„Să facem un program de urgență al EDUCAȚIEI OMENESCULUI în România. Nu ne dăm seama la ce grad de violență se află societatea în care trăim” – Solomon Marcus

Organizarea de cursuri în universități pentru absolvenții de liceu care nu au luat bacalaureatul nu este deloc o soluție, susține Solomon Marcus într-un interviu pentru gândul. „Totul este iluzoriu, pentru că deficiențele pe care le au acești elevi sunt de natură profundă, nu sunt de natură de a fi reparate prin niște cursuri de două – trei luni, cum spunea ministrul Educației. Totul este rupt de realitate, pentru că rănile acestor elevi sunt de natură mult mai profundă, nu e vorba de faptul că n-au tocit niște texte”, arată academicianul.

Solomon Marcus susține că școala românească are un rol important pentru apariția plagiatului, pentru că nu cultivă respectul pentru munca intelectuală în rândul elevilor.

„Noi trăim într-o societate în care furtul intelectual nu este, pentru cea mai mare parte a populației, un furt. Asta se întâmplă pentru că generații după generații au rămas needucate cu privire la ideea de proprietate intelectuală. Din această cauză, munca intelectuală este de foarte multe ori neapreciată”, consideră Solomon Marcus.

Principalele idei din interviu:

Despre sistemul de educație românesc: „Sistemul nostru educațional nu a aflat încă ce înseamnă a învăța. Sistemul, adică cei care l-au gândit în forma în care este el implementat, în manualele școlare actuale, în modelul de transmitere de la catedră la bănci. Pentru școala actuală, a învăța înseamnă a deprinde cunoștințe, informații, a înmagazina informații, a fi în stare să le reproduci când ți se cere pentru a fi evaluat, a fi în stare să le aplici în cazul standard”

Despre universitățile care organizează cursuri pentru elevii fără bac: „Totul este iluzoriu, pentru că deficiențele pe care le au acești elevi sunt de natură profundă, nu sunt de natură de a fi reparate prin niște cursuri de două – trei luni, cum spunea ministrul educației. Totul este rupt de realitate, pentru că rănile acestor elevi sunt de natură mult mai profundă, nu e vorba de faptul că n-au tocit niște texte”

Despre doctoratul cu frecvență redusă: „Ceea ce este esențial în materie de doctorat este ca cel pe care l-ai acceptat ca doctorand să-ți dea impresia puternică a faptului că e vorba de o persoană care se dăruiește cercetării și care a probat capacitatea de a face cercetare esențială”

Despre plagiat: „Noi trăim într-o societate în care furtul intelectual nu este, pentru cea mai mare parte a populației, un furt. Asta se întâmplă pentru că generații după generații au rămas needucate cu privire la ideea de proprietate intelectuală. Din această cauză munca intelectuală este de foarte multe ori neapreciată”.

Interviul pe larg aici:

Domnule academician, săptămâna trecută românii au primit o veste bună de la Stockholm: un cercetător născut în România este câștigător al premiului Nobel pentru Chimie. Putem spune că școala românească este bună?

Stefan Hell a plecat de la vârsta de 15 ani din România. Important este mesajul pe care l-a trimis el telefonic: că-și dă seama că a contat foarte mult școala pe care a primit-o în România, și atrage atenția României că știința e foarte importantă. Era necesar acest avertisment pentru că puterea politică din România nu conștientizează acest lucru. Anul trecut, Premiul Nobel pentru chimie a fost câștigat de trei autori care au valorificat informatica în chimie.

Semnalul care s-a dat, atunci ca și acum, a fost acela că disciplinele nu mai pot trăi izolat, fiecare trebuie să se bazeze pe interacțiunea cu celelalte. Hell e fizician, iar premiul pentru chimie, dar conduce un institutut în care și biologia are o poziție esențială. Faptul că sistemul educațional  de la noi rămâne surd la interdisciplinaritate este inacceptabil.

Este frumos faptul că Hell își amintește cu respect și cu plăcere de țara în care s-a născut și în care a parcurs școala primară și gimnaziul. Nici România nu l-a ignorat: încă din 2012 a fost ale membru de onoare al Academiei Române. 

Ce înseamnă a învăța în ziua de azi, în condițiile în care copiii stau mult timp pe internet?

Aici este punctul nevralgic. Cu excepțiile de rigoare, în școala noastră nu s-a aflat încă ce înseamnă a învăța. Credem că totul revine la a primi cunoștințe, informații, a înmagazina date, nume, citate, procedee, formule, algoritmi, ecuații,  a fi în stare să le reproduci când ți se cere, pentru a fi evaluat, și să le aplici în cazuri standard.  Toate acestea iau forma generală a unor rețete, a unor indicații, care se folosesc pe bază repetitivă, de memorare.

De la această formă superficială de învățare, necesară uneori, dar departe de a fi suficientă, până la învățarea reală este o distanță  mare. Învățarea autentică pleacă de la educarea unei stări de întrebare, de mirare, a nevoii de a căuta un răspuns. Să parcurgi stări fundamentale ale ființei umane: nedumerirea, îndoiala, bănuiala, ipoteza, intuiția, explicația, spiritul critic, dreptul și libertatea de a fi sau nu de acord cu ceea ce ți se livrează, toate sunt etape firești în procesul de înțelegere care trebuie să însoțească însușirea de cunoștințe; ele nu merg automat împreună. Oricine știe din experiență că noaptea și ziua alternează; dar câți pot să și explice de ce?

A educa nevoia de a înțelege lumea, iată ceea ce lipsește de prea multe ori. A deveni conștient că nu toate cunoștințele ce ni se livrează au statut de certitudine, că multe, poate cele mai multe, sunt doar ipoteze, mai mult sau mai puțin plauzibile; a acorda atenție modului în care cultura, învățătura întrețin un metabolism permanent între întrebări și răspunsuri, a înțelege modul în care un răspuns generează noi întrebări, toate acestea fac parte din actul de a învăța. Dar câtă atenție acordă școala acestor lucruri, antrenamentului de a construi întrebări inteligente?

În ultimă instanță, este vorba de a educa gândirea și comportmentul în situații inedite și tocmai aceasta este viața reală. Cum să te descurci în situații diferite de cele prin care ai trecut anterior?  Antrenamentul școlar în această direcție este derizoriu, dacă nu total absent.

Chestiunile propuse la examene, inclusiv la bacalaureat, nu te invită să gândești cu capul tău, ci să-ți amintești ce anume, din ce ți s-a predat, trebuie aplicat acolo.

Rezultatele de la bacalaureat au fost dezamăgitoare în ultimii ani, tot mai mulți elevi nu reușesc să treacă examenul sau nu l-au dat deloc. Ați văzut măsura Ministerului Educației care dă posibilitatea universităților să organizeze cursuri pentru elevii care nu au luat bacalaureatul. Cum vedeți o astfel de măsură?

Examenul de bacalaureat în forma sa actuală, nu este relevant, nu este semnificativ pentru gradul de maturitate al candidatului. Chestiunile propuse nu sunt suficient de semnificative pentru capacitatea candidatului de a se orienta cu capul său propriu. Faptul că ai luat sau nu bacalaureatul nu te califica azi nici ca intelectual, nici ca om de cultură. Școala ignoră antrenamentul în situații problematice, în care trebuie efectuate alegeri pe baza de argumente și contraargumente și această lipsă de imaginație, de îndrazneală se observă sistematic și la examene, inclusiv la cel de bacalaureat. Și dacă școala nu o face, vin inițiative alternative, pe care le pot observa în rândul elevilor excepționali, care simt insuficiențele școlii și se decurcă pe cont propriu, de exemplu, ceeea ce am văzut în tabara Canguru de la Straja, Hunedoara.

Și atunci ce caută un astfel de elev în facultate?

Este o diversiune ideea de a-l admite la universitate pe elevul care nu a luat bacalaureatul, în ipoteza ca îi faci un antrenament rapid, de câteva luni. Deficiențele acestor elevi sunt de natură mult mai profundă, nu e vorba de faptul că n-au tocit niște texte în ultimele luni, înainte de examen.  

Tot la universitate se poate organiza începând din acest an doctoratul cu frecvență redusă.

Iarăși este o diversiune. Ceea ce este esențial în materie de doctorat este ca cel pe care l-ai acceptat ca doctorand să-ți dea dovada puternică a faptului că e vorba de o persoană care se dăruiește cercetării și care a probat capacitatea de a face cercetare. Aici este problema, nu contează că e cu frecvență redusă sau neredusă. Și în urmă cu ani, când eu am dat doctoratul, am fost prima promoție, și atunci au fost unii care erau doctoranzi cu bursă – cu scoatere din producție, și alții fără scoatere din producție. Diferența esențială este: ești sau nu un cercetător autentic? Și puțini dintre cei care bat la poartă sunt.

Avem atâtea cazuri, cel puțin în privința doctoratelor, unde cercetarea a fost făcută de mântuială și unde s-a ajuns la plagiat.  

Să ne înțelegem. La plagiat s-a ajuns din cauză că zeci de ani s-a neglijat educarea ideii de proprietate intelectuală. Dacă vă uitați la revistele școlare o să vedeți cum abundă în texte preluate din anumite surse și semnate de elevi. Copiii nu au fost învățați de profesori ca atunci când iau ceva dintr-o sursă să citeze acea sursă.

Din cauza asta a ajuns Victor Ponta la plagiat? Ce părere aveți despre acest caz?

Și-a spus cuvântul o comisie din care a făcut parte și fostul președintele al  Academiei – Ionel Haiduc – și care a fost condusă de un academician în chimie – Marius Andruh. Au urmat și alte comisii. Dar factorul politic s-a amestecat atât de puternic, încât s-a putut crea o confuzie.

Problema gravă este următoarea: noi trăim într-o societate în care furtul intelectual nu are, pentru cea mai mare parte a populației, statutul de furt. Asta se întâmplă pentru că generații după generații au rămas needucate cu privire la ideea de proprietate intelectuală. Din această cauză munca intelectuală este de foarte multe ori neapreciată. 

Faptul că școala nu formează  ideea de proprietate intelectuală face ca respectul pentru proprietatea intelectuală să nu existe. Atunci când preiei un text fără să-l citezi înseamnă că-ți bați joc de munca depusă de autorul lui.

Am avut 19 miniștri ai Educației care au tot schimbat legea educației. Care dintre ei vi s-a părut mai bun?

Nu pot să spun. Nu pot să neg că unii sau alții au avut unele idei bune, dar exact în ceea ce era esențial, nu s-a orientat niciunul.

Nu cred totuși că răspunderea principală în materie de educație vine neapărat de la miniștrii Educației. Răspunderea vine de jos, de la starea națiunii, de la capacitatea masei de oameni ai școlii de a acționa.

După cum vedem legea educației a fost schimbată din nou în acest an. E nevoie de atâtea schimbări?

Nu vreau să spun că legea nu are nicio semnificație, dar schimbarea principală nu de la lege trebuie să vină, nu de la politicieni.  

Dacă ați fi ministrul educației ce măsuri ați lua?

M-aș preocupa în primul rând de educația omenescului și aș apleca urechea la mințile cele mai inteligente din jurul meu.

Ce înseamnă educația omenescului?

Faptul că noi suntem deficitări în a educa la copilul de cea mai fragedă vârstă dragostea și respectul pentru ființa umană. Aici e marea problemă. Școala trebuie să facă față azi unui val imens anti-educațional care vine din mass-media, de la unele televiziuni, dintr-o parte a presei, dintr-o  parte a internetului. E un val anti-educațional imens, pe care în special copiii îl suportă.

Ceea ce vă spun acum sunt lucrurile pe care ar trebui să le facă toți cei care au o răspundere în educație. Noi trăim într-o societate în care copilul de școală primară, în foarte multe cazuri, consideră natural să se ia la bătaie cu un alt copil pentru faptul că nu se înțeleg într-o anumită chestiune. Diferența de părere poate fi pricină de violență fizică, pentru că văd asta peste tot în jurul lor. Noi nu facem nimic în fața acestor lucruri. Orice educator este răspunzător și în această privință, a educației omenescului. Dar orice cetățean ar trebui să fie și un educator.

Ce ar trebui să schimbăm la sistemul de educație astfel încât să nu mai fie prăfuit?

Pentru ca să ieșim din această dificultate este necesar să alcătuim noi programe, noi manuale și să construim un nou scenariu al vieții de școală. Vechiul scenariu catedră-bănci este prăfuit, depășit. Inițiativele trebuie să vină de jos, de la mințile luminate ale dascălilor de cea mai bună calitate, ale elevilor și studenților.

Am văzut acum că Ministerul Educației spune că trebuie să ținem seama că școala nu este singura instituție din care învață tinerii, că ei învață și de pe internet și de la televizor. Dar școala nu trebuie să considere internetul ca ceva în afara ei, ci să își incorporeze internetul. Aici este unul dintre motivele eșecului școlar, pentru că la 20 de ani de la apariția internetului, sistemul nostru educațional nu a înțeles că internetul trebuie încorporat organic în viața educațională a școlii și că această navetă între internet și cultura tipărită tradițională pe care se baza școala trebuie să fie permanentă, la toate disciplinele.  

Tocmai spuneam că a fost schimbată legea educației. Fiecare ministru care a trecut pe la minister și-a propus să schimbe programele școlare, dar n-a reușit. Adică vedem ce a ieșit.

Când e vorba de calitatea educației nimic nu se poate schimba peste noapte. Nu există figuri providențiale. Aici lucrul pe care nu au fost în stare să-l facă niciun guvern, pentru că erau mereu cu ochii pe interesele imediate de putere, era să te angajezi în procese de lungă durată de schimbare a programelor educaționale.

Noi avem în multe privințe programe rămase în urmă cu peste o sută de ani în modul în care concepem predarea diverselor științe. Cea mai mare parte din ce s-a descoperit și s-a inventat în secolul al XX-lea n-a ajuns să fie predată în școală, este o situație tragică din acest punct de vedere, pentru că s-a mers mereu în virtutea inerției, am repetat azi ceea ce am făcut ieri. Lucrul acesta este foarte comod, dar greșit.

Și ce ar trebui făcut în condițiile astea? Peste o lună se va schimba guvernul și va veni un alt ministru.

De exemplu, să facem un program de urgență de educare a omenescului, a trăirii în societatea globală, un minim de program pe care să căutăm să-l realizăm imediat. Nu ne dăm seama la ce grad de violență se află societatea în care trăim. Această educație pentru o lume neviolentă, pentru o lume în care să se educe valori ca dragostea pentru ființa umană, să nu vezi in tot ceea ce este diferit un adversar.

După cum vedem, în societate, în mass-media cearta este cea care atrage, nu dezbaterea. Cearta face rating. Dezbaterea, cu dezvoltare de puncte de vedere, ține de un anumit grad de cultură si de o stare de relaxare, la care tot mai puțini oameni ajung. Și atunci, după ce se orientează televiziunile îin materie de programe: după violență, ce certuri prezentăm?  Iar după certuri vin lucrurile anodine, nesemnificative, de ieșire din plictiseală cu cel mai mic efort intelectual posibil.

URMĂRIȚI AICI PARTEA A DOUA A INTERVIULUI CU SOLOMON MARCUS: