OAMENI TARI. Un militar de cursă lungă: Minel Cheșcu, tâmplarul care s-a dus cu parașutiștii în Irak și a ajuns maratonist. VIDEO

Îi vedem de 1 Decembrie, la paradă. Îi vedem iarna la dat cu lopata în sate uitate de lume și primăvara la salvat oamenii inundați. Mai auzim de ei când pleacă în misiune, într-un teatru de operații intens mediatizat cum e Afganistanul. La întoarcere, de cele mai multe ori, sunt subiect de știre doar dacă vin cu tricolorul pe ei. Sunt militarii români.

Îi criticăm pe bloguri, forumuri și rețele de socializare pentru că s-au dus în Irak și în Afganistan, „să îi omoare pe amărâții ăia, deși n-au nicio treabă cu noi”. Mulți uită, însă, că orice militar se duce unde i se cere, banii pe care îi primește pentru o misiune în teatrul de operație nu sunt singurul motiv pentru care ei merg acolo și, foarte important, mergem în toate aceste misiuni pentru că suntem membri NATO. Problema morală a mersului în aceste teatre este, deci, mult deasupra militarilor care se duc.

Și, totuși, deși, la nivelul prim, zgomotos, îi criticăm, în sondaje militarii se bat doar cu preoții pentru încrederea românilor.

Gândul a început, săptămâna trecută, seria „OAMENI TARI”. La împlinirea a zece ani de la invazia din Irak și cu un an înaintea încheierii părții de combat din operațiunea din Afganistan, vă prezentăm militari care au fost în aceste teatre, în virtutea angajamentelor noastre internaționale.

Pentru că în armată individul nu există, important fiind doar colectivul, le-am dat acestor militari un termen generic, colectiv: „OAMENI TARI”. Deși sunt bine pregătiți și foarte raționali, își fac loc și de emoții când țin pușca în mână printre amărâții copii afgani și nu uită că o pereche de șosete sau o sticlă de apă înseamnă enorm pentru ei.

Plt. Minel Cheșcu, Batalionul 313 Cercetare – București

După povestea plt. adj. Marius Apostol, militarul a cărui viață s-a schimbat în Afganistan, cu doar câteva ore înainte de asasinarea lui Osama bin Laden, și după cele trei încercări de dinaintea întoarcerii ale lt. col. Ion Okroș, vi-l prezentăm pe plutonierul Minel Cheșcu – tâmplar, parașutist, maratonist, ofițer de cercetare.

Minel Cheșcu are 37 de ani, 12 dintre ei petrecuți în Armată. De profesie tâmplar, a devenit militar activ în 2001, împins spre uniformă de restructurările din fabrica de mobilă în care lucra.

„Până să vin în Armată, eu am lucrat ca tâmplar, într-o fabrică de mobilă. Era frumos, crescusem în funcție, dar, din cauza restructurărilor și a problemelor financiare care au lovit atunci fabrica, a trebuit să îmi dau demisia și să mă înrolez în Armată. Dar, dacă aș fi avut bani, mi-aș fi deschis un atelier de mobilă”, răspunde militarul, întrebat fiind dacă s-ar vedea făcând altceva, în civilie.

Din 2003 și până în 2010, plt. Minel Cheșcu a făcut parte din Batalionul 495 Parașutiști, după care a trecut la Batalionul 313 Cercetare. Nu a fost o schimbare prea mare, spune el, pentru că cele două arme au totuși ceva în comun: misiunile parașutistului sunt asemănătoare cu cele de cercetare, ambele având în centrul lor culegerea de informații, care, la rândul ei, se bazează pe multă observare. „Au aceleași cerințe ca nivel de pregătire a militarului”, adaugă bărbatul.

Dă răspunsuri cât mai scurte și își numără parcă toate cuvintele – să nu fie nimic în plus, să nu spună prea mult. O „meteahnă” a militarului de la cercetare, ale cărui misiuni sunt în mare parte confidențiale. Când nu este sigur pe cât de mult trebuie să spună, se uită în încăpere, căutând cu privirea vreun superior.

„Mi-am propus ca într-o lună și jumătate să mă pregătesc și să alerg maratonul”

A fost în două misiuni internaționale: Irak (2007) și Afganistan (2011). În ambele misiuni a mers cu Batalionul 495 Parașutiști.

Cea mai vie amintire care i-a rămas din Irak este un maraton, o competiție la care și-a dorit mult să participe și pe care a reușit să o termine printre primii.

„Mi-am propus să termin un maraton de 42 de kilometri – să-l alerg și să-l termin. Eu făcând și sport de performanță, și dat fiind că s-au organizat fel și fel de activități sportive în bază… Când veneam din misiune, după o jumătate de oră, ieșeam prin bază și alergam. Și am zis ‘ia să mă înscriu și eu la maraton, să văd, sunt în stare să fac un maraton?” Că n-am făcut niciodată un maraton. Și asta a fost. Mi-am propus ca într-o lună și jumătate să mă pregătesc și să alerg maratonul”, povestește plutonierul.

Au fost aproximativ 120 de participanți din toată baza și de toate națiile, iar Minel Cheșcu a terminat al 9-lea. De alergat au alergat prin bază. „Baza Tallil e foarte mare și acolo s-a organizat. Ne mai învârteam noi așa, șerpuind, dar era OK”, dă asigurări militarul.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

„Mamă, mă gândeam, uite unde am ajuns!”

Despre prima zi din Irak și despre restul primei lui misiuni, de altfel, nu poate povesti altceva decât șocul climatic, un șoc despre care ne-au vorbit mai toți militarii pe care i-am cunoscut, în cadrul proiectului „OAMENI TARI”. „În prima zi, ne-am acomodat cu clima și cu relieful. A fost puțin cam greu. Obișnuit aici, cu vegetația de aici, cu aerul curat, când am aterizat pe aeroport, m-a luat un nor de praf. ‘Mamă!”, mă gândeam, ‘uite unde am ajuns!”. Nu îmi venea să cred că e chiar atât de rău. Cu toate că știam de la tata, care a fost în Irak”, își amintește Minel Cheșcu.

Nu provine dintr-o familie de militari – „bunicul ce a fost mai militar„, spune plutonierul. Tatăl lui a mers în Irak în perioada comunismului, când lucra în construcții: „Mi-a spus că este greu în Irak: clima și nu vezi decât nisip, atât”. Ne spune din nou că, deși știa toate aceste lucruri despre condițiile din Irak, atât din familie, cât și din cele șase luni de pregătire de misiune, tot nu se aștepta să fie „chiar atât de rău”.

Natura, marele hop

Patru ani mai târziu, cu lecția și experiența irakiene în spate, a ajuns în Afganistan, unde spune că nu i-a mai fost la fel de greu cu acomodarea, cu aclimatizarea, cu toate că misiunea din Afganistan a fost mai dificilă decât în Irak.

„Mi-a fost mult mai ușor în Afganistan decât în Irak. Eram deja obișnuit. În Afganistan, nu a fost chiar așa clima, cum a fost în Irak. Au fost și alte condiții privind suportul logistic în misiune. În Irak, am fost pe o anumită tehnică, în Afganistan am fost pe o tehnică mai bună”, ne spune. Aceasta nu înseamnă că misiunea din Afganistan a fost mai ușoară decât cea din Irak. „Misiunea din Afganistan a fost o misiune mai grea, dar datorită climei – contează foarte mult clima – și logistica pe care o ai în dotare, mi-a fost mult mai ușor”, explică plutonierul.

Chiar și acum, la șase, respectiv doi ani de la cele două misiuni, în minte nu mai există alte hopuri decât clima și relieful. Orice a mai fost dincolo de condițiile vitrege impuse de natură a dispărut, pentru că, spune militarul, a fost pregătit să treacă ușor peste orice alt hop.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

Pregătirea aceasta se referă atât la pregătire fizică specifică armei pe care e încadrat fiecare militar, cât și la instrucția de tragere cu armamentul infanteriei, cunoașterea culturii și obiceiurilor din teatru, precm și a limbii engleze. Lecțiile de obiceiuri din teatru sunt predate de militari care au fost în misiune și care împărtășesc din experiența lor.

Cât de mult contează toate aceste sfaturi în momentul în care ajungi pe teren? „Au contat foarte mult, să știți. Noi am avut ca misiuni, pe lângă asigurarea libertății de mișcare pe un anumit itinerariu de deplasarea, și luarea de legături cu populația locală – să avem fel și fel de contacte cu ei”, explică plt. Minel Cheșcu, după care exemplifică mai multe lecții învățate din țară: „știam că dacă ni se oferă ceva nu trebuie să îi refuzăm, ci să le dăm atenție, să nu le întoarcem spatele, să nu le oferim ceva cu mâna stângă – ei consideră că e mâna cu care se șterg la spate”.

Copiii afgani erau și ei o componentă foarte importantă a relației cu localnicii: „Oricând ieșeam în misiune, copiii erau alături de noi, veneau aproape de noi. Când ei nu veneau la noi, noi ne puneam un semn de întrebare, că ar fi ceva pericol în zonă”, spune militarul.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

Dacă maratonul este experiența cea mai vie în amintire pe care o are din misiunea în Irak, cel mai mare sentiment de mândrie din cele șase luni în Afganistan i l-a dat o confruntare din munți cu talibanii.

Povestește „pe sărite”, zâmbind, dar cu ochii la superior, pentru a nu spune ceva ce nu are voie să spună din aspectele secrete ale acestei misiuni: „Ne-am aflat într-un contact, iar toți colegii am reacționat exact cum nu am fi conduși de cineva. Adică știam exact ce aveam de făcut în acel moment. Ne aflam într-o misiune de patrulare, prin munți, în colaborare cu o patrulă de cercetare aeriană de la americani. Ei au interceptat un obiect și ne-au cerut să mergem să vedem ce e acolo. Noi am fost de acord, ne-am deplasat, dar în momentul în care să vedem ce e acolo s-au ridicat. Noi am reacționat cu foc, astfel încât să ieșim bine de acolo și nu am dat șansa adversarului să reacționeze el primul. Asta a fost”, rememorează militarul experiența de acum doi ani.

„E o stare de bucurie când ai pășit din avion în România. Crește inima în tine”

Cum e întoarcerea acasă după șase luni în misiune?„E o stare de bucurie în momentul în care ai pășit din avion în România. Când ai coborât, crește inima în tine. Eu așa am simțit. Când mă reîntorc și îmi văd familia și țara, să mă plimb… Acolo vezi numai munți, numai nisip… Așa sunt eu, puțin mai cu natura. Mie îmi place foarte mult să mă plimb, sunt un spirit mai aventurier”, povestește plt. Cheșcu.

Asta spune că a făcut după ambele misiuni: și-a luat familia și s-a plimbat: Sinaia, Predeal, Vatra Dornei, Maramureș – mici tururi de țară, explică el.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

„Dacă vrei, mă aștepți șase luni până mă întorc. Și m-a așteptat, iar nunta a fost după”

Cu dorul de clima temperată și verdeața de acasă a fost cum a fost, dar lipsa familiei este cea mai mare apăsare din cele șase luni. „Cel mai mult (i-a fost dor, n.red.) de familie, de soție, că deh! Știți dumneavoastră„, și râde. Pe soție a cunoscut-o cu o lună înainte să plece în Irak. Spune zâmbind că, deși abia se știau, l-a așteptat. La întoarcerea din misiune, a luat-o de nevastă.

În ciuda dorului de ai tăi care te cuprinde cât ești în teatrele de operații, plt. Minel Cheșcu spune fără nicio ezitare, cum mulți dintre colegii lui o spun, că ar mai vrea să plece.

Când îl întrebăm și dacă soția lui mai vrea ca el să plece, răspunsul e mai complicat și se lasă puțin așteptat: „Nu mi-a zis că vrea sau nu. Nu și-ar mai dori, dar asta este. A înțeles. Eu am cunoscut-o cu o lună înainte să plec în Irak și i-am zis ‘ăsta sunt și asta voi face. Deci sunt militar și asta voi face. Dacă vrei, mă aștepți șase luni până mă întorc, dacă nu, te rog frumos, asta e, trebuie să îmi spui, eu nu mă supăr. Și m-a așteptat, iar nunta a fost după (întoarcerea din Irak, n.red.)”.

„Ce ține de misiune rămâne în misiune”

Până la întoarcerea la soție, iubită, familie, importanți în misiune sunt colegii. „Sunt foarte importanți colegii, ca și pregătirea lor. Pe misiunea pe care am fost eu, contează foarte mult pregătirea lor. Acolo trebuie să știu de fiecare dată că cel din spatele meu îmi păzește spatele. Să fiu sigur că cineva din spatele meu e OK, iar eu țin fața și spatele lui”, povestește militarul.

Relațiile cu colegii continuă și în țară, însă „ce ține de misiune rămâne în misiune, ce ține de serviciu rămâne de serviciu, ce este dincolo de poarta unității sunt civile”. Cu familia, mai puțin discuții despre muncă. „Nu… Știe ‘vezi că de mâine plec acolo și mă întorc peste trei săptămâni”. Și atât. Nu ce fac și așa mai departe”, ne explică Minel Cheșcu.

Uniforma și circul politic

Viața lui de militar, ca și a colegilor săi, nu este delimitată doar de cea de familie, ci și de societate ori de politic.

Militarii au făcut din Armată o lume de sine stătătoare, care nu se schimbă atât de mult, indiferent de turbulențe politice sau culorile politice.

