„Sunt fericit ori de câte ori sunt în stare să îmi dau seama că sunt liber”. Interviu cu scriitorul Andrei Vieru

O mulțime, milioane, vor să fie vizibili cu orice preț, să își arate vanitatea, să spună ceva, orice. 

Vorbești chiar de ultimul pasaj, așa-zisul epilog din cartea mea „Elogiul Vanității”. Oamenii sunt și individualități, dar sunt și gloata. De fapt, fiecare dintre noi e și individ, și gloată. În fiecare dintre noi stă la pândă gloata. Eu cu ea mă lupt, cu gloata din interiorul meu. Lupta cu spiritul gregar.

Cum să te lupți cu gloata din tine

Lupta cu gloata din mine e de mai multe feluri. Dacă fac o introspecție, de exemplu, timiditatea, respectiv lupta cu propria timiditate, e o luptă cu gloata. Dar e o luptă fără sfârșit, care nu are învingător și nu are învins. Chiar când vorbesc politică cu prietenii mei, de multe ori am impresia că suntem cu toții la circ și vedem lucruri diferite. Prietenii mei îl văd pe scamator levitând,  în timp ce eu îl văd pe jos.

De ce?

Acesta e un alt aspect, iluzia pe care reușește să ți-o inducă propaganda de orice fel. Noi nu vedem realitatea, vedem niște închipuiri care uneori sunt ale noastre și uneori sunt induse.  Este un domeniu de luptă foarte serioasă, pe care fiecare individ o duce sau nu. Eu vreau să văd lumea așa cum e, nu trecută prin filtrele unei ideologii. Sunt adeptul nu neapărat al statului minimal, dar în orice caz al ideologiei minimale. 

Aí citit? Ascultă Andrei Vieru  Variations Goldberg BWV 988

Cum te aperi de propagandă, de ideologie? 

Pentru cineva cu un trecut comun, cel al comunismului și al propagandei comuniste, ar fi trebuit să fie simplu. Totuși, unii au înțeles că rea era propaganda comunistă, eu am înțeles altceva, și anume că rea era propaganda în general. Eu am înțeles că-mi displace orice tip de propagandă. Deci când vine cineva și încearcă să mă învețe cum e bine, frumos și corect să gândesc, eu spun, în sinea mea, „lasă-mă în pace; vreau să gândesc cu capul meu”.

Cum poți gândi cu capul tău?

Ai nevoie de un pic de logică și de un pic de detașare. Mă rog, logica e necesară, dar nu e de ajuns, fiindcă poți gândi logic și îmbina aparența logicii cu ceea ce îți convine. Or, de fapt, aici e partea dificilă. Logică poate să învețe oricine. Mai greu e să înveți, să înțelegi ce e, de fapt, wishful thinking. Iar rațiunea îmbibată de wishful thinking trebuie respinsă. Expresia wishful thinking se poate referi la dorințe proprii și, deopotrivă, la felul în care vrei ca viziunea ta, ideologia ta, să se suprapună perfect peste realitate. Ele însă nu se suprapun niciodată. Deci trebuie să înveți să vezi lucrurile, să vezi diferențe minime care, uneori, sunt semnificative și care îți aprind un beculeț, un semnal de alarmă.

Om liber? 

Sigur, e pretențios să spui „eu sunt liber”. Cred că am un grad de libertate, hai să mă exprim în termeni relativi, la care nu puteam spera acum 20 de ani. Deci, în termeni relativi, să zicem că sunt fericit. Sunt fericit ori de câte ori sunt în stare să îmi dau seama că sunt liber sau să-mi dau seama că n-am fost și că am greșit.

Greșeala.

Da, recunoașterea propriilor greșeli te eliberează întotdeauna. E un târg foarte bun pe care poți să îl faci întotdeauna cu semenii tăi recunoscându-ți greșelile. Dacă refuzi să ți le recunoști, obosești foarte repede. E istovitor să-ți aperi greșelile și să le erijezi în mari merite de gândire corectă.

Fericirea în 2016 sunt obiectele, consumismul. 

Da, uneori obiectele, care sunt diversiune, pot fi și o diversiune constructivă, utilă. Te reflectă într-un anumit fel și asta te poate ajuta în lupta cu lumea interioară și cu lumea exterioară. Pentru mine, un asemenea obiect e pianul, dar nu e singurul.

Lecția cântatului la pian fără să-i vezi defectele.

Cânți pe un pian pe care nu îl acordezi zilnic și el, încetul cu încetul se dezacordează. Te obișnuiești, pe măsură ce se dezacordează, cu felul în care sună și de fapt nu-l mai auzi. Și intră cineva în cameră și tu auzi imediat că pianul e dezacordat, ceea ce nu auzeai cu 5 secunde înainte. De ce? Fiindcă auzi cu urechea „intrusului”, deci auzi proaspăt, împrospătezi o percepție. Poate că ăsta ar fi trebuit să fie răspunsul la primele tale întrebări. Cum e lupta sau, pur și simplu, raportarea la tine însuți prin lume și viceversa. 

„Dacă nu ești pe Facebook, nu exiști” 

Eu nu exist și sunt foarte mulțumit, până una-alta, că nu exist. Pentru că problema nu e doar să exiști, ci să exiști într-un anumit fel. Adică trebuie să exiști oricum? E oare existența un scop în sine?

Cum arăți că ești.

Da, dar nu mi-ar plăcea să mă plimb pe stradă chiombindu-mă la un ecran. Și nu fac asta niciodată. Dacă aș fi pe Facebook, Facebook-ul m-ar obliga să o fac. Adică cine m-ar obliga? Tot oamenii. Nu vreau să-mi impună gloata cum să-mi trăiesc viața.

Cioran. I se bătea la ușă și era întrebat: „Frate, dar tu când te sinucizi?” 

Eu l-am citit pe Cioran un pic altfel decât îl citesc unii.  Mulți spun că Cioran e reprezentantul prin excelență al pesimismului radical. Pentru mine, Cioran nu e pesimist. Simți că lui îi place viața, deci despre ce pesimism mai vorbim? Nu e că el ar fi trebuit să se sinucidă, dar, ce să vezi?, în ultimul moment a ezitat și nu s-a mai sinucis. Nici nu i-a trecut prin cap să se sinucidă. La el, sinuciderea e, așa, o portiță de scăpare din viață. Cum umblau polonezii din exil care nu mai aveau țară după ce a fost împărțită Polonia între Germania și Uniunea Sovietică. Ei umblau cu cianura la ei, fiindcă era soluția cea mai puțin dureroasă să te sinucizi dacă erai prins de naziști. Cam asta era sinuciderea în mintea lui Cioran: „Poate că mă va pune viața într-o situație  în care acesta ar fi răul cel mai mic.” Dar, altfel, lui viața îi plăcea. Deci, de fapt, nu e o poziție filosofică. E o atitudine față de viață cu care te naști.

Este vanitos?

Dacă aș spune că nu sunt, probabil că aș da dovadă de orgoliu și probabil că, de fapt, sunt orgolios. Încerc să-mi atenuez orgoliile. Și ar fi frumos să poți să nu fii nici vanitos, nici orgolios. Aș spune că vanitatea la mine îmbracă forme negative. Dar probabil că tot o formă de vanitate e, în ultimă instanță. Cred că noi, cei ironici, că și tu ești ironic, suntem la origine, de fapt, niște timizi, nu? 

Andrei Vieru își împarte timpul între muzică și literatură. Prima sa carte, Ecleziastul vesel (Curtea veche, 2014) a fost inițial scrisă și publicată în franceză (Le gai Ecclésiaste, Seuil). A doua sa carte (Éloge de la vanité, Grasset) a fost distinsă cu premiul Casanova, decernat în fiecare an unui autor european de limbă franceză. Ea apare acum în românește la editura Humanitas în traducerea autorului.