„Uite-o pe Aspazia, frate!”. Radiografia sociologică a unui fenomen pe străzile din România

Aspazia. Cum se dă nume unei motociclete

Da, pe motocicleta mea Ural o cheamă Aspazia. N-am botezat-o eu, iar numele n-are legătură cu vreo împărăteasă. Are legătură cu evenimentele politice din 2012, probabil, când în spațiul public a circulat numele asta. Eram cu motocicleta la Arcul de Triumf, unde se mai întâlnesc motocicliștii, și cineva, trecând pe lângă motocicleta mea parcată în rând cu celelalte, s-a oprit în dreptul ei și a zis: „Uite-o pe Aspazia, frate!”. Și așa i-a rămas numele.

Sufletul unui motor. Sunt puțini cei care călăresc motociclete pentru caracterul lor util

POLITICĂ Ambasadorul României în Austria, Emil Hurezeanu, REFUZĂ propunerea de a candida la Preşedinţie: „Nu port pălării mai mari decât îmi permite capul”

21:43

TRAGEDIE Un avion de mici dimensiuni, cu 10 persoane la bord, s-a PRĂBUȘIT peste mai multe magazine din centrul unui oraş turistic din Brazilia

21:16

Înzestrarea cu suflet a obiectelor, mai ales a celor care au și un motor sau a celor care se pun în mișcare, este un demers omenesc, spun specialiștii. O fac și pasionații de automobile, o fac mai ales motocicliștii. Pentru că pasiunea este aproape intrinsecă utilizării unei motociclete. Sunt puțini cei care călăresc motociclete pentru caracterul lor util. Acest lucru nu se întâmplă în cazul utilizării unui automobil, să spunem.

Motocicletele mai vechi se defectau mai des. Oamenii le dădeau nume ca să le „îmblânzească”

Atribuirea de suflet motocicletei are legătură cu modul în care noi ne definim ca motocicliști, prin atribuirea de voință proprie motocicletei sau cum spun sociologii, atribuirea de agentitate (agency). În trecut acest fenomen era mult mai frecvent. În general, motocicletele mai vechi par să primească acest atribut deoarece, sunt mai greu de gestionat, se defectau mai des. De exemplu, despre motocicletele sovietice se spunea că „sunt ale dracului”, „pornesc când vor ele”.

Lupta pentru cine conduce: Omul sau Motorul

Între motociclist și motocicletă se dă în permanență o „luptă” pentru control, motociclistul e ca un dresor forțat în permanență să caute căi de colaborare cu „fiara”, într-o situație de echilibru precar și asta pe unii îi determină să atribuie voință proprie motocicletei. Desigur, unii o fac pur și simplu din atașament! Motocicleta, ca obiect în sine, spre deosebire de automobil, e predispusă să-ți creeze sentimentul că îți aparține doar ție. E mult mai mică, îți dă impresia că e „la mâna ta” și, adesea, e doar pentru tine. Automobilul e făcut mai mult pentru confort și pentru a-l împărți cu alții.

Emoții pe motor

„Am preocupări profesionale în ceea ce privește sociologia emoțiilor și sociologia corpului iar subiectul meu actual de cercetare este cultura motocicletelor. Orice fenomen cultural, vorbesc în sens larg, are asociată o cultură emoțională. La fel se întâmplă și cu motocicletele. Cineva care ajunge motociclist trece prin niște etape de transformare și de formare a identității sociale de motociclist. Pe acest parcurs al formării acestui sine social învață să gestioneze și anumite tipuri de emoții, învață convenții emoționale, învață cum să manifeste anumite trăiri”.

Prima etapă: Masculinitatea și femeia „triumfală”

Etapele omului pe motor?

O primă fază este cea a formării afinității, atunci când în minte încolțește ideea că ar putea să devină motociclist. Astăzi, pentru mulți, afinitatea ține de un accident biografic și există diferențe între barbați și femei din acest punct de vedere. În cazul bărbaților, motocicleta merge mână în mână cu proiecția pe care societatea o face asupra motocicletei. Asocierea publică a motocicletei cu masculinitatea este evidentă. În cazul multor femei afinitatea pentru motociclete se formează în perioada în care au mers pe șaua din spate, ca pasager. Femeile care merg singure pe motocicletă sunt speciale, au ceva triumfal pentru că intră într-o comunitate puternic masculinizată, în acest sens trecerea de pe șaua din spate pe șaua din față, la ghidon, reprezintă un triumf de gen. Și sunt din ce în ce mai multe femei care intră anual în lumea socială a motocicletelor.

A doua treaptă: Frică, jenă, aversiunea față de auto

Faza a doua de formare a sinelui de motociclist este afilierea și constă în descopeprirea comunității și în nevoia permanentă de ajustare a comportamentelor și trăirilor astfel încât să fie consonante cu ale celorlalți. Este etapa cea mai performativă, când motocicliștii vor să arate că sunt motocicliști. De exemplu, frica este un sentiment ce trebuie gestionat de către motocicliști, mai ales în faza de început. Unii merg noaptea când nu e trafic, până scapă de acest sentiment și dobândesc control psihologic asupra motocicletei. De asemenea, trebuie să arați că nu îți este frică. Ei, asta pe unii îi determină să braveze, iar motocicleta nu te iartă. O căzătură la viteză mică poate fi fatală. În această fază ești expus și altor tipuri de trăiri. Jena, de exemplu, este o emoție care se experimentează intens în această fază. Vrei să fii motociclist, dar nu știi cum să arăți că ești. Nu știi ce echipament să-ți iei, poți încurca stilurile. Nu știi încă să controlezi motocicleta de pe loc și o trântești. În aceste momente ești expus privirii celorlalți, iar jena vine din aceste devalorizări de moment. Alt sentiment care se învață în această fază este aversiunea pentru automobiliști.

