EXCLUSIV. Fostul președinte al CCR și al ÎCCJ, reputatul magistrat Nicolae Popa, despre bocancul politic apăsat pe capul Curții Constituționale: „Sunt atacuri conjugate împotriva autorității unor instituții de bază ale democrației”

În ultima perioadă, Curtea Constituțională a primit o serie de lovituri dure chiar de la vârful statului: Președintele României și premierul Ludovic Orban. Așa că, în interiorul acestei instituții, judecătorii au început să se simtă ca într-o oală sub presiune, cu independența și onoarea amenințate direct. Nesocotirea deciziilor CCR sau catalogarea lor, în bune sau proaste, după bunul plac al unora dintre politicieni face ca cetățeanul să se uite pieziș până și la această ultimă redută a garanției constituționale.

În 8 decembrie 2020, CCR urmează să decidă asupra constituționalității legii privind impozitarea pensiilor speciale (de fapt, pensii de serviciu!), acest “măr otrăvit” glazurat politic și bine ambalat electoral.

În acest context, GÂNDUL.RO a realizat un amplu interviu cu fostul președinte al CCR, dar și fost președinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, profesorul universitar doctor Nicolae Popa.

GÂNDUL.RO: Domnule profesor, în ultima perioadă, Curtea Constituțională a devenit ținta unor atacuri extrem de dure din partea decidenților politici. Premierul Ludovic Orban a mers până acolo încât a declarat că „trebuie făcut ceva, trebuie eliminați politrucii”, iar președintele României a  lansat ideea că este nevoie de o “modernizare a Constituției” și a capitolului legat de rolul și atribuțiile Curții Constituționale. Dumneavoastră ați fost judecător CCR și președinte al acestei instituții, cum catalogați aceste declarații, aceste atitudini?

Prof. univ. dr. Nicolae Popa: Asemenea afirmații, care sunt de fapt atacuri conjugate împotriva autorității unor instituții de bază ale democrației constituționale, reprezintă continuarea unei practici politice nefaste de mai multă vreme – să ne amintim, spre exemplu, de modul incalificabil în care fostul președinte Traian Băsescu caracteriza Curtea Constituțională, atâta timp cât unele decizii ale Curții îl nemulțumeau. Răspunzând întrebării dumneavoastră, precizăm că nu plecăm de la premisa că activitatea Curții este întotdeauna în afara oricărui comentariu critic. O curte constituțională va fi expusă unor remarci mai mult sau mai puțin critice, cu o simplă condiție, ca aceste remarci să fie făcute cu bună credință și, dacă se poate, cu profesionalism. În măsura în care se pune sub semnul întrebării instituția ca atare, critica merge mult prea departe, iar un atare comportament al decidenților politici la vârf afectează statul de drept, fapt ce ar trebui semnalat autorităților internaționale, spre exemplu Conferinței Curților Constituționale sau Comisiei de la Veneția. Teoretic vorbind, un stat de drept poate exista și fără o justiție constituțională, dar nimeni nu poate pune în discuție problema justiției constituționale într-un stat în care ea există deja, fără a fi suspectat de idei totalitare.

Membrii Curții Constituționale sunt aleși de Parlament, în proporție de 2/3 și numiți de Președintele României, în proporție de 1/3. Deși nu este prevăzut în Constituție sau în legea organică a curții, între membrii Curții Constituționale au existat și există foști magistrați (judecători sau procurori la instanțele de vârf) alături de specialiști reputați din activitatea didactică și științifică. Pe membrii actualei curți îi cunosc bine (atât pe cei 6 veniți din instanțele supreme, cât și pe cei proveniți din învățământul superior).

Mărturisesc că nu i-am identificat pe „politrucii la care face trimitere prim-ministrul”. Ușurința și lipsa de responsabilitate cu care se proferează asemenea etichetări mă fac să reflectez asupra nivelului cultural al autorilor acestor etichetări. Este adevărat, Curtea Constituțională acționează și într-o „zonă gri”, la confluența dintre lege și sfera politicii, lucru întâlnit la toate curțile din lume, fără ca, prin aceasta, să se transforme în remorci ale puterii.

Se uită faptul că această autoritate constituțională soluționează și litigii organice (conflicte juridice de natură constituțională); veghează la respectarea de proceduri pentru alegerea Președintelui României, confirmând și rezultatele sufragiului sau verifică îndeplinirea condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni.

Curtea Constituțională este percepută tot mai mult ca un simbol al statului de drept. Ea nu poate să rămână doar în poziția de „gardian” al Constituției, ea trebuie să vegheze și la modul în care se pun bazele unei ordini constituționale adecvate, spre exemplu, prin urmărirea procesului de constituționalizare a ramurilor dreptului. Curtea Constituțională a fost înființată prin Constituția din 1991, după modelul european și are rădăcini adânci în constituționalismul românesc. Evocând aceste rădăcini, reputatul profesor francez Gérard Conac, profesor emerit al Universității de la Sorbona, remarca o anterioritate română în materia controlului constituționalității legilor, control pus la punct încă la începutul secolului XX. Constituantul român de la 1991 a înțeles să nu meargă pe soluția Constituției din 1923, socotind că este mai util să aleagă un model european, întrucât era mai oportun să reconstruiască decât să restaureze. Și de atunci, în cei 30 de ani de existență, Curtea și-a constituit și dezvoltat o vastă jurisprudență, exemplară sub aspectul coerenței și din ce în ce mai analizată, inclusiv critic, în doctrina de specialitate din țară și străinătate. Istoria ne învață că puterea politică, chiar dacă este sau pretinde a fi legitimată în mod democratic, are tendința să slăbească frâiele legale fie pentru o reușită politică pe termen scurt, fie pentru păstrarea puterii (cazul decidenților la vârf în România). De aceea, este bine să li se reamintească politicienilor limitele constituționale în care trebuie să acționeze și să înțeleagă ideea că autoritatea publică este (sau ar trebui să fie) atenuată de drepturile fundamentale ale omului și de controlul de constituționalitate exercitat de o autoritate constituțională independentă.

