Psihiatrul care are grijă de OAMENII CARE NU EXISTĂ, față în față cu SINDROMUL NU: „România ar intra în analele istoriei ca țara care a descoperit elixirul anti-traumă!”

După povestea lui Florin Jalaboi, militarul român diagnosticat cu stres posttraumatic (PTSD/TSPT) – tulburare care, oficial, nu există în Armata noastră – și pe urmă scos rapid din sistem, cu o pensie de invaliditate de 571 de lei, gândul vi-l prezintă azi pe psihiatrul care are grijă de „oamenii care nu există”. Este vorba despre Gabriel Diaconu, unul dintre principalii experți ai României în materie de stres posttraumatic, specializat în suicidologie și psihotraumatologie, precum și în intervenție de criză și gestionarea conflictelor interetnice. La el merg oameni ca Florin Jalaboi, oameni din Armată, de la Interne sau din Servicii care nu au curaj să își mărturisească problemele în sistemele din care fac parte. Doctorul Diaconu îi ascultă, le promite confidențialitatea pe care fiecare dintre ei o cere în secunda în care îi trec pragul și, foarte important, îi ajută să se trateze de această tulburare negată în România, care, rămasă nedepistată și neîngrijită, distruge vieți. Despre poziția oficială a Armatei, aceea a obsesivului „zero cazuri” spune că este o „gogomănie” care privează individul de tratamentul la care este îndreptățit. Diaconu îi avertizează pe psihologii militari că, atunci când pun un diagnostic mincinos, pentru a fi conformi cu poziția oficială a instituției lor, comit „un caz sever de malpraxis”.

ACCESEAZĂ SITE-UL SINDROMUL NU – CUM TRATEAZĂ ARMATA ROMÂNĂ STRESUL POSTTRAUMATIC

EXTERNE Un om al străzii din Germania a trecut de la agonie la extaz și invers, după ce a primit o MOȘTENIRE mare. S-a îmbătat și a pierdut banii într-o gară

20:00

ACTUALITATE Victor Ponta: „Nu am dat BANI să-l cunosc pe Trump. Sunt mai zgârcit”

19:30

CITEȘTE POVESTEA „OMULUI CARE NU EXISTĂ”

RĂSPUNSUL ARMATEI LA OMUL CARE NU EXISTĂ

„Dacă eu n-aș fi avut pacienți militari români cu PTSD…”

Gabriel Diaconu (MindCare – MedLife) a urmărit proiectul „Sindromul NU”, despre fenomenul negării tulburării de stres posttraumatic în Armata română, care susține că nu a avut niciodată un asemenea caz, nici măcar după 30.000 de militari trimiși în Irak și Afganistan. L-am întrebat, prin urmare, pe acest psihiatru care, lucrând în „civilie”, nu trebuie să subscrie acestei obsesii a „NU”-ului dus până la absurd, dacă este posibil ca România să nu fi avut cazuri de stres posttraumatic: „Dacă eu n-aș fi avut pacienți militari români cu PTSD și dacă probabil n-aș fi trăit și în alte sisteme de gândire decât în România și dacă probabil aș fi avut cu 30-40 de puncte mai puține de IQ și dacă probabil aș fi fost în industria morăritului și a panificației și dacă probabil tot timpul mi-aș petrecut ziua făcând niște mantre despre ce cred eu despre lumea asta – probabil că ar fi fost o șansă că aș fi putut să cred o atare gogomănie. O șansă, atenție!, nu multe șanse”, a răspuns el. Iar acesta a fost doar începutul.

Evidențele sunt zdrobitor împotriva unei astfel de supoziții, atrage atenția Diaconu, după care se întoarce în zona lui „dacă”: „Hai să zicem, de dragul absurdului, că acești oameni au dreptate. Ar fi ceva nemaiîntâlnit. Dumneavoastră vă imaginați cum ar fi dacă în mod transparent am revizui sistemul de pregătire a soldatului român – nu sovietic, român -, sistemul de instrucție psihologică – deci dacă am lua rețeta aceasta miraculoasă a Armatei Române și am duce-o înapoi către NATO, către forțele de apărare israeliene, către tot ceea ce înseamnă militărime detașată pe lumea asta într-un teatru de luptă, ar fi genial. România ar intra în analele istoriei ca țara care a descoperit elixirul anti-traumă! Or, oamenii ăștia – din nou, suntem în plin absurd -, dar admitem că au soluții. Eu, scepticul, sunt așa: când cineva are o soluție minunată, o posedă și este în interesul umanității ca acea soluție să fie împărțită, ar trebui să fie o formă de transparență”.