Trei. Motorul= Nu mai trebuie să demonstrezi nimănui nimic

Ultima fază a identității de motociclist este etapa semnificației, când, practic, se consolidează sinele social de motociclist, iar motocicleta devine un fel de axis mundi. În această fază nu mai ești în permanență interesat să te ajustezi celorlalti și ajungi să trăiești pentru tine, capeți relaxare de rol și dezinvoltură. Nu mai trebuie să demonstrezi nimănui nimic.

De ce arată ca niște uriași motocicliștii?

Nu știu dacă motocicliștii arată ca niște uriași, cum spui tu. Eu cred că arată noncomuni, diferiți. Motociclismul este o formă culturală care implică multă recuzită, sunt multe tipuri de motociclete, de echipamente, de accesorii. Motocicliștii sunt niște închipuiți, ca s-o spun așa în glumă. Toată recuzita asta te ajută ușor să te-nchipui. Asta face ca motocicliștii să iasă ușor în evidență, pe stradă. Motocicleta conferă motociclistului ceea ce în psihologia socială se numește „efectul de reflector”. Ei se află sub reflector și se comportă adesea ca și cum ar fi sub reflector, pe o scenă.

De ce turează motorul să facă gălăgie?

 „Gălăgia” despre care vorbești este și o consecință a acestui efect. Alții o fac pentru a-și face simțită prezența, pentru a fi mai ușor observat de către automobiliști. În orice caz, motocicleta și gălăgia au fost tot timpul asociate de-a lungul istoriei. Am găsit articole vechi de la noi în care motocicleta era numită „regina zgomotului”.

Care-i psihologia motociclistului? Cât de curajos este? Cât de insecure este „călare”?

Sigur, există un soi de psihologie a motociclistului care are o puternică legătură cu situația obiectivă de echilibru precar în care motocilistul se află pe motocicletă. Aceasta dă naștere unui paradox pe care eu l-am numit paradoxul moto-mobilității: lupta sinelui cu corpul într-o situație de risc în care o greșeală poate fi și ultima exprimă, în același timp, slăbiciunea și puterea moto-mobilității.  Nevoia de a-ți controla corpul, într-o situație de echilibru precar, te forțează să reflectezi puternic asupra prezentului. Această stare specială are ca efect neutralizarea fricii, prin lipsa raportării la viitor, cum ar spune Kundera, și devine izvorul sentimentului de libertate invocat adesea de către motocicliști. În Lentoarea, în acest sens, regăsim un pasaj senzațional: „omul ghemuit pe motocicletă nu se poate concentra decât la secunda zborului său; se agață de o frântură de timp ruptă și de trecut și de viitor […] uită atunci de vârstă, uită de soție și de copii, iar frica dispare, căci frica își are sursa în viitor, iar cine s-a eliberat de viitor nu mai are de ce să se teamă” (Milan Kundera[1985](2004). Lentoarea. București: Editura Humanitas, p.5). În automobil raportarea la realitate este mult mai cinematografică, ești spectator în fața unui ecran. Pe motocicletă devii parte din realitate, relația cu lumea este nemijlocită, devii actor.

Un Harley și o Mobră?

La fel ca aceea dintre un Triumph și o Mobra. Ca diferența dintre un  Rolls Roys și o Dacia 1300 sau ca diferența dintre unt și margarina, dacă vrei. Sigur, sunt niște nuanțe aici. Dacă nu te interesează deloc motocicletele, ceea ce este greu de crezut pentru că motocicleta rar poate lăsa rece pe cineva motociclist sau nemotociclist, deci, să zicem că ai avea suflet de piatră, pentru tine poate să nu existe nicio diferență. Harleyștii o să-ți răspundă ca mine, triumphatorii, la fel. Ducatiștii, asemenea etc. Ceea ce mi se pare interesant este că „Mobra” s-a transformat din substantiv propriu în substantiv comun și asta ține de specificul culturii moto-mobile de la noi. Mulți își numesc generic motocicletele „mobre”.

Cine este Gabriel Jderu :

Lector – Facultatea de Sociologie Universitatea București

2009 Doctor in Sociologie

Cărți publicate recent:  

Comportamentul agresiv. In S. Chelcea (coord.). Psihosociologia. Teorie si aplicatii. Iași: Editura Polirom (2008)

Teoria dramaturgică a emoțiilor. În Septimiu Chelcea (coord.). Rușinea și vinovăția în spațiul public din Romania. Spre o teorie sociologică a emoțiilor. București: Editura Humanitas, 2008

Introducere in sociologia emotiilor, Polirom, 2012

Cultura motocicletelor. Studii de sociologia moto-mobilitatii, Tritonic, 2015