Ruxandra Drăghia-Akli – o româncă dă lumii medicamentele de mâine. „Vrem ca până în 2020 să avem 200 de terapii noi pentru bolile rare”

Gândul prezintă în această săptămână câțiva români puțin cunoscuți în țară, dar care se află în poziții-cheie de decizie în cadrul Comisiei Europene. Grație acestor funcții, acești experți români au puterea de a influența mersul Uniunii Europene, iar politicile pe care le creează ei ne afectează pe toți. Cu toate că, oficial, funcționarii europeni nu reprezintă țara, fiecare dintre românii din fruntea Comisiei ne-a mărturisit că simte că face un bine României. De asemenea, cu toții tânjesc după un lucru: soarele din România.

După Mihail Dumitru, Daniela Gheorghe și Tudor Constantinescu, superfuncționarii români care au vorbit pentru gândul despre munca lor la conducerea Comisiei Europene, vine povestea Ruxandrei Drăghia-Akli, directoarea cercetării medicale a Uniunii. Fiica profesorului Constantin Dumitrache de la Institutul Parhon, Ruxandra Drăghia-Akli este considerată lider mondial în ceea ce privește tratamentele terapeutice și vaccinurile bazate pe folosirea ADN-ului. Este, de asemenea, cercetătorul care a lucrat la prima terapie genică aprobată vreodată. Medicina a studiat-o la București, însă toate succesele profesionale le-a obținut în străinătate. Ruxandra Drăghia-Akli conduce Direcția de Sănătate din cadrul Directoratului General (echivalentul ministerelor naționale) de Cercetare și Inovare al Comisiei Europene. Înainte de a ocupa acreastă funcție, a fost vicepreședintele pentru cercetare al VGX Pharmaceuticals (acum, Inovio), o companie pe care a co-fondat-o în timp ce se afla la Baylor College of Medicine din SUA.

POLITICĂ Attila Cseke, ministrul Dezvoltării, anunță comasări de instituții: „Administrația publică locală și cea centrală trebuie să producă calitate”

15:50

ACTUALITATE Care este orașul din România care oferă 50% reducere la impozitele locale pentru donatorii de sânge

15:49

Aveți un CV impresionant, o activitate de cercetare uluitoare, pe care ați pus-o în slujba Comisiei Europene. Care sunt responsabilitățile dumneavoastră?

Responsabilitatea mea este în domeniul cercetării medicale din Europa, mă ocup de programul de cooperare medicală. Este vorba despre proiecte în care sunt cel puțin trei cercetători din trei țări membre diferite. În programele colaborative cu țările membre, un bun exemplu este un proiect care se numește European and Developing Countries Clinical Trial Partnership, un parteneriat public-public, deci între Comisie și țările membre. Lucrăm cu cercetătorii europeni, dar și cu cei din Africa subsahariană în încercări clinice pentru malarie, tuberculoză și SIDA. Un alt exemplu de parteneriat este parteneriatul nostru cu industria farmaceutică – se numște Innovative Medicine Initative (IMI), în care Comisia contribuie cu un miliard de euro pentru a finanța cercetătorii din mediul academic, din IMM-uri, organizațiile de pacienți, iar industria farmaceutică, la rândul ei, contribuie cu un miliard de euro pentru cercetarea care se produce la nivel industrial, cu condiția ca cercetările să se facă în colaborare între parteneri publici și privați.

„Sunt 6.000-8.000 de boli rare și avem un diagnostic pentru câteva sute”

Cu ce vă mândriți cel mai mult din acești trei ani în care ați condus direcția de Sănătate din cadrul DG Cercetare și Inovare?

Medicina modernă s-a schimbat enorm de mult și se schimbă extraordinar de repede, mult mai repede decât o administrație se poate adapta. Unul din succesele noastre foarte mari este că am reușit în ultimii ani să schimbăm programele noastre aproape în timp real, ca să răspundem extraordinar de rapid la cererile comunității științifice. De exemplu, dacă ne uităm acum, să spunem, cinci ani, programele europene erau aproape în exclusivitate academice și spre cercetarea de bază. Este foarte bine să avem cercetare de bază, fără cercetarea de bază nu am avea nimic. În același timp, din cercetarea de bază se generează extraordinar de multe date care nu erau exploatate. Acum, nu mai avem numai cercetare pură, avem cercetare și inovare, iar partea de inovare implică faptul că trebuie să utilizăm datele care ies din cercetarea de bază și să le aducem spre pacient. Ceea ce vrem noi să facem este să finanțăm proiecte care transformă date în noile medicamente, noile tehnologii, noile diagnostice, măsurile de prevenție de care pacienții au nevoie. Cred că aceasta este cea mai mare reușită: de pe un an pe altul, am reușit să schimbăm – în loc de 5% din bugetul nostru să fie alocat încercărilor clinice, acum este 30%.