15-20 de diagnostice: „Îți dai seama că simplul fapt că eu am venit să vorbesc cu tine mă expune?”

Primul diagnostic l-a pus în urmă cu patru ani, când s-a întors în România din Canada. Cel mai recent diagnostic a fost în septembrie. În acest interval, spune că au existat 15-20 de persoane diagnosticate, din Armată, de la Ministerul de Interne, dar și de la Servicii. În ceea ce-i privește pe militari, unii erau ofițeri activi și au rămas așa, pentru că și-au ținut problemele pentru ei și pentru Gabriel Diaconu, alții erau în rezervă, postură din care s-au simțit mai confortabili în a cere ajutor.

„De fiecare dată, exista următoarea mantră, pe care oamenii mi-o spuneau: în primul rând, aveau o problemă cu telefoanele, să nu fim ascultați. Unii dintre ei și le puneau sub fund, alții mă rugau să îl închid inclusiv pe al meu. Un al doilea lucru: insistau teribil de mult asupra confidențialității discuțiilor, după care, fără discriminare, spuneau că nu îndrăznesc să se ducă la serviciile care le sunt afiliate. Le spuneam: știi, eu sunt cineva care face psihiatrie în practică privată, independentă, toată munca mea de terapie este cumva liberă, eu nu sunt angajat, în același timp nu am pârghiile să îți facilitez vreo schimbare în viața ta profesională de pe urma muncii noastre. Nu mă interesează și, în același timp, nu este de competența mea să știu despre superiorii lui și, de la un punct încolo, fiind o discuție confidențială, eu nu am dosarul lui. Eu nu am decât povestea lui”, explică Gabriel Diaconu.

Veneau la el nu neapărat pentru că nu îi considerau pe psihiatrii din Armată suficient de competenți, „cât de felul în care asta i-ar expune unor scenarii care să fie în dauna lor profesională și, cumva, teama de ziua de mâine„.

„Oamenii pe care eu i-am văzut se aflau într-o zonă foarte precară pentru ei și asta este o chestiune pe care eu am învățat în timp să o respect și să o protejez. Pentru că unii dintre ei mi-au spus „îți dai seama că simplul fapt că eu am venit să vorbesc cu tine mă expune?””, mai povestește psihiatrul.

„Băi, noi n-avem nici unu! Hai să ne uităm la chestionarele alea!”

Până să ajungă la el, însă, au fost, obligatoriu, pe la psihologii și psihiatrii din structurile din care făceau parte. Cum au trecut aceste evaluări? Au mințit, dând răspunsurile dezirabile, cum ne-a spus și militarul din Iași diagnosticat cu stres posttraumatic sau sunt evaluări superficiale? „Oamenii, atunci când sunt supuși unui examen scris, au suficientă inteligență funcțională încât să poată păcăli testul”, răspunde psihiatrul Diaconu. Iar asta este o concluzie la care s-a ajuns deja în mediul științific.

„Nu mă îndoiesc de excelența și competența examinatorilor Armatei române. Nu vreau să îi jignesc, Dumnezeule! Și nu vreau să mă gândesc la posibilitatea că probabil și pe ei i-a stârnit curiozitatea la un moment dat să se uite pe toate chestionarele alea și să vadă că la englezi și la americani există 11, 15, 20% din soldați care au PTSD – „băi, noi n-avem nici unu! Hai să ne uităm la chestionarele alea!”. Cam cât la sută dintre ele trec un screening de VT (validity testing). Toate, evident! Toate trec pentru că noi suntem imbatabili”. Sunt numeroase căi, inclusiv analize de sânge, prin care se pot verifica aceste chestionare. „Nu e nevoie să îi întrebi, e nevoie să cauți și să măsori”, subliniază psihiatrul.

