OAMENI TARI. Povestea afgană a militarului Ion Okroș și cele trei încercări de dinaintea întoarcerii: tatăl, colegul și cutremurul. VIDEO

Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume și primăvara la salvat oamenii inundați. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operații intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de știre doar dacă au un tricolor peste ei. Sunt militarii români.

Îi criticăm pe bloguri, forumuri și rețele de socializare pentru că s-au dus în Irak și în Afganistan, „să îi omoare pe amărâții ăia, deși n-au nicio treabă cu noi”. Mulți uită trei lucruri: orice militar se duce unde i se cere, banii pe care îi primește pentru o misiune în teatrul de operație nu sunt singurul motiv pentru care ei merg în misiune într-un teatru de operație și, foarte important, mergem în toate aceste misiuni pentru că suntem membri NATO.

Și, totuși, deși, la nivelul prim, zgomotos, îi criticăm, în sondaje militarii se bat doar cu preoții pentru încrederea românilor.

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

EXTERNE Un om al străzii din Germania a trecut de la agonie la extaz și invers, după ce a primit o MOȘTENIRE mare. S-a îmbătat și a pierdut banii într-o gară

20:00

Gândul a început săptămâna aceasta seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak și cu un an înaintea încheierii părții de combat din operațiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre, trimiși să reprezinte România, în virtutea angajamentelor noastre internaționale.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.

După povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden, vi-l prezentăm pe lt. col. Ion Okroș. Are 49 de ani, o soție și un băiat „deja” de 27 de ani. „M-am grăbit”, spune râzând. „De fapt, sunt născut în Oltenia și oltenii se cam grăbesc”, vine imediat explicația.

De formație, este ofițer de rachete antiaeriene,dar a schimbat arma în 2001 și a trecut la Cooperare Civil-Militară -CIMIC, pentru a înființa o nouă unitate cu profilul acesta, de relații civil-militare. În prezent, face parte din Comandamentul Diviziei 1 Infantierie Dacica, din București.

Când îl rogi să se descrie, Ion Okroș spune că e „din fragedă pruncie” în uniformă. Și tatăl lui a fost militar – tanchist. „Din trei frați câți suntem, eu am fost singurul care am ales cariera militară. Eu am fost cel mai apropiat de tata”, o precizare al cărei sens îl vom afla abia mai târziu.

Șocul afgan

„Deși nu văzusem nici măcar Bulgaria, prima dată am ieșit din țară (în misiune, n.red.) în 2002. Și, ca să fie treaba clară de la început, am zis să nu lucrez cu jumătăți de măsură și am plecat în Canada de prima dată, pentru că în 2001 am avut privilegiul să înființez o nouă unitate, batalionul CIMIC. Pentru că trebuiau făcute anumite stagii de pregătire, ce nu puteau fi făcute în România, noi neavând experiență în domeniu, am plecat la primul curs de relații civil-militare în Canada”, își începe locotenent-colonelul povestea.

A mai fost, în 2003, în SUA, tot la un curs, de Civil Affairs (Afaceri Civile, n.red.), apoi în Germania. „Și, după ce am fost complet convins că sunt pregătit pentru misiune, am plecat în Afganistan, în 2005″.

La un an după întoarcerea în țară, a plecat din nou la post, în Italia, timp în care a fost detașat cu comandamentul la Sarajevo, în Bosnia-Herțegovina. A mai avut și o misiune în Spania, în aceeași perioadă.

Vorbește despre oameni și despre viață cum face fiecare om umblat puțin prin lumea aceasta. Simți în tonul lui acea „notă de subsol” din povestea unui om care a văzut multe.

După ce își trece în revistă periplul pre-Afganistan, începe să descrie contactul cu universul afgan: „Contactul (cu localnicii, cu condițiile din teatru, n.red.) a fost șocant pentru prima dată și era și normal să fie așa, deși suntem pregătiți să facem față tuturor situațiilor care apar. Nu poți să nu te lovești prima dată de diferențele culturale când aterizezi în Afganistan. De fapt, de când intri în spațiul aerian și vezi întâi niște dune încrețite și alea de fapt sunt munți fără niciun fel de verdeață. După ce vii dintr-o țară atât de frumoasă ca a noastră, verde peste tot, să vezi numai galben, și când cobori să vezi uscăciunea aia, praful – e un șoc„.

