Scriitorul Norman Manea, la INTERVIURILE GÂNDUL: „Mândria de a fi român? E greu să explici că e cam copilăresc”

Când scriitorul Norman Manea pleca, în 1986, din România, Uniunea Europeană abia trecuse de primele alegeri europarlamentare. Acum, s-a întors în România care se pregătește, fără prea mult entuziasm, însă, de acest scrutin și a constatat un scenariu de tipul „cetățeanului turmentat” al lui Caragiale. Românul nu pare să știe cu cine să voteze la alegerile de duminica viitoare. Într-un interviu pentru gândul, Norman Manea, propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură în 2014, explică această capcană de „cetățean turmentat” și face un scurt portret – în tușe deloc elogioase -, al președintelui Traian Băsescu, al premierului Victor Ponta, al intelectualității românești și al „românului mândru”.

De asemenea, Manea a comentat starea intelectualității românești, despre care spune că este dezmembrată și totodată atinsă de războiul prelungit dintre președinte și premier.

Un om a cărui întreagă viață a fost definită de exil, scriitorul ne-a vorbit și despre „banalizarea” acestei condiții, dar și despre o revelație pe care a avut-o zilele acestea în fața casei lui Constantin Noica.

Norman Manea, la Interviurile Gândul, partea I, interviul, pe scurt

– Despre mândria de a fi român: „Depinde cât de țanțoș ești. Adică, dacă vrei neapărat să-ți bombezi pieptul și să spui  „da, eu sunt mândru că sunt român” e pueril. De ce ai fi tu mai mândru decât finlandezul? Nu ai ales să te naști român, cel mai bine ar fi să faci să fie cât mai bine în România. Dar că tu ești mândru sau nu ești mândru te privește, ăla de lângă tine o să te întrebe de ce ești așa de mândru că tu ai 1,70 m, eu am 1,80 m și sunt mult mai mândru decât tine? Este o chestie comună, foarte frecventă. Oamenii simpli au religia, au această conștiință de a fi parte a unui popor, a unui anumit loc. E greu să le explici că e cam copilăresc și idiot. Dar m-ați întrebat pe mine, iar eu sunt un copil bătrân deja și am învățat ceva din istoria mea personală”.

– „Despre intelectualitatea română din aceste moment se poate spune că este dezmembrată, nu este coerentă și războiul, nu știu dacă putem să-i spunem sfânt, dar prelungit, dintre Președinte și Premier a iradiat inevitabil și spre intelectualitatea considerată afiliată unei părți sau altei părți. Aici este, dacă pot spune așa, o carență și  a intelectualilor care nu cred că trebuie să fie prea aproape de putere. Ei sunt valoroși în măsura în care își păstrează spiritul critic și independența.

– Despre președintele Băsescu și premierul Ponta: „Sunt niște impulsuri pe care ei nu și le pot stăpâni și nu au o ținută la nivelul funcției pe care o au”.

Cine este Norman Manea

Scriitorul Norman Manea, născut în 1936, este  unul dintre cei mai apreciați prozatori și eseiști români, profesor de literatură europeană și „writer in residence” la Bard College, New York. Povestea lui Norman Manea începe de la deportarea în Transnistria, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial,  până la perioada comunistă când este urmărit de securitate. În 1986, scriitorul pleacă din România. În 1992 a primit Bursa Guggenheim și Premiul MacArthur, iar  în 1993 Biblioteca Națională din New York  l-a sărbătorit cu prilejul acordării distincției de „Literary Lion” al bibliotecii. În 2002 i s-a atribuit Premiul internațional de literatură Nonino pentru „Opera omnia”, iar în 2006, Premiul Médicis Étranger pentru Întoarcerea huliganului. În 2012, Uniunea Scriitorilor din România i-a decernat Premiul Național pentru Literatură. Anul acesta, Norman Manea a fost propus de Uniunea Scriitorilor din România la Premiul Nobel pentru Literatură. A publicat zeci de romane și eseuri, dintre care amintim:  Întoarcerea huliganului, Plicuri și portrete, Fericirea obligatorie, Anii de ucenicie ai lui August Prostul,  Sertarele exilului. Dialog cu Leon Volovici, Înaintea despărțirii. Convorbire cu Saul Bellow.

Norman Manea, la Interviurile Gândul, partea I, interviul, pe larg:

Domnule Norman Manea, sunteți de câteva zile în România. Peste o săptămână, vom avea alegerile europarlamentare. Cum găsiți atmosfera alegerilor pentru Parlamentul European?

Pot să vă spun că am vorbit cu niște prieteni și i-am întrebat ce vor face. Dincolo de lozincile că trimitem în Europa românii care vor apăra românii (nu văd de cine trebuie să-i apere în comunitatea europeană, trebuie să-i apere în est, la granița de est, nu la Bruxelles), am întrebat ce vor face, dacă au o opțiune. Și aproape toți mi-au răspuns la fel: nu știu cu cine să votez și s-ar putea să nu votez. Răspunsul părea copiat după cetățeanul turmentat din Caragiale, care tot timpul zicea „eu nu știu cu cine să votez”. Deci, el nu știa, noi nu știm. Asta leagă într-un fel, face un acord între trecut și prezent și arată că ceva nu e în ordine, ceva a rămas confunz, amestecat, e un hibrid greu de detectat și greu îmblânzit.

Există în campania electorală pentru europarlamentare un partid care folosește sloganul „mândru că sunt român”. Dumneavoastră, ca evreu român, sunteți mândru că sunteți român? Cum vi se pare ideea de a spune că ești mândru că te-ai născut român?

Depinde cât de țanțoș ești. Adică, dacă vrei neapărat să-ți bombezi pieptul și să spui  „da, eu sunt mândru că sunt român” e pueril. De ce ai fi tu mai mândru decât finlandezul? Nu ai ales să te naști român, cel mai bine ar fi să faci să fie cât mai bine în România. Dar că tu ești mândru sau nu ești mândru te privește, cel de lângă tine o să te întrebe de ce ești așa de mândru că tu ai 1,70 m, el are 1,80 m și este mai mândru decât tine? Oamenii simpli au religia, au această conștiință de a fi parte a unui popor, a unui anumit loc. E greu să le explici că e cam copilăresc și idiot. Dar m-ați întrebat pe mine, iar eu sunt un copil bătrân deja și am învățat ceva din istoria mea personală.

Cu toate că sunteți departe, aveți o imagine a politicii românești. Care ar fi portretul politicianului român?

Sursele mele de informație sunt ziarele românești. Mă uit din când în când la ziare și trebuie să vă spun, cu mare dezamăgire, că presa este invadată de un limbaj primar de cele mai multe ori, violent, adesea mahalagesc, și portretele pe care le furnizează au un caracter pronunțat caricatural. Îmi e greu să știu exact cum e unul sau altul, când eu îl percep printr-o caricatură livrată de adversarii săi, ori printr-o excesivă și exagerată elogiere promovată de susținătorii săi.

Presa cred că trebuie să livreze o informație obiectivă și să lase cititorul să-și facă opinie după ce el are informația corectă, nu să-i livreze și opinia. Aici îi livrează și informația, și opinia. Și de cele mai multe ori, mai mult opinia, decât informația, care acoperă și sufocă informația.

Portretul dumneavoastră ar fi un pic deformat.

Da, bănuiesc că portretul pe care eu îl primesc este deformat, dar e o deformație care vine din contextul locului.

Și atunci ce faceți ca să aveți o imagine obiectivă? Vă întrebați prietenii din România dacă așa s-a întâmplat, dacă așa a declarat cutare politician?

Când am ocazia, îi întreb, și în general opiniile nu diferă foarte mult, suntem la fel de sceptici față de știri. Poate că a fost un timp prea scurt acești 25 de ani pentru însănătoșire a vieții publice după catastrofa celor 40 de ani și trebuie să mai așteptăm.

Spuneați că scriitorului nu-i stă bine prea aproape de putere. Ce părere are scriitorul Norman Manea actuala putere, despre primul-ministru Victor Ponta și despre președintele Traian Băsescu?

Dacă mă întrebați pe mine, care sunt departe și relativ detașat, vă spun că nu sunt un mare admirator al niciunuia dintre ei. Bănuiesc că au calități politice amândoi, că de asta au și ajuns în topul politicii actuale. Dar sunt niște impulsuri pe care ei nu și le pot stăpâni și nu au o ținută la nivelul funcției pe care o au. Ca președinte a unei țări, ca premier al unei țări, ești atent cum te porți, nu numai cum te îmbraci, dar și la ce spui, pentru că reprezinți națiunea, și reprezinți națiunea nu doar la ONU sau afară sau în tratative, reprezinți națiunea și în propria ta țară, în fața propriului tău popor, căruia îi impui implicit un anumit tip de comportament. Este drept că este o clasă politică nouă, fără o îndelungă experiență anterioară; totuși au trecut destul de mulți ani pentru ca realitatea să fi instruit politicienii cum poate fi administrată țara într-un mod decent și într-un mod democratic.

Cum vi se pare intelectualitatea românească din România, în momentul acesta, când vă întoarceți? Dacă ați face un portret de grup al oamenilor de cultură pe cine ați pune aici?

Cum ați văzut nu-mi prea plac generalizările și unificarea de grup și prin colectivitate, români, evrei, ruși, americani. Ne referim la o comunitate globală și deci foarte diversă. Sunt acolo oameni cu care vrei să fii alături, sunt oameni pe care nu poți să-i suporți.  Și despre intelectualitatea română din aceste moment se poate spune că este dezmembrată, nu este coerentă și războiul, nu știu dacă putem să-i spunem sfânt, dar prelungit, dintre Președinte și Premier a iradiat inevitabil și spre zonele intelectuale care sunt sau au fost considerate afiliate unei părți sau altei părți. Aici este, dacă pot spune așa, o carență a intelectualilor care nu cred că trebuie să fie prea aproape de putere. Ei sunt valoroși în măsura în care ăși păstrează spiritul critic și independența.

V-ați vedea întors în România definitiv? Trăind aici în tumultul ăsta al știrilor, al evenimentelor al certurilor?

Am avut un bun prieten, care s-a întors și care avea după părerea mea premisa cea mai favorabilă de a se întoarce, pe care eu nu o am din multe puncte de vedere. S-a întors în America după un an de zile. A fost un șoc pentru mine și am fost total perplexat, pentru că el discutase cu mine înainte de a pleca și m-a întrebat ce părere am. Și i-am spus:  „în cazul tău mi se pare foarte clar, ai recuperat proprietăți, ai un nume foarte respectat. Eu nu am ce recupera, tu spui că te-ai pensionat, că perioada ta americană s-a încheiat”. Când s-a întors în America am întrebat ce se întâmplă. „Locuiai la un foarte bun prieten din copilărie, într-o casă pe care o știu, într-o zonă minunată, plină de cărți, tot ce-și putei dori. De ce te-ai întors?”. Și nu știu dacă nu fac o indiscreție spunând ce mi-a spus, dar corespunde întrebării: mi-a spus că la un  moment dat n-a mai putut să suporte, ceea ce bănuiesc eu că a suportat foarte bine înainte de a pleca, atmosfera asta de bârfă și de caricaturizare, chiar între prieteni. Să fii invitat într-o seară la unul și să se vorbească despre cel cu care au fost cu o seară înainte. Nu era foarte confortabil. El știa locul, el știa foarte bine locul. Șocul cred că i-a venit după deceniile petrecute în America și unde s-a obișnuit, hai să spunem așa, o anumită austeritate a comportamentului.

Ce mai este exilul astăzi? Vă mai considerați „un huligan”?

Mă consider pentru că sunt, cum am explicat în texul meu. Exilul însă se generalizează, migrația se accelerează, nu numai din motive politice, ci existențiale, să zicem; se banalizează, se lărgește tot timpul. Eu l-am trăit prima dată la 5 ani, când am fost plonjat într-o situație extremă. L-am retrăit la 50 de ani. Este o experiență umană esențială care poate să te și îmbogățească, nu numai să te sărăcească și dezechilibreze. Este o experiență care nu întâmplător din antichitate și până azi marchează un destin. Am fost la Păltiniș zilele astea, am vrut să văd casa lui Noica. În fața casei lui există o tablă de sticlă cu un citat: „cine nu trăiește la Păltiniș este în exil”. Dintr-o dată, mi-am dat seama că nu sunt numai eu in exil, ci toată planeta.El se referea la frumusețea locului: dacă nu ești la Păltiniș ești în mediocritate.