Mai am un al doilea proiect de care sunt extraordinar de mândră. În ultimii ani, am reușit să mobilizăm comunitatea internațională în unele zone în care Europa are tradiții în cercetare – de exemplu, bolile rare – și să punem pe picioare niște consorții internaționale, în care diversele agenții de finanțare a cercetării, inclusiv entități private, să stabilească scopuri comune. Fiecare finanțează „bucata” lui, dar în baza unei agende strategice comune, și astfel domeniul avansează cu mult mai rapid. Deci consorțiul internațional privind bolile rare este un exemplu foarte bun de proiect de care sunt mândră. Am început abia în aprilie anul trecut și deja avem 25 de agenții de finanțare care lucrează împreună cu scopul foarte precis ca, până în anul 2020, să avem 200 de terapii noi pentru bolile rare și un diagnostic pentru majoritatea bolilor rare. Ținând cont că sunt între 6.000 și 8.000 de boli rare și avem un diagnostic pentru câteva sute în momentul acesta, este un țel enorm, dar sunt convinsă că vom reuși.

Care sunt beneficiile pentru asemenea responsabilități și reușite – profesional, dar și financiar?

Ca pentru orice alt public servant (funcționar public, n.red.), deci în niciun caz la nivelul industriei farmaceutice sau la nivel universitar. Avantajele – multă muncă și cunoști oameni extraordinari, reușești să faci lucruri care sunt extraordinare. Dacă suntem dispuși să lucrăm foarte mult, putem să vedem rezultatul acestor programe. Cel puțin în domeniul meu legătura este foarte directă, pentru că, dacă reușim să finanțăm proiecte și programe cu un impact foarte mare, cei care beneficiază sunt pacienții, dar, la sfârșitul zilei, noi suntem sau vom fi pacienții.

Și totuși, pe lângă aceste beneficii profesionale, cum sunteți răsplătită financiar față de momentul în care ați plecat din Statele Unite pentru a veni la Comisie?

Câștig aproape la fel ca atunci când am plecat din Statele Unite.

Rata de succes a cercetătorilor români: 13-17%

Știm, desigur, că funcționarii europeni nu reprezintă țara din care provin, dar simțiți că faceți un bine României de acolo, din Comisia Europeană?

Sper că acesta este cazul. După cum am mai spus, cel mai dificil este să ajungem la un consens în privința a ceea ce facem. Iar poziția României este foarte importantă. Aș vrea să fie mai activă în unele domenii și este. Am primit invitații în anii precedenți pentru a veni și prezenta în România programele noastre și mi-a făcut foarte mare plăcere să pot să popularizez și să răspund la întrebări. Cred că a fost și de foarte mare folos, pentru că foarte mulți cercetători din România nu aveau multe informații. Nu aș vrea să spun că e vina cuiva. Ca și cercetătorii din alte țări, se gândesc în primul rând la programele naționale. Programele europene sunt undeva pe un radar mai îndepărtat.

La fel ca pe toate celelalte paliere, nu doar în cercetarea medicală. Programele europene încă sunt o problemă pentru noi…

…problemă pentru că lumea nu investește destul timp să se uite la ele.

Și ce e de făcut?

Lucrurile s-au schimbat considerabil și i-am încurajat (pe cercetătorii români, n.red.) să fie activi, să se uite, să participe, pentru că numai așa vom reuși. Un exemplu foarte clar: în programele de cercetare medicală, rata de succes a cercetărilor din România este de aproximativ 13-17%. Este aceeași rată de succes precum a cercetărilor din Germania sau din Anglia. Problema este că din România noi avem cam 20 de propuneri pe an, deci la o rată de succes de 15% înseamnă trei propuneri. Din Germania avem 6-700 de propuneri pe an. La aceeași rată de succes, ei ar avea 90 de proiecte.

Vă întreb din nou, în acest caz: ce e de făcut?