„În Armata Română, naivitatea de limbaj a unora este cuplată pe ideologia negării”

Una dintre explicațiile pentru lipsa de cazuri oficiale de stres posttraumatic în România este reziliența militarilor, rezistența lor la șocuri. Totuși, e o capcană și aici, crede psihiatrul Diaconu: „Armata română confundă reziliența – care s-ar putea să fie robustă la soldatul român, nu neg asta – cu imunitatea. Reziliența la boală este un lucru care face ca tu cel mult să ai o formă atenuată, mai ușor manageriabilă. Asta, versus lipsa factorului de reziliență sau a factorului de risc. Lipsa rezilienței nu e un risc în sine, e doar o formă de vulnerabilitate care face ca, atunci când vine taifunul, să te lovească pe tine mai tare. În Armata Română, naivitatea de limbaj a unora este cuplată pe ideologia lor, care este o ideologie an negării”.

Marele risc al acestei ideologii a negării, a Sindromul NU, este că acești oameni nu primesc șansa de a fi bine. Într-o altă formulare, avem de-a face cu ceea ce se numește eșecul de a oferi o șansă – atât celor care ajung să sufere de PTSD, cât și inocenților din jurul lor: de la camarazi, familie, copii, oameni de pe stradă, oameni de acolo, din teatrul de operații, care ajung în calea lui.

Când viața e și gri: „Ce ne facem cu oamenii care sunt pe buza diagnosticului?”

Dincolo de reziliență, o altă explicație oficială pentru această „performanță” a lipsei unor statistici este, după cum ne-a declarat chiar psihologul-șef al Armatei, evaluarea și monitorizarea continue. De la intrarea în sistem, din liceul militar chiar, și până la întoarcerea din misiune și pensionare, Armata susține că își evaluează constant oamenii și că este capabilă să detecteze din timp orice problemă. Detalii, AICI

Ironic, Gabriel Diaconu intervine: „Asta spre deosebire de restul armatelor lumii care pur și simplu iau oameni de pe stradă și îi înrolează și îi trimit în Afganistan, Irak, Kenya, Algeria și Congo, cu un green card. Nu, Dumnezeule mare!”. Repetă că, dacă într-adevăr am reușit această performanță unică în lume de a „imuniza” oamenii la tulburarea de stres posttraumatic, el vrea rețeta și, mai ales vrea dovezile, instrumentele folosite, scorurile evaluărilor psihologice.

„Mai mult decât atât, și aici intrăm într-o zonă pestilentă a discuției peste tot în lume, ce ne facem cu oamenii care sunt pe buza diagnosticului? Vedeți, campania de care vorbim se referă la un sindrom, „Sindromul Nu”. Ce fac eu, clinician fiind, e să mă ocup de niște oameni, nu de niște sindroame”.

Problema cu oamenii, continuă el, e că, uneori, nu pot fi încadrați într-o anumită categorie. Viața adevărată, cea dincolo de manuale, teorii și modele psihologice, nu este doar albă sau neagră. Are și o zonă gri, iar în această zonă gri ai oamenii care au anumite simptome, dar nu toate. Totuși, întreabă Diaconu, ce faci cu un militar care, la întoarcerea din Afganistan, are 75% din simptome, dat fiind că Armata subliniază cu fiecare ocazie că e nevoie de cel puțin opt criterii întrunite cumulativ și cel puțin șapte simptome. „Îl menții într-un program de monitorizare sau îi dai drumul ca peștelui în psicină? În lumea asta, oamenii au început să fie din ce în ce mai sensibili la așa ceva, pentru că se întâmplă și accidente”.

Aceste accidente pot fi acte de agresiune împotriva propriei persoane: Florin Jalaboi, de pildă, care are deja la activ trei tentative de suicid. „E un tip de accident prevenibil”, subliniază psihiatrul. Al doilea tip de accident e heteroagresivitatea, un cuvânt lung care înseamnă, pe scurt, că cineva devine violent cu semenii lui – fie camarazi, fie civili.

Apel la Wikipedia

„Vezi, problema mea este următoarea: eu am auzit câteva lucruri de la reprezentanții Armatei Române care, pe cât sunt de corecte, pe atâta sunt de dubioase”, comentează Gabriel Diaconu pe marginea declarațiilor oficialilor din Armată publicate în ancheta „Sindromul NU”. „Primul lucru pe care eu l-am auzit și care este corect este că în rândul militarilor români care au fost în teatrele de război există simptome indicative de tulburare psihică la un moment dat. Eu am auzit lucrul ăsta. Am auzit că unii dintre ei au probleme cu somnul, că unii dintre ei suferă de anxietate cronică, că unii pot să aibă simptome de depresie, am auzit că s-ar putea ca unii dintre ei să aibă probleme de consum de alcool. Astea sunt niște adevăruri vizavi de care Armata Română cred că nu se ferește să spună „da, OK, e o realitate imperfectă””, continuă expertul.

