OAMENI TARI. Ionel Din și lecțiile Afganistanului: „Acolo, orgoliile se lasă deoparte”. „Și militarii plâng câteodată”. VIDEO

Am început cu povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden. Am continuat cu cele trei încercări de dinaintea întoarcerii ale lt. col. Ion Okroș, după care vi l-am prezentat pe plutonierul Minel Cheșcu – tâmplarul care s-a dus cu parașutiștii în Irak și a ajuns maratonist. Sergentul major Aurel Mihale ne-a povestit de misiunea personală, un nou-născut, care l-a așteptat la întoarcere dintr-o misiune profesională, în Bosnia-Herțegovina. După el, caporalul Adrian Gorgotă, de la Poliția Militară, ne-a descris drumul norocului și al lui Dumnezeu într-un teatru de operații.

Nu știm foarte multe despre ei. Au făcut din lumea lor, a gradelor, un univers distinct în societatea românească, o lume închisă. Vorbim despre ei rar, mai mult în circumstanțe nefericite – dezastre naturale, un erou căzut. E greu de înțeles pentru noi de ce pleacă, de ani de zile, în niște locuri în care simțim că noi, românii, nu avem ce căuta. Și totuși, militarii români se bat doar cu preoții pentru încrederea populației.

Pentru a-i cunoaște pe acești oameni, pentru a asculta ce au de povestit, gândul a început seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak și cu un an înaintea retragerii din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre.

Cum în Armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.

Caporal Ionel Din face parte, de 12 ani deja, din Batalionul 2 Infanterie – Călugăreni. A fost în două misiuni internaționale, una în Afganistan, în 2006, cealaltă în Bosnia-Herțegovina, în 2008.

Spune că nu îl interesează politica din țară, pentru că, „în general, militarii nu fac politică”. În ceea ce-l privește, nu îl interesează niciun alt domeniu, pentru că nu se imaginează altfel și altundeva decât în Armată. Când îl întrebăm ce s-ar vedea făcând dacă ar renunța la unformă, nu are un răspuns: „Să știți că nu mi-am pus întrebarea asta. Din contră, eu vreau să acced pe o treaptă superioară. Consider că am destulă experiență și vreau să avansez tot în cadrul Ministerului. Tot aici mă văd. Cel puțin în viitorul apropiat, dar și în cel îndepărtat, tot aici mă văd”.

Când propriul copil te trimite în misiune

Plecarea în Afganistan a fost prima despărțire îndelungată de cea cu care se căsătorise cu doar un an în urmă și nu a fost deloc ușoară nici pentru el, nici pentru familia lui. „Familia a negat. E un lucru normal să nege. Niciun părinte nu vrea să-și trimită copilul într-o zonă de conflict. Dar văzând cât de determint sunt, au zis ‘o să te lăsăm să faci ceea ce simți”. Și asta am simțit: să plec”, ne povestește militarul. Asta ar face și acum, spune el. În momentul în care s-ar ivi ocazia, ar pleca iar „fără rezerve”.

„Eu cred că, totuși, misiunile militarilor sudează și mai mult relațiile dintre soție și soț. Dacă e o relație adevărată, nu au cum să fie probleme pe parcurs sau după”, spune caporalul.

În cele șase luni petrecute în Afganistan, a vorbit zilnic cu familia: „Vorbeam despre sănătate – că sunt sănătos și totul e bine. Nu puteam să-i conectez la tensiunea care era sau alte probleme de sănătate – mici – pe care le-am avut pe parcursul misiunii. În general, totul era bine și frumos”.

Acum, are și un copil, un băiat în vârstă de trei ani – spre deosebire de misiunile anterioare, încă o persoană dragă pe care ar lăsa-o în urmă, așteptându-i întoarcerea, în cazul în care s-ar ivi ocazia și ar pleca din nou. Chiar și așa, spune că fiul lui nu este nici pe departe un motiv care să-l țină aproape de casă. Dimpotrivă: „Nu știu dacă, atunci când ai un copil, te face să rămâi. Din contră: am văzut în Afganistan copii care trăiesc într-o anumită condiție socială, și aș fi bucuros să ajut, așa, la nivelul meu, cât pot, ca acei copii să ducă o viață cum duce copilul meu. Deci un motiv în plus pentru mine să plec. Contează mult o sticlă de apă dacă le dai copiilor ălora. Contează pentru ei”.

Plecarea în Afganistan a Elementului Național de Sprijin // FOTO: Petrică Mihalache/MApN

„Nu poți să nu-ți ajuți un camarad. Nu ai cum”

Afganistanul, primul lui teatru de operații, i-a dat lui Ionel Din o lecție pe care a ajuns să o prețuiască foarte mult: „Am învățat că întotdeauna trebuie să îți ajuți camarazii. Întotdeauna trebuie să ajuți și, la rândul tău, să ceri ajutorul când ai nevoie, din partea camarazilor, din partea superiorilor. E o lecție esențială”, ne explică militarul. „Nu poți să nu-ți ajuți un camarad. Nu ai cum”, punctează caporalul.

Și totuși, de-a lungul discuțiilor noastre cu toți acești militari, nu ai cum să nu te întrebi în ce măsură sunt dispuși acești oameni tari, pentru care disciplina și pregătirea sunt esențiale, să ceară ajutorul, să admită că au nevoie de ajutor.

Ionel Din, spre exemplu, spune că nu a avut încă nevoie să ceară, dar că, dacă ar fi cazul, nu ar avea ezitări în a face acest pas. „Acolo, orgoliile se lasă deoparte”. Iată a doua lecție pe care ți-o dă un teatru de operații. O lecție de viață și, de multe ori, o lecție de supraviețuire.