Eu pot să popularizez, toată lumea poate să facă asta. Dar totul se rezumă la partea individuală a cercetătorilor români, care trebuie să se implice. Acesta ar fi prima parte. Doi – și am repetat asta la foarte multe reuniuni la care am fost -, investițiile în cercetare în România sunt foarte mici. Țările cu cel mai mult succes la programele europene investesc ele însele foarte mult în cercetare și inovare. De altfel, datele sunt foarte clare. Dacă ne uităm la datele recente care au fost publicate în ceeea ce privește criza economică, țările care fie nu au fost atât de afectate de criză, fie au ieșit mai repede din criză sunt cele care au investit în cercetare cel mai mult. Investiția la nivel național este perfect corelată cu succesul la nivel de programe europene. Din punct de vedere teoretic, cercetătorii români sunt extraordinar de buni. Pregătirea de cercetare în România este foarte bună. Problema este că, săracii de ei, nu au condiții ideale de lucru pentru a fi competitivi.

Mai sunt, în afară de dumneavoastră, și alți câțiva directori români în cadrul Comisiei Europene. În ce fel ne ajută pe noi, românii, să avem conaționali în funcții atât de importante la nivel european?

Este important să avem o vedere de ansamblu a ceea ce se întâmplă. După cum am spus, eu și alți colegi, de fiecare dată când am fost invitați, am venit, am prezentat, i-am încurajat pe cei de acasă să aplice, explicăm în detaliu care sunt mecanismele. Mi s-a întâmplat de multe ori, de exemplu, să întâlnesc colegi care să-mi spună: „Am fost în România, i-am văzut pe conaționalii tăi, care sunt extraordinari. Explică-mi lucrul acesta, cum ar merge mai bine lucrul celălalt”.

„Copiii mei se jucau numărând celule la microscop”

Există o anumită comunitate a funcționarilor români de la nivelul Uniunii? Vă cunoașteți, vă întâlniți?

Da, avem întâlniri cam de două ori pe an cu nou-veniții la Bruxelles. Există un grup, discutăm despre problemele manageriale, administrative, de comunicare…

De câte ori veniți în țară?

Cel puțin de trei-patru ori pe an.

Medicina nu e străină familiei dumneavoastră. Cum le explicați rudelor sau prietenilor din România nefamiliarizati cu această lume medicală ceea ce faceți dumneavoastră la DG Cercetare și Inovare?

Cei care mă cunosc știu care a fost parcursul, nu au nevoie de prea multe explicații. Dar ceea ce vreau să fie foarte clar, iar familia știe asta, este că nimeni nu ajunge la parcursul pe care l-am avut eu fără să lucreze extraordinar de mult. Eu nu îmi aduc aminte când să nu fi lucrat cel puțin 12 ore pe zi, în fiecare weekend. Când am avut copiii, îi luam la laborator cu mine și se jucau numărând celule la microscop. De asemenea, în afară de foarte puține episoade în care am avut probleme de sănătate semnificative, nu pot să îmi amintesc când mi-am luat vreodată o zi liberă pentru că aveam febră sau o răceală – nu cred că a existat așa ceva, numai dacă am fost pe moarte sau la spital am lipsit de la serviciu.

„Foarte mulți doctori români și-ar dori să se întoarcă acasă”

Bazele carierei dumneavoastră le-ați pus în România, la facultatea de medicină Carol Davila. În străinătate, însă, ați devenit lider mondial în ceea ce privește tratamentele terapeutice și vaccinurile bazate pe folosirea ADN-ului. Ați lucrat, de asemenea, la prima terapie genică aprobată vreodată. Este loc în România pentru un cercetător de talia dumneavoastră?

Întotdeauna este loc pentru un cercetător de talia oricui. Bineînțeles că nu pot să spun că nu aș fi mai mult decât bucuroasă să particip la dezvoltarea cercetării în România, în particular a cercetării medicale. Dimpotrivă, cred că putem să facem o mulțime de lucruri și, când ar exista niște investiții corespunzătoare în acest domeniu și dacă cineva mă întreabă sau îmi cere ajutorul totdeauna va fi un răspuns pozitiv din partea mea. Deocamdată nu am fost invitată…

Deci dacă ar fi investiții și o întrebare în acest sens, v-ați dori să vă întoarceți acasă la un moment-dat?

Casa mea este acolo unde pot lucra. Am făcut casă oriunde am fost. Sigur, dacă condițiile vor fi oportune, ar fi minunat și aș dori să ținem minte că sunt foarte mulți doctori români care și-ar dori să poată să se întoarcă acasă și să continue să aibă o viață profesională la cea mai înaltă calitate.

NOTĂ A COMISIEI EUROPENE: Acest interviu reflectă strict opinia persoanei intervievate, și nu pe cea a Comisiei Europene.

ASCULTAȚI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL