nu îi cunoaștem, îi credităm cu o încredere neegalată decât de preoți.
Astăzi, închidem seria OAMENI TARI. Ultimele întrebări. Ultima poveste.
Am început cu povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden. Am continuat cu cele trei încercări de dinaintea întoarcerii ale lt. col. Ion Okroș, după care vi l-am prezentat pe plutonierul Minel Cheșcu – tâmplarul care s-a dus cu parașutiștii în Irak și a ajuns maratonist. Sergentul major Aurel Mihale ne-a povestit despre misiunea personală, un nou-născut, care l-a așteptat la întoarcere dintr-o misiune profesională, în Bosnia-Herțegovina. După el, caporalul Adrian Gorgotă, de la Poliția Militară, ne-a descris drumul norocului și al lui Dumnezeu într-un teatru de operații, caporalul Ionel Din ne-a vorbit despre orgoliile și lacrimile militarilor, iar maiorul Ștefan Neagu a încercat să ofere un răspuns la întrebarea românilor despre Irak și Afganistan: ce căutăm noi acolo? În fine, plutonierul Cosmin Ciacâru ne-a vorbit despre misiunile lui în Irak și Afganistan: „Emoția te ține viu. Chiar și acolo”, ne-a spus el. De Paște, plutonierul Niculae Dobrescu, de la Poliția Militară, ne-a descris imaginea militarilor români în aceste teatre de operații. Am vorbit până și despre biscuiții pentru copiii irakieni: „Stă în firea noastră să le îndulcim puțin traiul”, ne-a spus el.
Am reunit toate poveștile lor sub eticheta „OAMENI TARI”. Deși pregătirea și rațiunea sunt vitale pentru ei, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei. Sunt oameni tari, dar nu de piatră.
Căpitan Dragoș Condurache
Închidem seria OAMENI TARI cu căpitanul Dragoș Condurache, de la CIMIC (Cooperare Civil-Militară). Are 35 de ani și se poate spune că este în Armată de la 14 ani, când a intrat la Liceul militar din Craiova. Pe urmă, a făcut și Academia Militară. Este un ofițer de carieră care spune că îi place să creadă că, dacă ar ieși din Armată, ar putea face orice, pentru că e adaptabil – așa l-a făcut viața în uniformă. Dincolo de grade și uniformă, există și familia. Este căsătorit și are doi copii mici: de 2 și de 4 ani.
„Eu am jurat să îmi apăr țara chiar cu prețul vieții. Dumneavoastră ați fi făcut asta? Da sau nu?”
„Eu aș pleca aici de la jurământul militar”, ne spune căpitanul, când vorbim despre OAMENI TARI. „Eu am jurat să îmi apăr țara chiar cu prețul vieții. Dumneavoastră ați fi făcut asta? Da sau nu?” Ce răspunzi la așa ceva? Nu poți decât să zâmbești. El, însă, continuă: „E un risc pe care eu mi-l asum. Controlat sau nu, aș putea spun că am și datoria, dar trebuie să îl și conștientizez. Având în vedere că sunt în Armată de 14 ani, eu zic că am ajuns în postura în care mi-am interiorizat acest jurământ și dacă, spre exemplu, mâine aș pleca într-o zonă de operații și m-aș întoarce de acolo cu drapelul militar, probabil colegii mei îmi vor ține funeralii militare și atunci vor spune despre mine că am fost un om tare„.
Dincolo de jurământ, mai e și pregătirea pentru misiune: „Eu zic că totuși nu toată lumea ajunge să desfășoare o misiune de luptă într-o țară străină, în condițiile în care nu știi exact ce se va întâmpla acolo și conștientizezi de la bun început că sunt condiții foarte dure, că există riscul să nu te mai întorci acasă sau să te întorci pe bucăți și, în condițiile acestea, totuși, oamenii merg înainte. Da, există și familia, da, o prețuim, dar cred că este un aspect de reciprocitate. Atât timp cât eu, ca militar plecat în teatrul de operații, încerc să nu-i dau mai multe griji decât ar fi nevoie, și familia la rândul ei încearcă să păstreze doar aspectele pozitive, astfel încât să ne susțină de acasă. În felul acesta, nu suntem oameni tari doar noi prin sine, ci și prin faptul că avem și susținere. Atât colegii, cât și familia ne susțin. De unul singur, nimeni nu poate fi tare”.
Peste câteva zile, din nou Afganistan
Căpitanul Condurache a fost în două misiuni internaționale – în perioada 2007-2008 în Irak și 2010-2011, în Afganistan. În ambele misiuni, a fost în calitate de ofițer CIMIC. Peste câteva zile, va pleca din nou în Afganistan, în cea de-a treia lui misiune externă.
„În prima misiune, am fost cu un batalion din Timișoara – eram singurul ofițer de CIMIC din cadrul batalionului și făceam toată gama de activități specifice. Eram omul-orchestră„, povestește râzând. În cea de-a doua misiune, cea din Afganistan, era deja la nivel de brigadă și avea în subordine două batalioane românești, care aveau în componență echipe CIMIC.
În Irak, însă, fiind singurul ofițer CIMIC din România, lucra cu alți parteneri din alianța NATO, care erau în aceeași bază în care fusese și el dislocat: militari americani, ingineri din armata americană, echipă italiană de reconstrucție provincială.
FOTO: Ciprian Panga/MApN
„Lucram împreună, astfel încât să nu se întâmple să facem trei structuri același proiect, în aceeași localitate – să nu ne lăsăm păcăliți. Atunci, fiecare avea o anumită zonă, se ocupa de domeniile lui. Astfel că eu nu propuneam proiecte de reconstrucție de poduri – asta făcea un expert de reconstrucție provincială. Eu mergeam de multe ori în sate, împreună cu colegii români, pentru că ei erau cei care asigurau escorta, și stăteam de vorbă cu liderii locali, în așa fel încât tot timpul să avem un contact cu ei. Să știe că noi suntem acolo, chiar dacă ne văd patrulând pe autostradă, și depunem toate eforturile pentru a-i sprijini și pentru a-i îndrepta pe calea cea bună, a dezvoltării”, explică militarul.
Vorbește frumos, mult – lucru rar în breasla lui – și despre oameni – ca orice ofițer CIMIC.
Școala, frizeria și croitoria
Printre proiectele lui de început se numără construirea de rețele de electricitate sau reparații de drumuri. „Am finalizat și o școală acolo, la un moment dat am făcut și o frizerie. Da, ține de partea economică”, ne spune. Dintre toate, școala aceasta este mândria lui.
„Fusese începută de alți doi colegi înaintea mea, unul a propus, iar celălalt a făcut demersurile necesare, iar eu am fost fericitul căruia i s-a aprobat și căruia i-a venit finanțarea și am parcurs toate etapele, până la finalizarea proiectului. După care am ținut legătura și cu directorul școlii, mergeam acolo cu rechizite, cu jucării. Ulterior, am făcut un atelier de croitorie care s-a desfășurat chiar acolo în școală. Aș putea spune că acela este proiectul pentru care sunt cel mai mândru„, povestește căpitanul.
Școala avea șase săli de clasă – toate pentru ciclul primar. În total, loc pentru aproximativ 120 de copii. Partea de croitorie era pentru femei, care veneau să lucreze după-amiaza, când se încheiau cursurile. Primul curs de croitorie a avut 12 participante.
Am stat de vorbă cu căpitanul Condurache într-o sală de pregătire, compartimentată ca la teatru, cu decor, cu poze, cu obiecte din Afganistan. În această încăpere, se exersează condițiile de pe teren. Militarii beau ceai, joacă pe rând rolul liderilor locali, pentru a recrea întâlnirile numite shura în Afganistan. Nu vorbesc în română, pentru că acolo au un interpret, cu care vorbesc în engleză. Totul e, deci, cât mai apropiat posibil de ceea ce îi așteaptă, cultural cel puțin, în Afganistan.
„N-am încercat niciodată să le impun cultura proprie sau religia”
Toți ofițerii CIMIC care merg în misiune fac și studii de regiune, pentru a învăța în detaliu diferențele culturale, obiceiurile, regulile societății în care vor merge. Acestea sunt aspecte esențiale într-un loc condus mai mult de tradiții, de cutume, decât de legi. „Deși nu îți dai seama, pui încet cărămidă peste cărămidă și când ajungi să participi la pregătirea efectivă pentru misiune, ești mai pregătit decât crezi. La prima misiune, n-am știut exact ce o să se întâmple – n-ai de unde să știi cum o să reacționezi într-o situație în care nu ai mai fost”, explică militarul, care a fost și în Iordania, la un curs de limba arabă.
Îl întrebăm cum faci, odată ajuns în astfel de locuri, să nu îți impui propriile valori, să încerci să le înțelegi măcar stilul de viață și valorile lor – statutul femeilor sau al copiilor, de exemplu? „De câte ori am interacționat cu populația locală, i-am tratat ca pe orice alți oameni: cu mult bun simț și m-am gândit că ce aș putea face eu ar putea face și el. N-am încercat niciodată să le impun cultura proprie sau religia. Niciodată. Pentru că fiecare om are dreptul la conștiință proprie și la alegerile sale. Am încercat să văd care sunt punctele care ne unesc și am mers pe această direcție, în așa fel încât comunicarea să fie cât mai bună”, este răspunsul lui.
„Nu au luxul de a spune fățiș ‘eu sunt pro-NATO sau împotrivă””
Între Afganistan și Irak există multe asemănări, date mai ales de cultura musulmană. Însă una dintre diferențele pricipale identificate de căpitanul Condurache este dată de diferența de infrastructură: „În Afganistan, nu exista acces la autorități locale atât de bine organizat cum era în Irak. Consider că Irakul era un pic mai avansat decât Afganistanul. Totuși, îmi aduc aminte când au ajuns pentru prima oară românii în provincia în care sunt acum, americanii tăiau drumuri prin munți. Nu exista cale de acces, ceea ce înseamnă clar că oamenii erau izolați. Atunci, apartenența la un trib e cea care le dă lor un sens”, povestește căpitanul.
FOTO: Shah Marai/AFP/Mediafax
De altfel, dincolo de infrastructură, există și o diferență de atitudine, de deschidere a afganilor, față de cum a fost cazul irakienilor, explică el: „În Afganistan, în momentul de față, există următorul aspect: populația locală este mai vulnerabilă în fața insurgenților și, pentru că nu au garantată siguranța 24 de ore din 24, nu au luxul de a spune fățiș ‘eu sunt pro-NATO sau împotrivă”. Împotrivă pot, pentru că nu îi supără nimeni, dar dacă ei s-ar afișa fățiș pro-NATO, ar exista riscul ca insurgenții să-i… deranjeze, să zicem. Sunt localități în care pur și simplu nu se poate intra din simplul motiv că oamenii de aici nu vor să își asume riscul și atunci le spun militarilor când vin ‘vă rog să vă întoarceți, nu vă primim”, sau sunt localități considerate ostile prin evalurăile care se fac pe partea de informații”.
Situația este îngreunată și de aspecte date de cultura islamică, potrivit căreia oamenii trebuie să găzduiască orice trecător sau pelerin. Astfel, orice insurgent poate fi considerat pelerin. „Ei au această obligație, nu pot să îi spună ‘pleacă de aici”. Există o încăpere cu așternuturi și mâncare în care oricine poate să poposească”, ne mai povestește Dragoș Condurache.
„Le oferim uneltele, nu le dăm peștele”
Parte a activității militarilor CIMIC este să se întâlnească frecvent cu liderii locali, cu oamenii de rând, cu autoritățile guvernamentale, pentru a afla care sunt nevoile lor. „Le oferim uneltele, nu le dăm peștele”, subliniază Dragoș Condurache.
De la puțuri în zone fără acces la apă, la diverse lucrări de reparații, la crearea de locuri de muncă, toate sunt importante nu doar din punct de vedere umanitar. Ai nevoie ca oamenii în a căror țară te afli, pentru a te lupta cu un inamic de multe ori ascuns, cum sunt insurgenții din Afganistan sau Irak, să aibă măcar puțină simpatie pentru tine și colegii tăi. Să fie deschiși și, uneori, să te și ajute. După cum ne-au spus și colegi militari de-ai căpitanului Condurache, uneori îți pot spune și unde e următoarea bombă pusă în calea ta. De asemenea, foarte important, aceste proiecte se fac din fondurile NATO, nu ale Armatei române.
„Caz concret: mergi într-un sat, constați că e lipsă de apă, localnicii vor să aibă acces la apă potabilă și atunci eu, ca ofițer CIMIC, când mă întorc în bază, scriu un raport și înaintez o propunere de proiect, în care spun că, în acel sat, am discutat cu localnicii și eu consider că este necesar ca acest proiect să fie implementat, respectiv construirea unei fântâni. Trebuie să cunoaștem care sunt nevoile lor, pentru că sunt localități în care există, spre exemplu, o mare penurie de apă și, din punctul de vedere al armatei noastre, aceasta este văzută ca o criză umanitară. Atunci când un nou-născut nu poate să folosească apă potabilă, poate să se îmbolnăvească și atunci speranța lui de viață scade”. După ce este aprobat proiectul, se găsește un contractor, se execută proiectul din banii NATO și oamenii au fântână în sat.
„Există o parte care ține de profit – oamenii încearcă să atragă fonduri, pentru că știu că există”
Răspunsul oamenilor poate veni sub două forme: „Sunt două aspecte pe care le-am întâlnit în ambele părți, și în Afganistan, și în Irak. Faptul că o coaliție sau NATO ajunge într-o zonă de operații și că are fonduri la dispoziție este cunoscut de localnici. Atunci există o parte care ține de profit, de conjunctură – oamenii încearcă să atragă cât mai multe fonduri, pentru că știu că există, dar e și cealaltă parte, atunci când chiar există o necesitate, care ține de sănătate sau de alte aspecte, care trebuie rezolvată. În ambele situații, necesitatea există, dar sunt situații în care oamenii insistă pentru că știu că există posibilitatea de a folosi aceste fonduri”.
De multe ori, oamenii cer mai mult decât li se poate da. „Ce a fost cel mai greu? Poate faptul că oamenii își doreau să îi ajutăm să facă un întreg orășel acolo unde ei își făcuseră câteva căsuțe, când noi nu putea să facem decât un proiect mititel, pentru că era vorba și de câți bani investeai într-un sat mai mic sau într-unul mai mare”, ne răspunde căpitanul, când îl întrebăm care a fost cea mai dificilă parte a muncii lui de ofițer CIMIC în aceste două zone.
„Totuși, contează ca femei”
O problemă mare în țări precum Irak sau Afganistan este că nu ai acces la femei. Așa s-au născut micile echipe CIMIC cu femei-militar – Female Engagement Team sau FET. „În Afganistan, ca în orice țară musulmană, femeia este datoare să nu se afișeze în prezența altui bărbat și nici bărbații nu au voie să se uite după alte femei. În acest context, militarii români nu aveau acces să afle care sunt problemele populației feminine. Aveau acces la fete până la o anumită vârstă. Ne-am adaptat la aceste condiții și am introdus echipe de aproximativ trei militari, care sunt femei și care merg în satele în care merg și ostașii noștri și încearcă să interacționeze cu populația feminină. Nu întotdeauna liderul local, cel care stăpânește locul, permite acest acces”, ne explică Dragoș Condurache.
De aceea, merge întâi echipa întreagă, negociază cu acest lider local și încearcă să îl convingă de avantajele unor astfel de întâlniri.
„De multe ori, sunt femei care au nevoie de asistență medicală”, adaugă militarul.
FOTO: Ciprian Panga/MApN
Pe lângă un astfel de ajutor medical, se mai organizează și întâlniri cu femeile afgane din diferite localități, tocmai pentru ca ele să se organizeze odată ce sunt în același loc și vorbesc despre problemele comune. „Spre exemplu, în perioada în care am fost în Afganistan, guvernatorul provincial a fost cel care a organizat o întâlnire cu femeile din provincie, de 8 martie. El a fost în postura de a le arăta păsurile și de a le arăta că, totuși, contează ca femei”. Într-o societate occidentală, „totuși, contează ca femei”, ar fi stârnit multe polemici. Când enunțul este desprins din Afganistan, descrie un mare pas înainte în ceea ce privește drepturile omului în această parte a lumii.
„De asemenea, există proiecte prin care se încearcă dezvoltarea deprinderilor femeilor din această zonă de operații. O colegă de-a mea a dezvoltat un proiect de curs de croitorie prin care femeile au ajuns să dezvolte un atelier care producea țesături, pe care ulterior să le vândă într-un sistem organizat și să finanțeze mai departe existența acestui atelier”. Astfel, aceste femei ajungeau să câștige bani pentru familiile lor. Mare lucru, într-o societate în care capii familiei, bărbații, se „pensionează” la 30-40 de ani, vârstă după care copiii și nevestele trebuie să le dea de mâncare și să întrețină familia.
În stânga lui Condurache, pe niște panouri, sunt două costume tradiționale de copii, din primul lot produs de atelierul de croitorie făcut de CIMIC-arii români.
Ce este CIMIC
Cooperarea civil-militară, CIMIC, este o specialitate relativ tânără în Armata României, dacă nu chiar cea mai tânără, ne explică Dragoș Condurache. „Unitatea din care fac parte a fost înființată în 2001″, adaugă el.
Care este scopul acestor structuri? „Ca atunci când o forță armată intervine într-o zonă de operații, această parte de cooperare civili-militară să se interfereze direct cu populația locală, astfel încât comandantul să nu aibă bătăi de cap în ceea ce privește populația. Vine lumea la poartă să se plângă că are probleme, atunci ofițerul CIMIC e cel care preia problema și apoi o prezintă comandantului”, ne învață căpitanul.
Cooperarea nu este doar cu localniciii, ci și cu autoritățile locale din zona respectivă, astfel încât acestea să se implice și ele în viața civilă. Mai e și coordonarea eforturilor cu ONG-uri locale și internaționale, astfel încât să existe o sincronizare și o completare reciprocă.
„Militarii din batalionul nostru merg într-o zonă de operații și efectiv se întâlnesc cu lideri locali, cu populația locală, stau de vorbă cu ei la întâlniri care în Afganistan se cheamă shura. În felul acesta, ajung să se cunoască reciproc. Poate localnicii îi consideră invadatori sau poate îi consideră prieteni. În felul acesta, noi transmitem mesajul pe care Armata îl are de transmis, acela că noi nu suntem acolo ca să-i invadăm, ci ca să-i sprijinim și să-i ajutăm, în măsura în care ei vor să fie ajutați”, ne spune Dragoș Condurache.
Se fac, deci, diverse proiecte, cu fonduri NATO – un fel de fonduri europene pentru noi, ne explică militarul.
Noi, românii, suntem foarte pricepuți la CIMIC, ne asigură el. N-am făcut noi asta instituționalizat de mult timp, însă tot o formă de CIMIC făceam și în ’90: „Deși armata României a trimis trupe în teatrele de operații din anii ”90 și ceva, și nu întotdeauna au fost ofițeri cu CIMIC-ul, părerea mea este că militarii români au în sânge această trăsătură de a se face plăcuți. Sunt sociabili și, chiar dacă nu înțeleg pe deplin cultura lor, știu că relaționarea este foarte importantă. Asta au făcut dintotdeauna și prin asta au fost foarte buni CIMICari, chiar dacă nu pentru asta au fost plătiți”
Iar rezultatele se văd, spune Dragoș Condurache: „Faptul că militarii români au fost mereu bine văzuți fie în Irak, fie în Afganistan, fie în Angola se datorează atât militarului de rând, care face patrulă și se oprește și stă de vorbă cu sătenii pe care îi întâlnește, dar și celor din structurile de CIMIC, care au ajuns să relaționeze direct și să afle care sunt problemele și cum ar putea să îi ajute pe localnici”.
La final, vorbim despre oamenii tari, despre imaginile de pe pereți, cu diverse proiecte. Superiorii lui sunt mulțumiți că „a vorbit frumos”. În minte, însă, rămâne fără răspuns întrebarea lui Dragoș Condurache: „Dumneavoastră ați fi făcut asta?”.
În prezent, mai avem 1.565 de militari în Afganistan. De regulă, românii sunt dislocați în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul, unde asigură zona de securitate a deja celebrei autostrăzi A1.
Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan și doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.
Aceștia sunt:
â–ºAfganistan: sublocotenenții post mortem Ion-Lucian Leuștean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurențiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheș (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 februarie 2009), Dragoș Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuț Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiță Drăgușanu (20 iunie 2006), Narcis Șonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogarași (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) și maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraș (7 aprilie 2009) și Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).
â–ºIrak: sublocotenenții Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) și Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.
Cameraman: Vlad Lomnășan
Editor imagine: Daniel Ivan