Radu a trimis câte o scrisoare, din toate colțurile lumii, iubitelor de acasă. Când s-a întors a luat o decizie surprinzătoare pentru un marinar

Prima curiozitate: Pirații

Nu mai sunt ca altădată. Au UZI, au helicoptere. Coboară din cer. Nu se uită la verighetele tale. Îți spun: stai cuminte. Petrolul este ținta lor. Te dirijează, golești nava de petrol și te lasă liber.

Cum arată marinarul?

Marinarii de covertă sunt filipinezi azi. Sunt ieftini și disciplinați. Dau la manțagon și îngrijesc parâmele. Nici marinarii, nici parâmele nu mai sunt ca altădată.

Pe unde a călătorit?

Hm! Probabil mi-ar fi mai ușor să spun pe unde nu am călătorit! Pe harta traseelor maritime există linii vechi, clasice, cele spre Indii, în căutarea piperului, folosite de sute de ani, altele mai noi, de zeci de ani și unele, puține, intrate în uz în ultimul deceniu. Mie mi-au rămas în memorie locurile puțin frecventate, cum ar fi Pacificul de Nord, de sub Insulele Aleutine și Alaska, zona în care și-a petrecut, în al doilea război mondial, anii de militărie târzie Dashiell Hammett, sau Canalele Patagonice, zona de navigație întortocheată și nesemnalizată de pe coastă pacifică a statului Chile, până la Strâmtoarea Magelan. E un loc unde poți să navighezi o viață și să nu ajungi niciodată. Sau drumul spre Montreal, în pragul primăverii, când pe fluviul Sf. Laurențiu plutesc ca niște pelerini, sloiuri în formațiuni disciplinate și compacte, impresionante noaptea sub lumina lunii. Sau voiajele de-a lungul coastelor sau prin porturile Japoniei, din câteva din ele văzându-se ieșit din cețurile lui obișnuite muntele Fuji, căruia localnicii îi spun, cu un adânc respect religios, Fuji-San. Sigur, au fost și multe, foarte multe porturi, dar dintre acestea am rămas atașat doar de cele vizitate în primii mei ani de marinărie: Las Palmas, Dakar, Nouadhibou, Gibraltar. Apoi, mai târziu, mult mai târziu, și din considerente exclusiv li-terare, Buenos-Aires, locul în care trăiseră, sau mai trăiau, câțiva din scriitorii pe care i-am admirat și-i admir intens: Borges, Cortázar, Sábato, Adolfo Bioy Casares.

Momentele limită

Viața unui marinar sau, a mea, cel puțin, se împletește atât de mult cu voiajele făcute, încât am impresia că situațiile limită se transferă nestingherit dintr-o parte într-alta. Mă întreb și azi prin ce minune am blocat într-un panou plin cu relee pe cel respon-sabil de rămânerea în circuit a generatoarelor, fără de care, nava mea de atunci – Negril Bay – năpădită brusc, la Capul Horn, de o furtună ce conținea în ea toate relele, ar fi fost sortită unui destin cu totul obscur. Sau, făcând un salt pe coastele Australiei, unde, în pregrinările mele matinale prin fața containerelor frigorifice, unele plasate adânc, în burta navei, m-am lăsat fascinat atât de mult de un paianjen de mărimea unui taler austro-ungar, ce trona somnoros în centrul unei uriașe țesături de fire argintii, încăt, căutând cu piciorul scara verticală, știută în preajmă, m-am prăbușit în gol, fără să-mi pot explica în vreun fel supraviețuirea. Totuși, de atunci, sunt mult mai atent cu gândurile de recunoș-tință adresate îngerului meu păzitor. Tot la situații limită pot intra și amorurile pasagere, mai ales când, în tinerețe, trebuia să ajung la prima oră la navă, din cine știe ce cotloane ale vreunui oraș necunoscut, sau întoarcerile în țară, cu traumatizantele controale vamale, urmate de găsirea unei monezi de 25 de bani cu care să-ți anunți, acasă, sosirea, sau de ce nu, căutarea îndelungată și istovitoare a unui șurubel în colecția mea de mărunțișuri, întocmită de-a lungul anilor cu instinctul unui hârciog, sau zilele de incertitudine de după Revoluție, când, cuprinși de temeri, am acceptat o absență de aproape un an, cât au durat voiajele navei GORGOVA în America de Sud.

