EXCLUSIV VIDEO | Ion Nedelcu – Ned, scenograful care face artă din orice material. Povestea unei vieți în cinematografie, de la filmele cu haiducul Iancu Jianu și ”Operațiunea Monstrul” la Studiourile Warner Brothers. ”Scenograful de la «Titanic» m-a recomandat pentru alte filme”

Trăind o copilărie aproape mitologică în mijlocul naturii din Oltenia natală, într-un peisaj arhaic, demult dispărut sub tăvălugul modernizării, în care se împleteau, într-o atmosferă cosmică, cerul înstelat, obiceiurile familiei țărănești și lupta zilnică pentru supraviețuire, pictorul și scenograful Ion Nedelcu – Ned a străbătut o evoluție fabuloasă. Copilul de țăran, care la nici patru ani  ”desemna” (expresie arhaică oltenească pentru verbul ”a desena”) cu cărbunele din sobă pereții odăii din casa părintească, a ajuns la maturitate unul din cei mai reputați scenografi din industria filmului, apreciat atât în România, cât și la Hollywood. Cu ocazia vernisajului cu picturile sale în holul Operei Române, artistul a acordat un interviu în exclusivitate pentru Gândul, evocând etapele evoluției sale.

Artistul Ion Nedelcu – Ned a trăit și a creat jumătate de secol în cinematografie, dar opera sa nu este doar în scenografie, ci și în pictură, sculptură, restaurări și design vestimentar. Creațiile lui au fost prezentate în zeci de expoziții, în țară și în străinătate.

Absolvent al Institutului de Arte Plastice din București- secția de scenografie de film și televiziune, cariera lui Ion Nedelcu în cinematografie a început în anii 70, când a ajuns pe platourile de filmare ale unor lungmetraje celebre, care i-au avut printre protagoniști pe Toma Caragiu, Marin Moraru, Octavian Cotescu, Adrian Pintea, George Constantin și Draga Olteanu Matei.  De-a lungul celor 50 de ani de creație cinematografică, a realizat decoruri și costume pentru mai mult de 30 de filme, de la ”Operațiunea Mostrul” la „Iancu Jianu haiducul, „Declarație de dragoste”, „Liceenii” și „Extemporal la dirigenție”.

Ion Nedelcu a realizat pictură murală în Los Angeles și Las Vegas, în anii în care a locuit în Statele Unite, a colaborat cu sudiourile Warner Bros. pentru lungmetrajul „Scary Movie 2”, a creat decorul pentru un spectacol omagial Golden Globe și un costum pe care actrița Angelina Jolie l-a purtat într-un show de televiziune.

”Luam cărbunele din sobă și desenam pe pereții odăii oamenii din sat, la patru ani”

Vocația lui Ned s-a manifestat timpuriu. Ea a avut ceva din povestea unui copil-minune. La 10 ani, ajunsese să zugrăvească sfinți în biserica satului. La 12 ani, reproducea aproape perfect tablourile lui Grigorescu. Înainte să ajungă elev al Liceului de Artă din Craiova și, mai apoi, student la Institutul de Arte Plastice din București, Ned deprinsese, cu o măiestrie ieșită din comun, tehnica tradițională a fabricării culorilor, arta portretului și știința de a lucra cu toată gama de materiale: pânză, ipsos, metal, culoare.

Totul a început la vârsta de trei ani jumătate,  când Ned  a început în chip misterios, ca într-un dicteu automat, să transpună pe pereții văruiți ai casei părintești, prin desen cu cărbunele, scene din viața țăranilor din satul său natal, Zăvideni. Copilul din Oltenia reedita vechea tehnică a picturilor rupestre.

”Era o atmosferă arhaică pe care nu o uiți niciodată. Mi-aduc aminte ca acum: era un perete alb văruit cu var din acela care se face la varniță. Acolo, în lumea satului, se aduceau pietre de var, se stingeau cu apă și se țineau într-o groapă peste 12 ani. Din «brânza» aia de var se lua și se folosea la frescă, când se zugrăveau pereții bisericii. Cu var din acela văruia mama casa. Văruia de două ori pe an: la Paște și la Crăciun.

Eu eram mic. Îi lăsam să își vadă de treburile lor și luam cărbunele din sobă și începeam să mâzgălesc pe pereții odăii. Dar nu mâzgăleam așa, oricum, să trag niște linii sau niște zigzaguri. Începusem să desenez oamenii din sat. Atunci, la vârsta de trei ani jumătate – patru. Și îi făceam așa cum apăreau în mintea mea. Semănau. Îmi plăcea să îi evoc acolo pe pereți. Erau exact ca în realitate, desenați cu cărbunele.

Umpleam tot peretele acela de lângă sobă. Lăsam trei pereți liberi albi, iar un perete alb văruit era plin de desenele mele. Îmi pare rău că nu pot să fotografiez așa cum îmi apar încă în mintea mea desenele de atunci ca să vezi ce eveniment era acolo. Era o dramaturgie întreagă. Povesteam în desenele alea cum mă duceam eu și tocam la bobocii de rață, cum dădeam la puii de curcă mălai amestecat cu bureți.

Toate poveștile astea se întâmplau în casa mea de la Zăvideni, de la țară. Tata mă cam lăsa să fac ce vreau. Eram «ăl mic» din toată familia. În atmosfera asta am trăit eu și m-am îndrăgostit atunci de desenele mele de pe pereți. Mă lua mama la ceartă: «Ia uite, zicea, iar mâzgăliși pereții! Geaba mă străduii eu să îi fac curați!». Dar tata îi zicea: «Lasă copilul în pace că știe el ce face!». Tata m-a protejat tot timpul. Era «ăl mai mic» și îi plăceau copiii. Zicea tot timpul: «Lasă, să vedem ce iese din ăsta!», povestește artistul.

”Primul film ca autor în scenografie a fost «Operațiunea Monstrul»”

Ceea ce caracterizează picturile lui Ion Nedelcu este o anume alchimie a stărilor de agregare a materiei. După cum singur o mărturisește, după absolvirea Institutului de Arte Plastice din București, întâlnirea sa cu lumea filmului, în calitate de scenograf angajat la Studiourile Cinematografice din Buftea, i-a marcat destinul profesional și a pus o amprentă estetică specială și pe lucrările sale ca artist. Tablourile sale conțin nuclee de povestiri dramatice, aproape cinematografice, Ion Nedelcu nefiind ceea ce se numește îndeobște un pictor de șevalet care pictează doar peisaje sau natură moartă.

Vocația sa de scenograf l-a propulsat în lumea realizării filmelor de ficțiune, în special a filmelor istorice. A întâlnit regizori și operatori celebri în epocă. Și-au pus amprenta asupra lui toate căutările sale febrile în perioadele de documentare pentru a realiza recuzita sau costumele unor epoci istorice care trebuiau să reînvie în fața obiectivului aparatului de filmat.

Despre experiența sa crucială ca artist în zona ficțiunii filmice, începută chiar după terminarea Institutului de Arte Plastice, pe care l-a absolvit cu notă maximă, el însuși mărturisește cu nostalgie și cu dorința de a evoca o lume a creativității. Industria filmului românesc din perioada socialistă  era o lume care – deși supusă cenzurii ideologice  – încerca să păstreze, pe cât era atunci posibil, autenticitatea unor reconstituiri ale adevărului istoric.

”Am luat repartiția și am putut alege cel mai bun loc profesional pentru mine. Și cel mai bun a fost Direcția Cinematografică – România Film. Cei de acolo s-au bucurat pentru că știau că le vin niște absolvenți talentați de la Arte Plastice, mai ales unul care e pasionat de scenografia de film. Deci, am fost repartizat la Buftea. Trebuia să fac trei ani de stagiatură. M-au trecut pe contract din primul an și am făcut film ca autor. Era acolo un laborator de creație extrem de unit. Ne cunoșteam între noi. Știam de la inginerul de sunet până la operator. Ne respectam unii pe alții. Erau toți foarte buni profesioniști. Cu exigență maximă.

Așa, cu puținul acela care ni se punea la dispoziție pe vremea aceea, erau de o exigență nemaipomenită. Făceau lucrurile meticulos. Își știau toți foarte bine meseria. Operatorii de film de la Buftea, constrânși de condițiile precare, inventau tot felul de soluții tehnice care încă nu apăruseră în lume. Îmi amintesc de ei. Era Sandu Întorsureanu (directorul de imagine Alexandru Întorsureanu -n.r..), Piky Kostrakievici (directorul de imagine Aurel Kostrakiewicz) și alții. Era regizorul Constantin Vaeni. Am lucrat cu el la primul său film: «Buzduganul cu trei peceți». Eram asistent. Ne știm de atunci.

Primul meu film ca autor în scenografie a fost «Operațiunea Monstrul». Protagoniști erau Toma Caragiu, Marin Morarul, Octavian Cotescu. Pentru mine, erau profesioniști greu de atins. Dar eram pasionați de ceea ce făceam toți și asta ne apropia”, a mărturisit artistul.

Drumul spre filmul istoric: ”Mă chemau toți regizorii importanți, făceam și câte două-trei filme pe an”

Ion Nedelcu și-a dedicat activitatea de scenograf reconstituirii unor complexe fresce în filmele istorice. Fie că era vorba de costume și recuzită care aminteau de Oltenia natală, în filme ca ”Iancu Jianu haiducul” sau ”Iancu Jianul Zapciul”, fie că voia să redea atmosfera și modele de la jumătatea secolului al XIX-lea, din perioada pașoptistă sau din epoca domnitorului Alexandru Ioan Cuza, contribuția lui Ned la filmul românesc este una recunoscută de regizorii de valoare cu care a lucrat.

Potrivit mărturiei sale, intuiția, talentul, dar și documentarea l-au ajutat să rezolve situații complexe în ceea ce privește recuzita, costumele și decorurile exterioare și interioare.

Primul său film istoric în care și-a pus semnătura ca scenograf a necesitat o documentare laborioasă pentru a crea uniformele unor armate străine, dar mai ales pentru a reda cu fidelitate, pentru prima oară în filmul din perioada comunistă, atmosfera dintr-o lojă masonică din perioada pașoptistă, o perioadă în care personalități politice și culturale din România au desfășurat activități în societăți secrete cu scopul de a realiza Unirea Principatelor Române și eliberarea lor de sub dominația otomană.

Primul meu film istoric a fost «Rug și flacără», în regia lui Adrian Petringenaru, un film foarte greu”, își amintește Ion Nedelcu-Ned.

”Multe personaje, costume de epocă, epoca de după 1848, perioada Unirii lui Cuza. Costumele erau foarte diferite. Aveam de făcut uniforme cu ranguri de armate diferite (din armata română, din armata austro-ungară), trebuia să confecționez uniforme ungurești, italienești, din perioada voluntarilor lui Garibaldi.  Aveam sute de personaje. Eu am făcut costume cu mâna mea. Multe. Era greu. Croitorii nu știau exact despre ce este vorba, detaliile fiecărei uniforme. A trebuit să le fac machete detaliate de costume ca să înțeleagă ce vreau.

Elaboram costume de diplomați austro-ungari, italieni, fiecare cu stilul lor. Am făcut chiar costumele francmasonilor din Loja Ordinul Rozei, așa cum apare ea în film. Habar nu aveam cum arătau. La vremea aceea, nimeni nu putea să îmi spună. Dar m-am documentat la Biblioteca Academiei. Am reconstituit șorțurile masonice, cu paramente, cu glugi. S-a filmat o scenă de inițiere masonică. Actorul Ion Caramitru a jucat în film rolul celui inițiat”, precizează artistul.

”Era vorba de reconstituit atmosfera unei lumi în schimbare, după a doua jumătate a secolului XIX, așa cum era ea atunci. Era epoca în care și în Italia revoluționară a lui Garibaldi, provinciile reușiseră să se unifice într-un singur stat. Un film foarte greu și complex. Nu îmi dădea credit niciun responsabil din cinematografie, nici din conducerea de partid de la studiourile Buftea. Dar regizorul Adrian Petringenaru a zis: «Nu. Eu am încredere în Ned. Eu cu el vreau să lucrez» Și am luat Marele Premiul la Festivalul de Film de la Santarém din Portugalia (Santarém International Film Festival).

De atunci încolo, numai film istoric am făcut: «Iancu Jianu Zapciu», «Iancu Jianu Haiducul», «Vlașinii» și multe altele. Aveam pasiune mare. Eram mândru că făceam film. Mă chemau toți regizorii importanți, dar uneori nu aveam timp pentru toate proiectele lor. Uneori, făceam și câte două-trei filme pe an. Știam să fac de toate.

Știam ce să cer machiorului. Eram înconjurat de meseriași foarte buni, toți foarte pasionați. Dacă lipsea machiorul, spre exemplu, și trebuia să avem racord un personaj rănit, îl înlocuiam eu pe machior. Nu aveam trusa lui cu sânge fals, dar mă descurcam cu ce aveam la îndemână și improvizam eu o rană însângerată pe corpul actorului care juca un personaj rănit în război. Ieșea perfect.

Noi eram în urmă față de cei din Occident. Nu aveam acces ca să ne documentăm. Abia scăpam în Bulgaria să cumpăr niște pistoale vechi sau să iau niște materiale cu lezardă.

Cu toate aceste neajunsuri, se lucra cu o pasiune extraordinară. Noi eram în stare să facem din nimic, eram foarte inventivi. Noi eram pictori în același timp, eram restauratori. Cream atmosfera unor epoci. Pentru a ajunge la un astfel de meșteșug, toate au contat. Și biserica, și școala, și restaurările la vechi monumente istorice.

Toate aceste experiențe sunt și acum sedimentate în ființa mea. De aceea, în pictura mea vei vedea amprenta scenografului. Eu nu sunt un pictor de șevalet, peisagist sau portretist. Nu. Orice material eu pot să îl integrez și să fac artă din el”, dezvăluie artistul.

Perioada de creație în SUA și colaborarea cu regizori consacrați: ”Scenograful de la «Titanic» m-a recomandat pentru «Scary Movie 2»”

Una dintre experiențele profesionale edificatoare pentru Ion Nedelcu-Ned a fost contactul cu lumea profesionistă din industria filmului american. Invitat la Studiourile Warner Brothers la finalul anilor ’90, Ned a avut ocazia să ia contact cu specialiști în domeniu, printre care și scenograful principal de la filmul Titanic. A fost momentul în care artistul român a putut să facă o comparație între lumea filmului românesc din perioada comunistă – unde, din cauza lipsei de materiale necesare, scenograful trebuia să compenseze prin inventivitate și multicalificare – și lumea filmului hollywoodian, o lume în care există experți specializați doar pe anumite componente ale scenografiei.

M-au chemat la Studiourile Warner Brothers. Aveau nevoie de scenografi de interior care să construiască decoruri din polistiren. Mi-au arătat studiourile lor. Când am văzut decorurile de acolo, mi-am zis: «Doamne! Păi, noi nu știm nimic».

Tot ceea ce vedeai pe platouri ca decor ziceai că este adevărat. Vedeai straturile de patină veche pe o clanță pe care o credeai de metal mâncat de timp și, când colo, vedeai la final că în spate e făcută din mucava. Erau specializați fiecare pe câte o chestie particulară. Unul făcea doar patina de metal, altul făcea doar patina de perete, un altul făcea numai mobilier.

Și, la un moment dat, sunt întrebat: «Tu ce ai făcut?». Atunci am arătat și eu schițele de scenografie de la filmul «Iancu Jianu». S-a uitat atent și a zis: «Da, da…!». «E ok?», am întrebat eu. «E foarte bine! Dar ce ai făcut tu personal din tot ceea ce îmi arăți aici?». «Scenografia», i-am răspuns eu. «Nu, nu, pe mine mă interesează ce anume ai făcut tu din toate astea..!», mi-a zis el. «Păi, v-am spus, scenografia..!», am răspuns din nou. «Adică? Mai precis..?!», insista americanul. «Adică: costume, decor, alegerea exterioarelor, aranjarea ambientului interior, recuzită, recuzită vie, recuzită consumabilă, harnașamente…!». «Nu, nu, oprește-te!», insista scenograful american. «Din toate astea, vreau să știu de ce anume te-ai ocupat tu?». «Păi, toate astea le-am făcut singur!». La care, după o clipă, șocat mi-a zis: «Nu putem să te angajăm! Nu există așa ceva! Nu aveai cum să le faci singur pe toate astea!». L-am întrebat: «Nu e bine?!». «Ba da, mi-a răspuns el, este foarte bine!». Ei credeau probabil că ori eu mint, ori că sunt nebun.  Mi-a zis: «La noi, scenograful ia Oscarul pentru un nasture de epocă. Acela știe să facă doar nasturi de epocă și atât. Nu poți să îmi spui mie că tu le știi foarte bine pe toate câte mi le explici aici!».

De aceea, îi învăț și pe studenții mei. Dacă vrei să fii un artist complex, învață până la capăt, să știi la perfecție fiecare componentă artistică pe care vrei să o adaugi la complexitatea creației tale. Nu există așa ceva: știu un pic și din aia, și din cealaltă. Trebuie să le știi perfect. Dacă trebuie să faci coada la prună, atunci pe aia trebuie să o faci la perfecțiune.

Americanii mi-au zis: «Ned, tu ești extraordinar!». M-au trimis cu recomandare la scenograful șef de la filmul «Titanic». Inițial, mi-a acordat cinci minute. Cinci ore am stat. Se perindau pe lângă mine cu producători, nu le venea să creadă. Îl întrebau producătorii: «Wow! Tu ai făcut asta?», iar el le spunea: «Nu eu, Ned a făcut toate astea!».

Au văzut tabloul acela cu Crist-ul acela pe care îl vezi în expoziție. L-am început atunci și cinci ani am lucrat la el. Mi-au spus: «Tu nu trebuie să faci nimic. Tu ai fi bun doar să supervizezi toată scenografia unui film și să faci o schiță minimală pe secvență, ușor creionată, ca un crochiu, și după aceea să le-o dai specialiștilor să ți-o confecționeze».

Scenograful de la Titanic a făcut în așa fel încât m-a recomandat să lucrez pentru diverse filme, printre care și la Scary Movie 2”, a mai spus artistul.