De aici încolo se rupe, în opinia lui, un fir logic al lucrurilor, al bunelor practici: „Dacă acești oameni ar avea curiozitatea să se ducă să citească pagina Wikipedia despre tulburarea de stres posttraumatic – deși Wikipedia nu e o sursă de informare, sper, pentru Armata Română -, vor constata că în momentul în care ai un militar care prezintă simptomele pe care eu tocmai le-am descris – nu doarme bine, este anxios, are simptome de depresie sau o formă de iritabilitate cronică și s-ar putea să-și fi schimbat modul de a consuma anumite substanțe -, ar trebui să îți pui un semn de întrebare dacă nu cumva la o persoană care, culmea, este selectată, a trecut prin niște evaluări ca să ajungă într-un teatru de luptă și am putea să spunem că e un „supersănătos” la origine, ei bine, la un supersănătos, dacă începi să constați lucrurile astea, de ce i se întâmplă lui lucrurile astea? E o întrebare rezonabilă”.

Stresul posttraumatic, între isterici și detractori

Dacă, adaugă Gabriel Diaconu, experții din Armata Română ar avea asemenea curiozități, vor constata că aceste manifestări sunt vârful icebergului pentru o suspiciune rezonabilă cum că ar putea să fie vorba la persoana respectivă de un sindrom de tip stres posttraumatic. „Detractorii noțiunii de tulburare de stres posttraumatic au o mare problemă cu ei înșiși”, afirmă Diaconu, care acuză, în același timp și cealaltă extremă, „a activiștilor, a militanților și a istericilor care vor susține în anumite momente că toți suntem traumatizați, toți suntem bolnavi”.

De aceea, o metaforă precum „Sindromul NU” este utilă, în opinia lui, în momentul în care vrei să explici ceva unei populații care în mod intuitiv rezistă și se ferește de realitatea răspunsului. Cum este cazul Armatei Române.„PTSD (abrevierea de limbă engleză pentru stres posttraumatic, n.red.) este doar un nume. Am putea la fel de bine să îi spunem „Sindrom NU” sau mămăligă sau am putea să îi spunem palmier. Este irelevant. Cumva trebuie să îi spunem”, subliniază Diaconu. Motivul: trebuie să îi spunem cumva pentru a trece de acest prag și a trata acel „palmier”.

„Dacă cineva în Armata Română suferă de …”

În fond, aici e problema negării stresului posttraumatic. Netratat, are consecințe foarte grave, nu doar asupra persoanei respective, ci și a celor din jurul său, mai ales asupra copiilor. „Dacă cineva în Armata Română suferă de „mămăligă” – refuz să îi spun PTSD, pentru că îmi pare că oamenii ăștia sunt traumatizați de posibilitatea că ar putea să existe astfel de boli la militarul român -, simplul fapt că vom merge cu intervenție specifică și că individul a profitat de asta este indicativ că am avut dreptate”, spune psihiatrul. „Aici apare, de fapt, problema: eu nu cred că cineva în Administrația română, la orișice nivel, are vreo problemă în a admite orice, atât timp cât acel „orice” pe care îl admite nu creează un spațiu în care oamenii vor veni să pună, pe bună dreptate, întrebarea: având în vedere că voi știți treaba asta, știți despre boala asta, având în vedere că voi știți cam la câți oameni se întâmplă în alte armate ale lumii boala asta, de ce nu faceți voi nimic?”.

În momentul în care astfel de întrebări apar și devin tot mai insistente și mai publice, acest sistem va trebui să își recunoască neajunsurile: „Nu doar în Armată, dar și în alte spații publice din România, predomină o formă de – să nu fiu foarte dur – supremația imposturii. Supremația imposturii în România face că indivizi care au cât de cât un familiarism cu niște concepte – s-au dus la un congres, au citit o carte, s-au uitat pe canale al căror nume începe cu D și se termină cu -iscovery – , oamenii ăștia vulgar pricep. Și ai putea să zici că dincolo de vulgaritatea priceperii lor ar putea să ia o decizie și să invite niște experți la masa dialogului”.

„Psihologia militară realmente a pierdut contactul cu realitatea”

În acest context, trebuie să existe o discuție despre stres posttraumatic, dusă la nivel de minister, de stat major, de oameni care coordonează Armata română, dar nu pentru a le „sensibiliza lor inimile, ci să le deschidă ochii„, recomandă Diaconu.

„Eu nu cred că represia asta de limbaj este rău-voitoare, la fel de bine cum nu cred că este o naivitate ideologică. Mai degrabă cred că este o formă de delegare a responsabilității către o profesie, în rândul psihologiei militare în România, care a pierdut contactul cu realitatea la un moment dat. Realmente a pierdut contactul cu realitatea. Sunt oameni în interiorul breslei ăsteia pe care îi cunosc eu și care nu pot susține că nu știu despre stres posttraumatic și care din punctul meu de vedere se află într-un impas”.

„Un diagnostic mincinos este un caz sever de malpraxis”

Într-un impas se află și el de fiecare dată când ajunge să își spună că nu este treaba lui, că nu are voie, să ducă problemele pacientului mai sus, în instituția din care provine. „Dar psihologii ăia, care sunt acolo și care fac parte din astfel de servicii, aceia sunt oameni care, spre deosbire de mine, în momentul în care neagă un diagnostic sau preferă să treacă un alt diagnostic decât cel real, se află într-o zonă extrem de compromițătoare a profesiei lor. Un diagnostic mincinos este un caz sever de malpraxis, o rea practică profesională – în orice profesie”, avertizează Diaconu, adăugând că mai există o greșeală în abordarea Armatei. Nevorbind despre stres posttraumatic altfel decât din cărți și experiențele celorlalte țări – dat fiind că noi nu avem cazuri (sic!) – , îi ține pe oameni insularizați, singuri cu problemele lor.

„Îi ține într-o formă de paradox al bolii, pentru că doar ei se știu pe ei bolnavi. Doar ei se știu pe ei suferinzi și se uită la alții, văd că și colegul bea, e încercănat, și-a schimbat comportamentul, dar spune „OK, eu sunt mai slab decât ei, pentru că realmente sunt bolnav„. Or, ăsta este un context intens neobișnuit, intens neobișnuit pentru mine ca medic, pentru că ne-am obișnuit de ani de zile, că vorbim despre depresie, despre anxietate, există tot felul de ONG-uri care militează pentru drepturi… Aici… Este ceea ce este, nu? Dar este ceea ce este și se poate schimba”, remarcă optimist Gabriel Diaconu.

Deși discuția noastră s-a concentrat pe problema negării tulburării de stres posttraumatic în Armata Română și necunoașterea ei în civilie, problema la nivel macro este mai mare, mai gravă. Încă nu știm să vorbim, să ne îngrijim de sănătatea mintală: „În ceea ce privește psihopatologia populației române, e nevoie de enorm de mult timp și și de niște oameni care cât de cât să vorbească pe înțelesul altor oameni, încât om cu persoană, om cu rang și om fără rang, să deprindă limba asta a sănătății minții, care era presupusă, implicită în sistemul de stat comunist pre-decembriști, pentru că noi eram sănătoși și capitaliștii degenerați. În interiorul nostru, degenerații sunt trimiși pe o tangentă și sistemul are grijă de sănătatea individului din scutec până în sicriu. Ei bine, lucrurile sunt un pic altfel la 25 de ani de la Revoluție. Și acest „un pic altfel” ridică posibilitatea că oamenii nu mai sunt la fel de sănătoși. Totuși, n-aș sări în căruța în care să lamentez traumele acestui popor”. Pe scurt, avem nevoie aici de bun simț și un limbaj calibrat, dincolo de zonele albe și negre, de isterici și detractori.

Mai multe informații despre activitatea lui Gabriel Diaconu, în clipul de mai jos și AICI.

Cameraman: Romică Croitoru/Gândul

CITEȘTE POVESTEA „OMULUI CARE NU EXISTĂ”

RĂSPUNSUL ARMATEI LA OMUL CARE NU EXISTĂ

ACCESEAZĂ SITE-UL SINDROMUL NU – CUM TRATEAZĂ ARMATA ROMÂNĂ STRESUL POSTTRAUMATIC

Pentru comentarii, mă găsiți pe Facebook – Alina Matiș și pe Twitter – @alinamatis