Un elev de clasa a VIII-a, un absolvent de liceu și unul de facultate au aceeași întrebare: „Ce meserie trebuie să-mi aleg ca să nu mor de foame?”

Autoare a volumului motivațional „O să mori de foame!”, menit să rupă stereotipurile cu care tinerii se confruntă, cel mai adesea din partea familiei, atunci când trebuie să își aleagă „viitorul”, Mihaela Feodorof susține că părinților le revine un rol determinant. Ei ar trebui să fie atenți la ceea ce le place copiilor cu adevărat și să-i ghideze către acele domenii. „Acum există o piață a forței de muncă nesănătoasă, șubredă. Și vorbim noi, adulții, de incompetență. Această incompetență este rezultatul unor demersuri de 20 – 25 de de ani, în care ne-am dorit să fim cu toții cu studii superioare, să avem o diplomă, dar ne-am specializat și nu suntem în stare să livrăm concret unui angajator plus valoare”, afirmă ea.

Feodorof are sfaturi pentru tineri, pentru ca zicala O să mori de foame să nu li se aplice: „Plafonarea, sau limitarea, sau eșecul sau împlinirea acestei frici – că o să mor de foame – vine când cineva nu-și folosește resursele, când alege doar ceea ce dă bine și, la un moment dat, își atinge pragul de incompetență”, argumentează ea.

Dacă cei mici ar beneficia de atenția părinților, care ar observa ce le place acestora, copiii s-ar orienta mai târziu către ceea ce le place să facă cel mai mult.

CITIȚI MAI JOS INTERVIUL INTEGRAL ACORDAT DE MIHAELA FEODOROF:

gândul: Doamnă Mihaela Feodorof, dumneavostră pregătiți și consiliați tinerii să-și aleagă un drum în viață. La ce vârstă ar trebui ca o persoană să-și descopere vocația?

– Din punct de vedere etic, vârsta la care se poate aplica evaluarea vocațională pe care noi am ales să o facem este de minimum 14 ani. Vârsta de sub 14 ani nu este eligibilă pentru alegerea carierei sau pentru a identifica vocația. Sub 14 ani discutăm despre cum putem maximiza potențialul copilului încă de la clasa întâi pentru elevii de la ciclul primar și gimnazial, iar pentru micuții preșcolari facem evaluări cognitive.

gândul: Practic, la 14 ani, adică atunci când alegem profilul la liceu ar trebui să ne descoperim și vocația. Care sunt criteriile după care un adolescent ar trebui să-și aleagă profilul pe care să-l urmeze la liceu? Acum contează foarte mult nota pe care o obții la Evaluarea Națională, pentru că această notă îți permite să alegi un liceu mai bun.

– Așa este. Pragul acesta de Evaluarea Națională/Capacitate/ clasa a VIII-a este unul foarte sensibil din punct de vedere al dezvoltării psihologice a copilului. Acesta este în pragul adolescenței, bulversați de toate celelalte necunoscute care vin peste ei. Și sunt sub această presiune de a face o alegere, care, desigur, cea mai simplă este cea matematică, media pe anii de gimnaziu, reușita la examenul de Evaluare Națională, și mai puțin înclinațiile copilului sau dorințele lui de a-și petrece timp liber și modul în care el reușește să facă performanță. Părinții au un rol foarte important. Mai degrabă, ei aleg și identifică vocația copilului împreună cu noi.

gândul: Asta pentru că nu avem un serviciu de consiliere vocațională în școlile din  România.

– Nu există atât de bine pus la punct. Există niște intenții. Există  psihologi care nu au instrumente, nu au practica necesară și demersurile lor nu sunt încununate cu succes. Inclusiv copiii mei au trecut cumva acest exercițiu în clasa a VIII-a. Au venit acasă deranjați un pic de multitudinea de întrebări la care trebuiau să răspundă într-un formular care căuta cumva să pună în lumină ce îi interesează mai mult pe ei. Dar, de cele mai multe ori, răspunsurile sunt cele pe care le știm cu toții: alegem matematică-informatică pentru că este locul din care putem pleca oricum, oriunde; alegem liceele cele mai bune – asta pentru că ne dorim cadru de învățare care să ne susțină și după aceea ne mirăm de ce drumul este greșit, paralel cu ceea ce ne reprezintă.

gândul: În aceste condiții ce ar trebui să facă elevii, dar și părinții lor?

– Părinții ar trebui să fie atenți la copii mai mult decât prin prisma rezultatelor școlare. Ar trebui să fie atenți la alegerile pe care copilul le face, când este plin de entuziasm, cum alege să-și mai petreacă puținul timp liber pe care-l are. Aici este de fapt rolul pe care părintele trebuie să-l joace, să stea de vorbă cu copilul, să cunoască copilul în sensul alegerilor pe care acesta le face.

gândul: Chiar și așa, în puținul timp liber, copilul nu știu dacă are timp să-și dezvolte toate abilitățile. De exemplu, dacă elevului îi place să facă sport, este suficient pentru un părinte să spună că Uite, copilului meu îi place să facă sport și ar putea să facă performanță?

-Nu e suficient și cred că cine n-a făcut deja performanță la 14 ani destul de greu mai recuperează. Dar poate să ia în calcul. De cele mai multe ori, părinții care vin la noi cu copiii la evaluare își validează anumite domenii mari de activitate pe care le vedeau deja ca perspectivă pentru evoluția copilului, dar se și completează imaginea. Și o să vă dau un exemplu concret: am întâlnit o tânără care era bună la toate materiile. Și nu e singura, sunt foarte mulți buni la toate materiile, ei se simt bine acumulând informație.

Când am trecut prin evaluarea vocațională și am dat feedback, tânăra respectivă m-a întrebat, când i-am enumerat care sunt domeniile mari, care sunt profesiile pe care ea le-ar îndrăgi:

– Dar nu e nimic despre matematică, unde e materia asta la care eu am performanțe?

Și atunci am întrebat-o: ție îți place cu precădere să faci la matematică atunci când te trezești dimineața? Sau atunci când ai timp liber? Sau ce faci?

Și atunci mi-a zis: – Dar știi ce fac: eu mă duc pictez, desenez, citesc.

– Și atunci de ce te așteptai tu să-ți iasă matematica?

Despre asta e vorba: un copil care atunci când este supărat se duce la el în cameră și lucrează. Și am întâlnit și astfel de copii.

Despre asta vorbim când ne gândim la vocație. După aceea, la abilități, într-adevăr, dacă eu identific domenii pentru care nu am încă abilitățile dezvoltate îmi fac o strategie prin care să-mi dezvolt aceste abilități și când voi ajunge la vârsta maturității, a absolventului de liceu și de facultate, o să am și pachetul de abilități aferent.

gândul: Ați scris de curând cartea „O să mori de foame!”, în care vorbiți despre modul cum îți alegi o meserie. Ce ar trebui să facă cineva pentru a nu muri de foame ?

– Prin titlu am vrut să îi încurajez pe toți cei care își caută vocațiea să aibă încredere că fac lucrurile care îi reprezintă. Plafonarea sau limitarea sau eșecul sau împlinirea acestei frici că o să mor de foame vine când cineva nu-și folosește resursele, când alege ceva ce doar dă bine și la un moment dat din punct de vedere profesional își atinge pragul de incompetență.

Mediafax Foto// Andreea Alexandru

gândul: Dar îmi aleg, pentru că eu cred că n-o să mor de foame prin alegerea unei meserii foarte practice  din care văd că se câștigă. Cum ar trebui să-mi dau seama că am ales bine, că sunt prea mic până la urmă?

– Cu vârsta ne asumăm pașii pe care-i facem. Acum m-am dus cu gândul la o adolescentă pe care întâmplarea face că o știu din grădiniță și care tocmai a lansat o revistă. Este în clasa a X-a la liceu, ar fi putut să fie la Real, dar a ales să facă Filologie, și din această pasiune a creat o revistă care se vinde în librării. Despre asta vorbim. Acesta este mesajul pe care eu aș vrea să-l transmit: atunci când faci ceva cu drag, și când crezi în ceea ce faci, mesajul pe care tu îl duci mai departe este credibil și este imposibil să nu se întoarcă și un mesaj financiar. Eu am toată încrederea în ea și în toți tinerii ca ea care aleg să facă lucrurile care îi reprezintă că n-o să moară de foame. O să mori de foame a fost o frică a celor care îți vor binele permanent și te îndrumă pe un drum care de cele mai multe ori nu e bun.

gândul: Din experiența dumneavostră, care sunt criteriile tinerilor atunci când își aleg facultatea și care ar trebui să fie?

– Din păcate, criteriile sunt cele pe care le știm: piața forței de muncă, un trend al industriilor care sunt cumva cele care îmi vor garanta un loc de muncă, modelele din jurul tânărului familie, prieteni, societate, și de prea puține ori sunt opțiunile mele, ale tânărului, care cu toate riscurile asumate o să mă duc și o să studiez – o fac teatru sau o să fac arhitectură. Despre arhitecți știm că nu mai sunt atât de căutați și nu mai sunt atât de multe proiecte care să le asigure veniturile considerabile de dinainte de criză și așa mai departe. Sau despre artiști știm tot timpul că cu cât sunt mai valoroși cu atât sunt mai bine așezați în societate din punct de vedere al rezultatelor financiare. Dar aici e diferența între pasiune și ceea ce eu pot să fac cu tot dragul, și acolo îmi fructific potențialul, și între ceea ce fac ca să-mi asigur existența.

gândul: Tinerii își aleg profesia și din punct de vedere financiar.

– E o frică că n-o să mă descurc. Din păcate, chiar noi părinții le aducem această frică peste ei și le aducem destul de multe exemple de nereușite și atunci aleg astfel.

gândul: Din cauza asta ajungem la statistici precum cea din anii trecuți care arăta că 8 din 10 tineri care au absolvit facultatea nu lucrează în domeniile în care se pregătesc. Cum ar trebui să schimbăm lucrurile astfel încât să lucrăm în domeniul în care ne pregătim?

– Nu sunt un specialist în educație, dar cred că noi am putea interveni în modul în care formăm acești tineri. Dacă această evaluare vocațională sau un model prin care eu reușesc să așez tânărul în spațiu de confort cu ceea ce înseamnă fructificarea potențialului undeva în pragul 14-16 ani, atunci cu siguranță voi avea candidați eligibili pentru o piață a forței de muncă sănătoasă. Acum există o piață a forței de muncă nesănătoasă, șubredă. Și vorbim noi adulții de incompetență. Această incompetență este rezultatul acestor demersuri de ani de zile, de 20 de ani, de 25 de ani, în care ne-am dorit să fim toți cu studii superioare, să avem o diplomă, dar ne-am specializat și nu suntem în stare să livrăm concret pentru un angajator plus valoarea.

gândul: Dacă ne uităm un pic la cifrele de la Ministerul Educației găsim foarte mulți absolvenți de economie, psihologie, drept și jurnalism. De ce se îndreaptă tinerii spre domeniile astea? Au toți vocație? Ce spune piața muncii despre oferta asta?

– La partea cu psihologia- eu cred că cine merge în direcția aceea ar trebui într-adevăr să aibă vocație și am identificat chiar destul de mulți tineri care au aplecare către acest domeniu, dar nu văd o perspectivă din punct de vedere profesional. Studiază de plăcere într-adevăr, dar după aceea nu se văd în practică ce vor fi – vor fi psihologi terapeuți, vor avea propiul cabinet,  se vor duce în zona resurselor umane? Pe zona de Drept cred că încă se vinde o imagine foarte atractivă, pentru că nu e ușor să intri la drept și nu e ușor nici să termini acea facultate. Dar tinerii nu prea își pun problema concret ce o să fac când termină studiile, se gândesc doar la obținerea diplomei.

Eu m-aș bucura să văd mai mulți tineri care chiar fac lucruri și înainte de a intra la facultate și în timpul facultății, ei sunt astfel tot timpul și practicieni. Dacă sunt practicieni în domeniul în care se pregătesc, atunci înseamnă că noi formăm competențe. Dacă sunt practicieni într-un alt domeniu, atunci trebuie să ne punem întrebări și de ce nu mai bine renunțăm sau schimbăm profilul în care ne pregătim decât să rămânem cu o diplomă în drept și cu o practică în marketing. Eu sunt adepta, sau îmi doresc foarte mult să văd în România un sistem care afară există, de tip sandwich, de aplicabilitate a cunoștințelor periodic. Acesta este modelul care i-ar încuraja pe tineri fie să facă o schimbare dacă nu au făcut alegerea potrivită, fie să-și dezvolte competențe.

gândul: Ce caută un om de resurse umane  la un viitor angajat? Care sunt primele trei lucruri de care un tânăr care vrea să se angajeze, în afară de un CV frumos lucrat?

– E bine să ai un CV frumos lucrat dacă el conține într-adevăr ceea ce tu poți să pui în practică în momentul de a doua zi de când te angajezi. Asta caută angajatorii, caută competențe, caută ca tu să-i aduci profit din momentul angajării. Mie mi se pare un termen rezonabil 3 luni-6 luni maxim. Dacă după 6 luni de zile tu nu ai reușit să justifici salariul pe care angajatorul ți l-a oferit înseamnă că recrutarea a fost eronată.

gândul: Pe de altă parte vin și universitățile și spun că nu pot să aibă același ritm cu piața muncii, care este foarte dinamică. Care ar trebui să fie relația aceasta dintre educație și piața muncii?

– Ar trebui să fie în tandem, să fie un parteneriat între angajatori și mediul academic. Sigur că pot să rămână pe lângă piața forței de muncă o parte din absolvenți, dar eu trebuie să știu pentru ce l-am pregătit pe tânărul respectiv. De exemplu, în Politehnică o să găsim întotdeauna angajatori care îi iau pe studenți în stagii de pregătire, încă din anul întâi. Mi se pare un exercițiu foarte bun. Nu sunt specialist în educație, dar știu că sistemul german așa funcționează: sunt anumite facultăți în Germania care acceptă dosarul studentului ulterior acceptării dosarului de către o firmă al cărui angajat va fi peste trei ani, și în paralele facultate a și firma pregătesc tânărul.

Mediafax Foto// Andreea Alexandru

gândul: Tocmai am avut niște simulări la Bacalaureat care arată că 6 din 10 copii au luat note de trecere. Este aici o problemă de alegere a profilului? Ce spune asta despre sistemul de învățământ?

– În primul rând spune că sistemul nu reușeste să-i stimuleze  și să-i motiveze pe tineri. Nu o să mă duc acum să fac o analiză despre câți din acești tineri sunt din mediul rural, câți din mediul urban, câți sunt dintre cei care au intrat la liceu cu medii între 5 și 8 și câți sunt dintre cei care au intrat cu medii între 8 și 10, pentru că analiza aceasta profundă ne-am da semnalele de atenție care ar putea să corecteze ceea nu funcționeză. Dar ceea ce văd eu, și lucrăm cu copii foarte buni din licee foarte bune, ceea ce mă întristează foarte tare este apatia și demotivarea cu care ei se duc în fiecare zi la școală. Și o fac pentru că trebuie, o fac pentru că e sentimentul acela de frică că eu trebuie să trec prin furcile astea să ajung acolo unde mi-am propus, o fac foarte obosiți de un timp pierdut sau de o relație tristă cu profesorul, care la rândul lui este împovărat de o birocrație în spatele actului de a-și forma copiii. Și atunci îi întâlnesc pe acești tineri frustrați și plictisiți că trebuie să fie buni la toate, care ar putea să fie brilianți pe ceea ce ar putea să fie interesați . N-aș generaliza, dar nici să forțezi lucrurile. Poate că ar fi fost un desăvârșit meșteșugar decât să-l țin 6-7 ore la școală.

gândul: Astăzi se vorbește foarte mult de învățarea pe tot parcursul vieții, e un trend să te pregătești toată viața. Cum ar trebui să înțelegem acest concept?

– Nu cred că este un trend. Cred că cine își dorește să se dezvolte caută permanent. O persoană care nu este înclinată către studiu nu va face față acestui trend. Va fi un training bifat, dar care a fost inutil. Eu cred că fiecare dintre cei care ne dorim mai mult trebuie să vedem cum și ce am putea noi să aducem în viața noastră ca informație , cum să o percepem în așa fel încât să conteze. Dar dacă eu vreau să profesez în zona de execitve coaching atunci caut școala care mă reprezintă și îmi asigure cea mai bună platformă ca să practic.

gândul: De câte ori poți să schimbi jobul în funcție de vocația ta într-o viață?  Sunt tot felul de studii care spun că poți să-și schimbi profesia de mai multe ori în viață.

– Acolo vorbim cumva de etapele de dezvoltare psihologică și a copilului și a adultului care se asociază și cu vărsta fiziologică și cu cariera. De obicei, în zona resurselor umane se vorbește de un parcus profesional într-un domeniu de minimum 1,5 ani, 3 ani, 5 ani, până la 7 ani, după care ai nevoie de o schimbare. Acum, schimbarea înseamnă, de exemplu, în banking că poți să schimbi resursele umane cu comercialul, sau poți să schimbi comercialul cu organizarea, sau pot să vin din IT către comercial. Cei mai vizibili conducători de organizații sunt cei care au trecut prin mai multe domenii și atunci sigur că modul în care ei vor gestiona resursele organizației va fi unul mult mai eficient pentru că știu, au fost pe acolo. Dar din punct de vedere al vocației eu trebuie să-mi regăsesc în oricare dintre rolurile acestea pe care mi le găsesc la 3 ani, la 5 ani făcând schimbări să regăsesc parte din lucrurile care mă reprezintă. Exemplu meu e că am nevoie de interacțiunea cu omul. Orice activitate care nu presupune interacțiune cu persoanele în cauză pentru mine este ineficientă. Eu trebuie să măsor eficiența printr-un zâmbet sau prin confortul persoanei cu care lucrez.

Imagine: Dorel Avăcăriței

Editor video: Karin Frone