OAMENI TARI. Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu câteva ore înainte de asasinarea lui Osama Bin Laden. VIDEO

Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume și primăvara la salvat oamenii inundați. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operații intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de știre doar dacă au un tricolor peste ei. Și, totuși, se bat doar cu preoții la capitolul încrederea populației.

Aceștia sunt militarii români.

Pentru că avem o încredere „tăcută” în ei și asta ține loc de „mulțumesc”, pentru că nu îi întrebăm, la întoarcere, ce au pățit, pentru că nu stăm să îi ascultăm, deși au atât de multe lucruri extraordinare de spus pe care ei le consideră mult prea normale, gândul începe de astăzi seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak și cu un an înaintea încheierii părții de combat din operațiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre, trimiși să reprezinte România, în virtutea angajamentelor noastre internaționale.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.

Plutonierul adj. Marius Apostol, acum cetățean de onoare al orașului Bragadiru și membru al Batalionului 500 Sprijin din București, a fost în șase misiuni internaționale, în perioada 1996-2011: Bosnia-Herțegovina, Irak și Afganistan. Cu uniforma perfect aranjată, purtând pe ea toate însemnele care alcătuiesc CV-ul unui militar, de la misiuni, la decorații și cursuri, vorbește despre aceste experiențe internaționale. Își alege încet cuvintele, pentru a nu spune ceva greșit, pentru a vorbi frumos, aranjat – la fel ca ținuta militarului. Aceasta, în ciuda disconfortului fizic pe care i-l provoacă urmele războiului.

Fatidicele ore de dinaintea asasinării lui Osama

În 1 mai, 2011, cu doar câteva ore înainte de deja legendara misiune de asasinare a lui Osama bin Laden, Apostol se afla într-o misiune de patrulare pe celebra autostradă A1 din Afganistan, unul dintre cele mai importante obiective strategice din țară.

„Eram într-o patrulă, pe autostrada A1, la aproximativ un metru de un culvert (tub sub autostradă, n.red.). Am sărit în aer cu un vehicul MRAP (mașină blindată, de circa 20 de tone, n.red.). A fost o încărcătură de aproximativ 200 de kilograme de explozibil. Practic, au fost câteva fracțiuni de secundă. Am fost aruncați la 180 de grade, eu am intrat în comă. Am fost extrași de acolo după aproximativ 20-30 de minute”, descrie Apostol incidentul cu informații pe care le știe numai de la colegii lui din patrulă. După ce a ieșit din comă, o săptămână mai târziu, camarazii i-au reconstruit scena, pentru a putea înțelege ce i s-a întâmplat.

„Prima întrebare când m-am trezit a fost: ‘locotenente, unde ne aflăm?'”, ne spune militarul. Locotenentul era într-un pat alăturat, iar ei se aflau în Landstuhl, Germania. Coloana vertebrală a lui Apostol era ruptă în două locuri și avea traumatisme grave și la picioare. „Te vezi înconjurat de oameni noi și, practic, când arunci o privire asupra corpului tău și vezi o grămadă de tuburi este ca o trecere. Dintr-un om sănătos, te vezi … nici nu știu ce cuvânt să folosesc. Trebuie să ai o putere foarte mare să treci peste. Și pentru militari, pentru că și noi suntem oameni”, ne explică plutonierul și începe să ne vorbească despre lupta cu sine în astfel de condiții.

„Ca să te ridici din nou, trebuie să lupți. Bineînțeles, și cu ajutorul lui Dumnezeu, să spui >. Eu am politraumatism, dar important este că trăim toți din echipaj și că ne-am întors toți acasă” – iar acesta este lucrul pe care îl spun toți cei care au scăpat, indiferent cum, dintr-o asemenea experiență.

La plecarea din bază, întotdeauna semnul crucii

La plecarea din bază, în timpul unei misiuni, militarii își fac de fiecare dată cruce, pentru că nu știu dacă se mai întorc. La plecarea din misiune, au același îndemn pentru cei care vin: „Plecați toți, vă întoarceți toți”. Plutonierul Apostol a plecat de șase ori. De două ori, nu s-au mai întors toți. Sublocotenentul post-mortem Remus Brânzan a căzut la datorie în 17 septembrie 1996, în timpul unei misiuni de lărgire a coridorului Gorazde din Bosnia.

Al doilea teatru din care s-au întors cu unu mai puțin a fost Afganistan. „Am pierdut un coleg și un prieten, Marius Covrig. Este dureros. Dar și-a făcut datoria”, spune plutonierul și ne roagă să facem o pauză. Ochii acestui om tare s-au umplut de lacrimi.

În stânga, Remus Brânzan. În dreapta, Marius Covrig // SURSA: MApN/Eroi

„Câteodată, se spune că la militari este de la extaz la agonie. Extazul când pleacă, agonia când ajunge”, mărturisește plutonierul.

„Acolo, toți colegii trăim ca un frate sau ca o soră. Acolo sunt oamenii mai tari”

„Orice teatru de operație schimbă un pic, schimbă psihicul militarului, puterea lui. E foarte greu după aceea să spui a fost ușor sau greu pentru mine. Acolo, toți colegii trăim ca un frate sau ca o soră”, mai povestește militarul, care se mândrește că, dacă i-ar aduna pe toți „frații” și „surorile” din cele șase misiuni, ar ajunge de 3-400 de suflete. „Acolo, în teatrul de operație, el (colegul, n.red.) ți-e și mamă, el ți-e și tată, el ți-e și soră. Ajungi în așa fel încât, dimineața când te trezești și discuți cu el, să-l simți din priviri și să știi dacă are o problemă, îl neliniștește ceva”, explică Apostol, cu sclipirea în ochi a unui om care știe că a descoperit ceva pe lumea aceasta pe care nu toți avem șansa de a-l descoperi: comunitatea.

De altfel, din numeroasele ore de discuții cu toți acești militari, indiferent de misiune, de armă, de personalitate sau de vârstă, un lucru îl spun cu toții: experiența din zonele de conflict îți dă cel mai profund simț al comunității pe care poți să îl trăiești în societatea modernă.

„Acolo se încheagă lucruri. Acolo sunt oamenii mai tari. Gândiți-vă ce înseamnă când ai un coleg rănit sau decedat. Dincolo de ceea ce vedeți dumneavoastră în imaginea unui militar, e logic că se ascund și alte lucruri. Dar militarii români într-adevăr sunt niște oameni tari”, ne explică bărbatul, după ce l-am întrebat care e definiția proprie a termenului „Oameni tari”, în raport cu militarul român.

„Oamenii tari sunt cei care, prin curajul lor, își duc până la capăt obiectivele. Practic, când depui jurământul militar, îl depui și trebuie să îl ții cu demnitate – și față de țară, și față de familie și copii. Față de absolut tot”, este un alt răspuns la întrebarea noastră.

„Este cumplit să îți vezi copiii la spital – să plângă”

Comunitatea e la fel de importantă, însă, și la întoarcere, mai ales în cazul răniților sau familiilor celor uciși. Monumente pentru eroii căzuți, sprjin din partea autorităților pentru cei răniți, distincții onorifice – acestea sunt toate extrem de importante pentru cei care poartă uniforma militară. O mână întinsă și un simplu „mulțumesc” contează foarte mult pentru un militar, spune Apostol: „Nu m-am așteptat ca, în comunitatea în care eu trăiesc, să vină lumea să mă pupe, să îmi spună >. Sunt niște lucruri foarte importante, mai ales când vii din teatrul de operație și ești rănit, cum a fost cazul meu”.

Așa se face și recuperarea: în grup. „În primul rând, trebuie să ai familia după tine. Pe urmă, sunt colegii, prietenii, care îți vin alături, comunitatea în care trăiești. Este cumplit să îți vezi copiii la spital – eu am doi băieți – să plângă. Am stat șapte luni la pat, imobilizat. Am încercat pe cât posibil să le arăt copiilor mei că voi deveni din nou același tată pentru ei”.

De ajutat, l-a ajutat și batalionul. „Despre domnul Apostol aș putea să spun că este ca și ruda mea”, spune comandantul Batalionului 500 Sprijin, colonel Petrișor Jalbă. „L-am cunoscut de când a venit în batalion – era comandantul plutonului transport. A avut cinci misiuni la activ până la venirea în unitate, a șasea misiune i-am aprobat-o eu. Cea în care a fost și rănit”, spune colonelul Jalbă.

El a fost și cel căruia i-a revenit sarcina de a-i informa personal familia. Soția lui Marius Apostol a fost singura căreia i s-a prezentat la ușă, pentru a-i spune despre rănile militarului. „Nu este un lucru ușor. O singură dată am avut această sarcină și nu aș mai vrea să o am vreodată”.

Până să devii același, însă, vin momentele în care cele mai mici gesturi pe care le fac alții pentru tine sunt cele care te ating cel mai mult. „Am rămas fără cuvinte când copiii mei îmi aduceau ceai la pat – lucruri pe care le făceam eu înainte pentru ei. Întotdeauna am zis: >”.

„Noi nu ne ducem cu flori în Afganistan, dar nici cu rea credință”

Orice s-ar crede din exterior, armata română chiar nu are misiuni ușoare și a fost în teatre foarte diferite și complexe, iar asta ar vrea și miitarii să se știe. Iar pregătirea este, o spun mulți, mai grea decât misiunea în sine. Pe lângă asta, au o mare mândrie: românii știu să se facă remarcați și plăcuți în operațiuni internaționale de coaliție, precum cele din Irak și Afganistan. De altfel, un lucru cu care se mai mândresc ei este și imaginea militarului român acolo.

„Noi nu ne ducem cu flori la ei, dar nici cu rea credință”, subliniază plutonierul. Sunt multe nevoi pe care încercăm, prin diferite structuri ale armatei, să le acoperim, fie că este vorba despre medicamente, haine, școli, apă.

Arhiva foto a MApN

Relația cu copiii afgani: „Mi-am tăiat treningul și i l-am dat”

„Comparativ cu alte teatre în care am fost, sunt foarte mulți copii în Afganistan care nu își cunosc nici propria istorie. Și, văzându-i și comparându-i cu copiii mei, îmi dau sentimentul că acei copii chiar trăiesc într-o sărăcie lucie. Aveam doi copii într-un sat prin care treceam noi și l-am întrebat pe unul dintre ei câți frați are și mi-a spus: 13 sau 14 frați. M-am dus în cazarmă, aveam un trening, l-am tăiat, l-am modificat și, a doua zi când am plecat în patrulă l-am întâlnit pe acel copil și, pe lângă faptul că aveam cutia de dulciuri, i-am dat treningul acela. Ce m-a impresionat pe mine: nu a dorit să-l îmbrace. A zis: >”, povestește, impresionat și acum, Marius Apostol.

Astfel de copii pot ajunge uneori să îți salveze viața, iar acest lucru este bine știut printre militarii noștri. Pe lângă ajutorul pe care ți-l pot da bătrânii satului, echivalentul primarilor noștri, pe atât de importanți sunt și copiii, care, nu o dată, i-au alertat pe militarii plecați în patrulă de diverse explozive improvizate care îi așteptau câțiva metri mai încolo. Așa ajunge un baton de ciocolată, un trening și un zâmbet să îți salveze viața.

Arhiva foto a MApN

Ce căutăm noi în Afganistan? Ce a căutat România în Irak?

Sunt și situații, însă, în care ajutoarele sunt refuzate. „Sunt vestiții talibani, care le amenință familiile. Noi trebuie să îi înțelegem și pe ei în aceste situații”, explică militarul.

Cu timpul, s-au schimbat și relațiile cu localnicii și s-a creat o oarecare deschidere. Ne-au învățat pe noi, ne-au învățat drapelul, rup și câteva cuvinte în română. Totuși, atitudinea aceasta are și limitele ei. „E o parte de deschidere, dar și o parte care spune >”. Pentru că a anticipat una din întrebările noastre, îl rugăm să răspundă: ce caută România în Afganistan? Ce a căutat în Irak?

Iar răspunsul este același pentru toți: „Eu, ca militar, după atât de multe operații, nu pot să spun decât atât: primesc ordin și merg acolo”. Ordinele nu se discută niciodată în lumea lor. Suntem în NATO, s-a ordonat, se merge și se luptă. Impersonal și la obiect.

Sarcinile României în Afganistan

În prezent, avem în Afganistan 1595 de militari. De regulă, , militarii români sunt dislocați în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul. „Noi asigurăm zona de securitate a autostrăzii, vestita autostradă A1. Este o misiune destul de grea și, în același timp, foarte importantă, pentru că e vorba de securitatea autostrăzii. Acea autostradă duce spre Kandahar și spre Pakistan, un drum care trebuie securizat 24 de ore din 24, iar efortul militarului este foarte mare – și fizic, și psihic. E o luptă contra-cronometru”, explică plutonierul adj. Marius Apostol.

„Armata română nu duce niciun război acolo cu o altă armată. Este vorba despre lupta de gherilă, iar acea autostradă este zona de responsabilitate a armatei române. Și asta e o mândrie”.

De-a lungul autostrăzii A1, sunt niște tuburi din beton, menită să lase loc de trecere a apei dintr-o parte a autostrăzii spre cealaltă. În acele tuburi, se plantează dispositive explozive improvizate, care au de la un kilogram, până la 2-300, potrivit plutonierului. Din acest motiv, există în permanent mașini care cercetează zonele pentru a depista aceste dispozitive. Inelul A1 este o cale de trecere foarte importantă și pentru că este vorba despre o zonă prin care trec atât convoaie militare, cât și civili, iar interacțiunea cu acești civili este crucială pentru bunul mers al misiunii române în Afganistan, dar, în definitiv, și pentru siguranța militarilor pe care îi trimitem acolo.

Arhiva foto a MApN

Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan și doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.

Aceștia sunt:

â–ºAfganistan: sublocotenenții post mortem Ion-Lucian Leuștean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurențiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheș (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 febbruarie 2009), Dragoș Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuț Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiță Drăgușanu (20 iunie 2006), Narcis Șonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogarași (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) și maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraș (7 aprilie 2009) și Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).

â–ºIrak: sublocotenenții Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) și Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.

*Cameraman: Florin Despa; Editor imagine: Daniel Ivan