Minel Cheșcu nu urmărește politica din România. „Sunt în Armată și mă interesează mai puțin. Eu respect ordinele pe care le primesc de la superiorii mei și asta sunt cât sunt în Armată. Când n-oi mai fi în Armată, poate atunci o să mă intereseze. Oricum, Armata tot aia va fi, oricine ar fi la putere la un anumit moment„, este explicația militarului.

De ordinele superiorilor se leagă și singurul răspuns pe care militarii români îl au la două întrebări des vehiculate în spațiul public: De ce mergem noi în Afganistan? Ce-am căutat noi în Irak?

„Pentru că am primit ordin. România face parte din NATO și se subordonează și ea anumitor principii ale NATO și dacă se cere ca România trebuie să trimită trupe acolo, noi trebuie să fim pregătiți”, ne spune plutonierul.

SURSA FOTO: Lt. Col. Ion Okroș

Ce te face om tare

Este greu să scoți o caracterizare a militarului de la plutonierul Cheșcu dincolo de „e foarte bine pregătit”. De altfel, pentru el, pregătirea este tocmai motivul pentru care colegii lui sunt OAMENI TARI.

„Din punctul meu de vedere, militarul ar trebui să fie, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic și al pregătirii militare, foarte bine instruit și să treacă prin niște antrenamente grele, pentru că numai așa își formează pregătirea fizică și psihică. Și ar trebui ca el să își cunoască limitele. Dacă nu a ajuns niciodată să își cunoască limitele, se pot întâmpla anumite incidente”, explică Minel Cheșcu, subliniind că „îți poți cunoaște limitele și prin antrenament”, mai ales limitele psihice.

De fapt, ei sunt puși în tot felul de situații-limită, de situații stresante și le sunt analizate reacțiile, pentru a li se spune când punctul în care au reușit să ajungă nu a fost suficient de departe. Tragi de tine până vezi că nu mai ai de ce trage: „Dându-mi silința la verificările pe care le avem și ajungând cât mai departe (ajungi să zici că, n.red.): ‘Eu pot să fac până la punctul ăla sau mai mult nu mai pot să fac”. Când este în perioada de pregătire, militarul se gândește numai la pregătire și la ce va urma în misiune și, când e în misiune, la ce va face în misiune”, ne mai spune plutonierul Minel Cheșcu.

Rămâne cu privirea la noi, așteptând să vadă, ca și la alte întrebări, dacă a dat răspunsul „corect”. Când se oprește camera, de parcă ar fi primit un ordin de „pe loc repaus”, îl vezi cum se relaxează.

Sarcinile României în Afganistan

În prezent, avem în Afganistan 1.595 de militari. De regulă, militarii români sunt dislocați în provincia Zabul, provincie de sud-est, care se învecinează cu Pakistanul, unde asigură zona de securitate a deja celebrei autostrăzi A1.

Potrivit MApN, România a pierdut 20 de militari în Afganistan și doi în Irak, iar un al treilea s-a sinucis în Irak.

Aceștia sunt:

â–ºAfganistan: sublocotenenții post mortem Ion-Lucian Leuștean (9 mai 2012); Cătălin Ionel Marinescu (10 mai 2011), Constantin-Laurențiu Lixandru (5 mai 2011), Cristian-Petru Filip (1 octombrie 2010), Marius Florin Sfecheș (1 octombrie 2010), Dan Ciubotaru (23 iunie 2010), Paul Caracudă (23 iunie 2010), Valerică Leu (12 mai 2010), Florin Bădiceanu (23 februarie 2010), Claudiu Chira (26 februarie 2009), Dragoș Traian Alexandrescu (31 august 2008), Claudiu Marius Covrig (13 iunie 2008), Ionuț Cosmin Sandu (20 martie 2008), Aurel Marcu (6 septembrie 2007), Ionel Gheorghiță Drăgușanu (20 iunie 2006), Narcis Șonei (24 aprilie 2005), Iosif Silviu Fogarași (11 noiembrie 2003), Mihai-Anton Samuilă (14 noiembrie 2003) și maiorii post mortem Iuliu-Vasile Unguraș (7 aprilie 2009) și Tiberius-Marcel Petre (3 aprilie 2009).

â–ºIrak: sublocotenenții Bogdan Valerian Hâncu (27 aprilie 2006) și Ioan Grosaru (21 septembrie 2007). Primul militar român care a murit în Afganistan a fost caporalul Lili Dobre, care s-a sinucis în 24 martie 2006.

Ceremonia militară de repatriere a lui Florin Bădiceanu, 25 februarie 2010 – Aeroportul Craiova // SURSA: MApN

*Cameraman: Cătălin Sanda; Editor imagine: Daniel Ivan