Echipă task force „Golden Lions”, în observare în Afganistan // FOTO: Căpitan Adrian Jianu/MApN

„În țară, cu mai mult sau mai puțină ironie, totul a fost bine„

Dacă îl întrebăm de experiențe grele din misiune, nu are vreuna a lui de povestit. Are, însă, povești de camaraderie: „Nu am avut o experiență marcantă, dar a fost un moment dificil în care un coleg și-a pierdut un bunic de care era foarte atașat și l-am ajutat, chiar a fost mult mai determinat decât la început”. Înconjurați de moarte, moartea din liniștea de acasă e un șoc.

„Să-ți ajuți colegul, camaradul de armă nu este un act de bravură, mai ales pe câmpul de luptă. Este pur și simplu o lege a ostașului. După ce ai terminat conexiunea cu cei de acasă, vorbești și te întorci la colegul tău de grupă, colegul tău de pluton, la comandantul tău. Cu ei împărtășești timp de șase luni tot ceea ce ai făcut”, ne învață militarul.

„Atunci, pe moment, nu ai timp de reflecție asupra faptelor, mai ales când ești în misiune. Lași să treacă misiunea, ești concentrat acolo, începi să le diseci mai târziu, după misiune, după venirea în țară. În țară, cu mai mult sau mai puțină ironie, totul a fost bine„, ne mai spune caporalul.

FOTO: Căpitan Adrian Jianu/MApN

„Pentru un militar nu contează că are două misiuni, trei misiuni„

După aceste șase luni, trecerea dintre cele două lumi se face mai repede decât s-ar crede. „În ultima zi, mi-am făcut ranița și am așteptat să plec, să revin în țară. Când am revenit, au urmat testele medicale stabilite după întoarcerea în misiune, testele psihologice, după care am revenit la viața socială de care eram despărțit de șase luni. A fost ușor. În câteva zile, ești conectat la realitatea ta socială de dinainte„, povestește caporalul Ionel Din.

Privind acum retrospectiv, compară Afganistanul cu misiunea pe care a avut-o doi ani mai târziu, cea din Bosnia-Herțegovina: „Au fost două misiuni complet diferite. Dacă în Afganistan încă persistă conflictul armat, în Bosnia era deja terminat. Acolo făceam doar misiuni de patrulare și de verificare a unor zone. Era mult mai multă liniște”. Liniștea din Bosnia pare acum și mai mare dacă ne amintim că perioada în care Ionel Din a fost în Afganistan era una foarte dificilă, în ceea ce privește condițiile din teatru, condiții la care și el a fost învățat să se aștepte.

Totuși, din ce știe de la colegii lui care au mers ulterior în Afganistan, e și acolo mai multă liniște acum comparativ cu momentul în care a ajuns el acolo. „Prima impresie când am ajuns acolo… Mă așteptam, mentalul se pregătise pentru ceva mai rău, dar nu era chiar atât de rău. Nu mi s-a părut ceva ieșit din comun. O zonă de conflict”, își amintește caporalul. Ca sarcini pe timpul acestei misiuni, Ionel Din s-a ocupat de securizarea bazei și de escortarea convoaielor.

O altă lecție a teatrelor de operații este că pregătirea de misiune nu se încheie în momentul plecării spre Afganistan, Irak, Bosnia sau orice alt teatru. Ea trebuie să continue și acolo – fizic și psihic: „Pregătirea psihică și fizică sunt determinante. Pregătirea fizică poate continua și acolo și tot timpul trebuie să te pregătești și să îți actualizezi cunoștințele. Pentru un militar nu contează că are două misiuni, trei misiuni – trebuie să fie la fel de pregătit și din ce în ce mai pregătit pentru fiecare provocare în parte”.

„Fiecare dintre noi avem emoții, numai că meseria aceasta de luptător te învață să le dozezi altfel”

Îl ascultăm vorbind, la fel ca fiecare dintre colegii lui, despre pregătire, despre misiuni, despre liniște, despre puținele amintiri pe care le au acești oameni expuse celui care întreabă, în momentul în care se întorc dintr-o misiune. Îi vorbim, astfel, caporalului Din despre „Oameni tari„, titlul sub care am reunit toate poveștile militarilor pe care i-am cunoscut. Ne întrerupe, spunând: „Și militarii plâng câteodată”.

După care adaugă: „Emoțiile fac parte din viață. Fiecare dintre noi avem emoții, numai că meseria aceasta de luptător te învață să le dozezi altfel. Meseria de luptător triază caracterele puternice de cele slabe. Nu ai cum să ajungi într-un teatru de operații și să fii un caracter slab, pentru că nu faci față cerințelor de dinainte de plecarea în misiune. Eu așa văd un caracter puternic: pregătit mental și fizic să facă față oricăror situații de acolo”. Cercul se închide și ajungem iar la pregătire.

FOTO: Căpitan Adrian Jianu/MApN

În prezent, avem în Afganistan 1.595 de militari. De regulă, militarii români sunt dislocați în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul, unde asigură zona de securitate a deja celebrei autostrăzi A1.

Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan și doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.

Aceștia sunt:

â–ºAfganistan: sublocotenenții post mortem Ion-Lucian Leuștean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurențiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheș (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 februarie 2009), Dragoș Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuț Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiță Drăgușanu (20 iunie 2006), Narcis Șonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogarași (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) și maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraș (7 aprilie 2009) și Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).

â–ºIrak: sublocotenenții Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) și Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.

FOTO: MApN

*Cameraman: Cătălin Sanda; Editor imagine: Daniel Ivan