„Ei nu înțeleg democrația cum o înțelegem noi”

După climă, relief, aer, dai de alți oameni: „Intri în contact cu populația civilă și vezi diferențe culturale și mai mari, de genul discriminărilor în funcție de sex, de vârstă. Pe urmă te lovești de sărăcia pe care o îndură oamenii de acolo, de nedreptățile pe care le îndură oamenii de acolo. Eu, fiind ofițer CIMIC, a trebuit să interacționez foarte mult cu ei”, spune militarul.

În șase luni, cât a durat misiunea lui în Afganistan, spune că nu a fost zi în care să nu învețe câte ceva, să nu fie mirat de câte ceva. Aceasta deși lecțiile despre societate, obiceiuri, relief, climă și toate realitățile din teritoriu sunt o parte esențială a pregătirii de misiune, care durează tot șase luni.

Una dintre realitățile afgane care l-a mirat cel mai mult a fost cea a culturii tribale. „E o cultură tribală pe care eu inițial o condamnam neînțelegându-o. Dar, după ce am început să o înțeleg, mi-am dat seama că ăsta este stilul lor de viață, și nu numai în Afganistan, ci în toată zona aia. Iar ei sunt foarte mulțumiți cu așa ceva„, explică lt. col. Okroș, deschizând, astfel, marele subiect al riscului pe care îl prezintă mentalitatea occidentală de a implanta forțat valorile proprii într-un teren complet ostil acestor valori.

„Eu nu înțelegeam, ca să zic așa, de ce nu îmbrățiează ideile democrației și o să vedeți că nici acum nu vor îmbrățișa ideile democrației, pentru că ei nu înțeleg democrația cum o înțelegem noi. Ei sunt dependenți de un sistem piramidal, care pleacă de jos, de la tribul respectiv, unde se iau hotărâri la nivelul bătrânilor satului, mergând până la district, provincie și până la președintele Karzai”, adaugă militarul.

„Noi încercăm să punem în loc niște valori, dar valorile nu țin de foame”

Mână în mână cu această structură piramidală merge și sărăcia. Astfel, se creează dubla problemă care a reprezentat unul dintre principalele motive pentru care stăm de atât timp în Afganistan, într-o misiune care pare deja fără sfârșit.

„Mijloacele de subzistență sunt foarte, foarte puține. Viața lor se bazează în principal pe ceea ce produc, iar dacă ceea ce produc nu e suficient de substanțial ca să le ofere o existență solidă, nu vor îmbrățișa niciodată democrația. Mă refer aici în primul rând la vechea problemă cu drogurile, pentru că toată lumea întreabă de ce continuă să producă droguri – ba dimpotrivă, în loc să scadă, sunt recorduri de la an la an la producția de opiu în Afganistan. Păi tocmai pentru că veniturile pe care le au din droguri sunt mult mai mari decât pentru o cultură de porumb sau de cartofi ori alte produse agricole”, spune Ion Okroș.

În acest context, e foarte greu să convingi pe cineva că e bine să facă cum zici tu dacă nu le-o și dovedești, adaugă el. Și, după ce le-o dovedești, intervine o altă problemă: ce le lași unor oameni cărora vrei să le schimbi lumea? Răspunsul unui om care a fost pe teren și a apucat să învețe acest teren la fel cum știm noi realitățile dâmbovițene este adevărat, realist, dar lasă loc de puține speranțe:

„Pur și simplu, e felul lor de a gândi, iar noi nu avem ce să le dăm în schimb. Nu ai cum să schimbi o situație până nu ai ce pune în loc. Și să fim realiști: e cam greu să pui ceva în loc acolo. Noi încercăm să punem în loc niște valori, dar valorile nu țin de foame”.

Dacă s-ar găsi alte soluții, crede că s-ar rezolva foarte repede situația din Afganistan.

„A trebuit să stau pe jos, să mănânc cu mâna, să nu refuz nimic, să nu privesc către o femeie…”

Practic, misiunea, definiția CIMIC-ului este să cooperezi cu organizațiile civile, nonguvernamentale, autoritățile locale și guvernamentale dintr-o anumită zonă, în așa fel încât să se înlesnească misiunea de ansamblu, îmbunătățind, în același timp, viața populației dintr-o anumită zonă. Scopul CIMIC, mai pe scurt, este să ajungi să cooperezi bine cu localnicii, astfel încât acești localnici să nu îți stea împotrivă.

În acest sens, au loc întâlniri frecvente. „Ieșeam din tabără de cel puțin trei-patru ori pe săptămână, ca să am întâlniri cu primarul, cu bătrânul satului, cu guvernatorul provinciei, dacă mergeam în altă provincie. Era o zonă destul de mare pe care trebuia să o acopăr: cam din estul Chinei până în vestul Iranului, în partea de nord a Afganistanului. Asta înseamnă o regiune cam de la Drobeta Turnu Severin până la Medgidia. Pot să spun că am făcut zeci de mii de kilometri așa”, povestește olteanul în uniformă.

Cu miza este atât de mare, ajungi să curtezi acești lideri locali întocmai cum ai încerca să îți impresionezi viitorul socru, pentru a-ți da mai ușor mâna fetei lui. O metaforă conjugală, care are un echivalent puternic în această situație.

„Din prima întâlnire, îmi amintesc că a trebuit să stau pe jos, să mănânc cu mâna, să nu refuz nimic, pentru că e o jignire, să nu încerc să privesc către o femeie, să nu încerc să mă adresez unei femei privind către ea. Sunt niște chestii pe care le înveți înainte de plecarea în misiune”, spune militarul,

Sunt reguli clare, de care depinde însă toată munca ta acolo: „Toată tensiunea asta mi-o amintesc perfect”.

Prima întâlnire de acest fel pe care a avut-o a fost cu un om fără funcție, dar autoritate locală, un om cu putere în acea zonă: „Era cel mai puternic om în zonă și avea în dreapta lui pe bătrânul localității”.

Învățarea tuturor oamenilor cu putere din zona în care mergi se face în țară, e o parte a pregătirii pentru misiune. „Înainte să ajungi acolo, ai deja informații de la cei care sunt deja acolo. La mine, a fost o excepție, care a dus la niște greutăți, pentru că eu am fost primul, cel care a înființat funcția pe care am stat șase luni acolo”. Din țară, însă, poți să iei cam un sfert din informațiile de care ai nevoie. Restul se asimilează din mers, acolo.

„De fapt, acesta este scopul: îți dau, dă-mi”

Întâlnirile acestea, care s-au întins până la zeci de mii de kilometri cumulați, erau doar o parte a muncii lui. A mai realizat și diverse proiecte CIMIC. Pe scurt, în aceste întâlniri și în interacțiunea cu localnicii, afli care sunt nevoile lor punctuale. Fie că este vorba despre nevoia de un puț, de o școală, de educație medicală – toate sunt necesități care ajung să își găsească rezolvarea prin proiecte CIMIC. Dacă le faci viața mai ușoară acestor oameni, sunt mai puține riscuri ca ei să se opună misiunii tale acolo. „De fapt, acesta este scopul: îți dau, dă-mi„, rezumă Okroș. „Populația trebuie să fie, dacă nu un prieten, să nu se pună în calea ta” – iată un motto informal al ofițerului CIMIC.

„Fiind baze militare, întotdeauna au spitale de campanie, sunt medicamente cu care poți să ajuți populația locală, poți să îi ajuți cu o operație sau poți să faci fântâni, prin contractori locali”, ne explică locotenent-colonelul. Foarte important, banii cu care se fac toate aceste activități nu sunt ai Armatei. Ofițerii CIMIC cooperează cu terți pentru a se găsi contractori, care să finanțeze un proiect limitat.

De multe ori, așa arată o „școală afgană”

Cooperarea care vine în schimb din partea localnicilor nu înseamnă transmitere de informații cu referire la insurgenți, cum s-ar putea crede. Aceasta ar însemna să se pună mai întâi pe ei în pericol. Cooperarea înseamnă ca localnicii să nu stea în calea militarilor aflați în misiune acolo. Se dau pur și simplu la o parte.

Reticența cea mai mare de a accepta ajutorul CIMIC se găsește în zonele în care talibanii au deținut sau dețin încă puterea. Oamenii îți spun aici că nu vor nimic, că nu vor nici să vorbească cu tine, pentru că nu vor să fie asociați cu tine, occidentalul invadator – așa cum ar putea să perceapă insurgenții. O astfel de zonă-problemă este și cea în care sunt dislocați românii, adică sud-estul țării. „Sunt sate aici care sunt de partea talibanilor și care nu vor vrea niciodată să coopereze în sensul dorit de noi. Dar e suficient să nu ne creeze și ei probleme”, subliniază militarul.

Cele trei probe

După cele șase luni petrecute acolo, sute de întâlniri, zeci de mii de kilometri parcurși, întoarcerea în țară e întotdeauna foarte așteptată. „La mine a fost și un caz aparte. Eu am plecat cu o povară pe suflet. Tatăl meu era pe moarte. M-am întors cu o piatră pe suflet. Cu cât se apropia mai mult termenul la care se încheia misiunea, nerăbdarea era și mai mare”, mărturisește Ion Okroș, cu gândul la tanchistul de care a fost apropiat o viață întreagă.

Există, în aceste misiuni, și momente de cumpănă sufletească, psihică. „Eu am avut vreo trei”, spune militarul. Sunt momentele în care primești o veste proastă de acasă, în care se întâmplă ceva cu vreun coleg sau pur și simplu e vorba de tine și de starea ta.

„Au reușit să îmi ascundă două luni că tata se stingea”

Un astfel de moment de cumpănă pentru el a fost situația tatălui său-tanchistul. „Ai mei au reușit să îmi ascundă timp de vreo două luni faptul că tata se stingea și au făcut foarte bine pe undeva, dar ar fi făcut foarte rău dacă s-ar fi dus fără să știu și eu. Până la urmă, mi-au spus și asta s-a întâmplat cu vreo două săptămâni înainte să plec din teatru. Iar asta m-a afectat foarte tare, în sensul că nu mai aveam chef de nimic, eram izolat, trist, supărat„, își amintește bărbatul și precizează imediat: „Ceea ce e normal”.

„M-am întors acasă, erau niște sentimente contradictorii din cauza tatălui meu, dar eram și foarte bucuros că-mi vedeam familia. Nu v-aș dori să treceți prin așa ceva„, ne spune, și cu asta își încheie rememorarea acestui moment de încercare.

Dar mai sunt două. Un alt moment de cumpănă din timpul misiunii a fost când unul dintre colegii lui a avut un grav accident de circulație. Era vorba despre un militar finlandez, un căpitan care a fost o vreme în stare critică. „Am stat foarte mult aproape de el. Acolo, prietenii îți țin loc și de rude, și de mentori, și de orice. Suntem foarte apropiați„. La fel ca plt. adj. Marius Apostol, lt.col. Ion Okroș ne vorbește despre camaraderia inegalabilă care se leagă între militari pe timpul unei misiuni.

„Am fost dat peste cap o perioadă. O săptămână, nu prea mai aveam chef de nimic, eram supărat. Îmi îndeplineam atribuțiile mecanic. Dar le îndeplineam, pentru că nu ai încotro” – și aici se încheie și cel de-al doilea moment de cumpănă, după care militarul începe să ne vorbească despre ultimul dintre ele: cutremurul din Pakistan din 8 octombrie 2005, din regiunea Kashmir, în urma căruia au murit 75.000 de persoane.

„Armata nu e Moș Crăciun!”

„Noi fiind la granița cu Pakistan, a fost un moment de panică. A căzut pur și simplu un etaj al clădirii de lângă comandament. În afară de asta, trupele insurgente au profitat de ocazie și au atacat baza. A fost o perioadă mai grea, în care simțeam că tot ce construisem până atunci e în petricol să se piardă”, se destăinuie militarul.

După cutremur, în rândul populației locale s-au născut resentimente față de militarii coaliției, care, simțeau afganii, nu îi ajutau suficient în acele momente grele. „Arnata nu putea să le dea. Armata nu e Moș Crăciun! Ce am făcut noi acolo am făcut să îi ajutăm, dar nu puteam să le dăm. Armata nu are fonduri speciale pentru a face cadouri și donații, cum fac ONG sau alte organizații umanitare”, ne explică lt. col. Okroș, cu aceeași înflăcărare cu care i-ar spune-o unui lider local care îi cere bani.