Din toate aceste situații limită am învățat multe despre natura umană, despre spaimă, despre curaj, despre fatalitate.

Când, cum repară nave, cum, când scrie în călătorii?

A repara nave e o sintagmă ce nu poate fi pusă în seama unui singur om. E un proces complex, delegat de regulă în seama unui șantier specializat. Eu pot, cel mult, să repar anumite echipamente de la bordul navei, și nu întotdeauna singur, căci procesele electrice și electronice automate se întrepătrund, de regulă, cu acționările mecanice. Navele se repară după un calendar stabilit dinainte, în șantiere situate de obicei în zonele de activitate ale navei. Există termene impuse de regulamentele maritime internationale, dincolo de care instalații vitale precum motorul principal, gemeratoarele, cârma navei, sau caldarina nu pot fi folosite fără inspecții si revizii serioase, deși echipamentele ce intră sub incidența acestor reglementări se referă, practic, la toa- te dotările navei. S-au dus vremurile când coseam și cârpeam velele cu mâna și pe cele compromise le transformam în cămăși sau chiloți.

În aceași ordine, vreau să spun că depistarea disfuncționalităților, eliminarea din circuitele de comandă a elementelor nesătisfăcătoare – operațiune laborioasă în tehnologiile moderne – reclamă fler, experiență, și, de multe ori, noroc. Scrisul e o parte a existenței mele maritime ce se desfășoară, în exclusivitate în timpul meu liber, asta de când marinarul român s-a pus în slujba companiilor străine. Înainte, pe navele românești, timpul liber era dedicat unor acțiuni mult mai palpitante și mai folositoare: remi, table, poker. Toate cu miză: cinci scobitori, un cent.

Adulmecă defecțiunile ca un câine de vânătoare: se ia după dâre de umezeală, de sare, de rugină…

Cred că așa mi-a fost dat. Tatăl meu a dorit morțiș să devin inginer, cuvânt care făcea să-i strălucească ochii. E vorba, totuși, de o meserie care îmi justifică prezența în lista de echipaj. Dar și pentru că în timp mi s-a dezvoltat un soi de dependență, până acolo încât zilele fără defecțiuni mi se pare plictisitoare și fără rost. Adulmec defecțiunile ca un câine de vânătoare: mă iau după dâre de umezeală, de sare, de rugină… Uneori stăm o navă în loc pentru un singur șurub. Se schimbă standardele, se schimbă navele, au culeg ca magnetul vechile nituri. Nu știi când îți folosesc.

Ce sens are o iubită să te aștepte, să te inspire?

Întrebări romantice! În realitate e greu de găsit o muză accesibilă, spre deosebire de cea din fantasmă! Și apoi, nu întotdeauna ai nevoie de ea. Eu, spre norocul meu, și probabil în virtutea unei admirației constante pentru povestea Penelopei, am găsit-o până la urmă, la capătul unui drum foarte întortocheat și presărat cu obstacole. Ea este depozitara tuturor amintirilor mele, pe care le păstrază vii, calde și strălucitoare. Sunt sigur că dacă n-aș fi întâlnit-o, nici „Pascal desenează corăbii” n-ar fi ajuns la un bun sfârșit. Și pentru că am amintit de scris, pot să spun că istoria scrisului meu, – formulă prețioasă, pe care o adopt doar aici, și din lipsă de altceva mai bun – conține și seria lungă de scrisori trimise de-a lungul anilor, de pe toate meridianele, prietenilor mei și, bineînțeles, și câtorva iubite, mai mult sau mai puțin tangibile sau imaginare.