Întocmai ca în basme, iată cele trei probe, cele trei încercări inițiatice. Nu e deloc ușor să treci peste fiecare dintre aceste momente de cumpănă.

„Trebuie să faci o separare foarte clară între persoana care ești până la intrarea în unitate și persoana care ești în afara unității. Nu poți să mergi în paralel, pentru că altfel înnebunești. Trebuie să te deconectezi total. Trebuie să decuplezi, să scoți din priză ceva. Dacă ești la misiune cu gândul la familie, poți să mori. Dacă ești la familie cu gândul la misiune, nu o să îți meargă bine. Și atunci e clar: trebuie să faci o separație. Și reușești, până la urmă reușești. E greu, dar înveți să te deconectezi”, dă asigurări lt. col. Okroș.

Când peste construcția de disciplină e o grămadă de emoție

Vorbește, mai departe, despre calitățile esențiale unui militar și ni-l dă exemplu pe unul dintre frații lui, absolvent de Institutul Naval, care a renunțat imediat la uniformă, pentru că nu s-a putut adapta la această viață.

„Ca să fii militar, trebuie să fii un om adaptabil, dispus la a face sacrificii. Trebuie să fii dispus să strângi din dinți și să mergi mai departe. Eu cred că asta înseamnă să fii tare. Nu multă lume e în stare să își impună o disciplină. Iar disciplina se clădește”.

Dacă disciplina este construcția peste care se înalță caracterul de OM TARE al unui militar, întrebăm noi la final, mai e vreun loc pe undeva și pentru simțire, pentru emoți firească naturii umane, omului civil? Locotenent-colonelul Ion Okroș își încheie povestea cu un răspuns care dă propria definiție a OAMENILOR TARI: „O, e o grămadă! Altfel, am fi roboți, am fi de piatră!”.

Ce este CIMIC

În cuvinte puține, Cooperarea Civil-Militară, CIMIC, e ceea ce auzim noi în știri ca reconstrucție națională sau reconstrucție post-conflict.

Armata română participă în cadrul forței multinaționale NATO la misiuni CIMIC în Afganistan. În cadrul batalioanelor de manevră există structuri CIMIC, încadrate cu specialiști în domeniu, inclusiv militari femei în FET (Female Engagement Team). Scopul principal al acestor misiuni este de a crea și menține o legătură constantă între forțele NATO și autoritățile afgane, pe de-o parte, și între forțele NATO și localnici, pe de altă parte.

Misiunile CIMIC se concretizează prin diverse proiecte care vizează în principal elemente de infrastructură (puțuri de apă, terenuri de joacă etc.), educație (refacere/renovare, construcție școli) și asistență umanitară (ajutor medical, asigurare resurse de bază necesare traiului zilnic, etc.).

Cooperarea civili-militari este un concept relativ nou în cultura noastră militară, însă activitatea în sine, deși cu alt nume (civil affairs) exista încă din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, atunci când trupele americane erau prezente în aproape toate teatrele de operații. Primul proiect „civil affairs” de anvergură a fost Planul Marshall.

Conceptul CIMIC a luat ființă de-a lungul perioadei Războiului Rece și a început să prindă contur abia după căderea Cortinei de Fier și implicarea unor forțe multinaționale masive în teatrele de operații, un rol crucial avându-l lecția războiului din Golf, de la începutul anilor ”90.

SURSA: MApN

Sarcinile României în Afganistan

În prezent, avem în Afganistan 1595 de militari. De regulă, militarii români sunt dislocați în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul, unde asigură zona de securitate a deja celebrei autostrăzi A1.

Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan și doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.

Aceștia sunt:

â–ºAfganistan: sublocotenenții post mortem Ion-Lucian Leuștean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurențiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheș (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 febbruarie 2009), Dragoș Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuț Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiță Drăgușanu (20 iunie 2006), Narcis Șonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogarași (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) și maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraș (7 aprilie 2009) și Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).

â–ºIrak: sublocotenenții Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) și Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.

© SURSA FOTOGRAFII: ARHIVĂ PERSONALĂ LT. COL. ION OKROȘ

*Cameraman: Cătălin Sanda; Editor imagine: Daniel Ivan