Iar dacă au nevoie de „precedente”, iată unul: în anul 1285, regele Eduard (supra-numit și „justinianul englez”), la întoarcerea în Anglia după o călătorie pe continent, fiind întâmpinat de o mulțime de oameni care s-au plâns de abuzurile administrației, inclusiv ale judecătorilor, a hotărât demiterea tuturor judecătorilor!

GÂNDUL.RO: În alte țări au existat astfel situații, în care o curte constituțională să fie pusă pe coji de nuci, să fie catalogată în toate felurile? Curtea a amânat, pentru data de 8 decembrie 2020, imediat după alegerile parlamentare, o decizie legată de legea care stabilește un nou sistem de impozitare a pensiilor așa-zis speciale. Atacurile politice pot fi percepute drept presiuni fățișe puse pe umerii judecătorilor CCR în condițiile în care, se știe, numirea lor are la bază factorul politic?

Prof. univ. dr. Nicolae Popa: Este posibil ca aceste atacuri la adresa Curții să aibă ca substrat o campanie de presiuni asupra judecătorilor în perspectiva unor ținte politice de moment și de perspectivă. Sunt încrezător în capacitatea profesională și morală a membrilor Curții de a rezista unor asemenea stratageme nedemne.

Da, au existat, în decursul timpului, și în alte țări tentative de contestare a curților. Îmi amintesc, spre exemplu, că, în urmă cu ceva ani, Curtea Constituțională din Belarus nu a rezistat acestor presiuni politice, iar Conferința Europeană a decis suspendarea dreptului de a participa la lucrările Conferinței. Și în Serbia s-a luat o atare decizie (deși Serbia făcuse parte din curțile care hotărâseră instituționalizarea Conferinței).

La sărbătorirea a 50 de ani de la înființarea Curții Constituționale germane (Karlsruhe, 2001), Președintele Republicii Federale Germania, domnul Johannes Rau, mărturisea că, în procesul de afirmare a noii instituții, dezamăgirile și chiar conflictele au fost inevitabile. Konrad Adenauer, cancelarul de atunci (1951) a avut numeroase diferende cu Curtea, făcând și o declarație răsunătoare în epocă: „Nu ne-am așteptat să fie chiar așa!”. Curtea germană a avut „contre” și cu alți cancelari sau deputați. Niciodată nu s-a făcut o declarație politică de desființare a Curții!

GÂNDUL.RO: Sunteți un cunoscător profund al Dreptului, ați condus ani buni și Inalta Curte de Casație și Justiție. Justiția, în ultimii ani, a derapat grav de la principiile de bază care guvernează într-un stat de drept, în democrație. Presa a semnalat ani în șir abuzurile și frăția unora dintre reprezentanții justiției cu serviciile secrete. Știți bine, de proastele obiceiuri se scapă foarte greu. Mai poate spera România la o redresare? La ce mai e bun CSM-ul?

Prof. univ. dr. Nicolae Popa: Întrebarea dumneavoastră readuce în discuție un subiect care ar putea fi dezbătut, într-un cadru larg, multe zile. Este vorba de funcționarea justiției și necesitatea perfecționării activității instanțelor judecătorești. Când am terminat mandatul la Curtea Constituțională (2004) și am trecut (prin concurs în CSM) la conducerea Curții Supreme de Justiție (așa se chema atunci) am găsit instanța supremă în plin proces de reorganizare, de frământări interne.

La nivel național, se pregăteau proiecte legislative de organizare a instanțelor, de clarificare a statutului magistraților, de organizare, într-o nouă viziune, a activității Consiliului Superior al Magistraturii.

Începând cu anul 2005, ministrul justiției de atunci, „băgat pe gât judecătorilor” , după mărturisirea noului președinte de republică, Traian Băsescu, era vorba de fostul procuror ceaușist, Monica Macovei, a declanșat un adevărat război cu sistemul judiciar, pretinzând că va realiza rapid o reformă în justiție. Fără o bază de cunoaștere adecvată și fără principii clare nu a putut face mare lucru. Ceva a realizat totuși, a reușit să pună întreg sistemul în imposibilitatea de a funcționa cât de cât rațional.

Reforma nu s-a realizat, s-au obținut totuși câteva clarificări privind locul judecătorului și responsabilitatea sa în procesul perfecționării actului de justiție. Odată cu admiterea României în Uniunea Europeană s-a declanșat și procesul MCV, inovat doar pentru România și Bulgaria. Acesta, în loc să fie un bun prilej de clarificare a obiectivelor reale ale procesului judiciar, a complicat, în loc să simplifice adoptarea celor mai potrivite măsuri de perfecționare a sistemului judiciar. Controlorii europeni au fost preocupați în cel mai înalt grad de activitatea procurorului, pe care, treptat, l-au împins în prim-planul activității judiciare, iar România a fost ani în șir prezentată ca o imensă oază de infracționalitate. Mă întrebați despre abuzuri făcute în procesul judiciar și de cooperarea justiției cu serviciile secrete. Da, asemenea lucruri au existat și, poate, mai există. Mult trâmbițata reformă nu s-a finalizat. Ca fost judecător la instanța supremă, port încă speranța revitalizării activității judiciare, sunt încrezător în capacitatea judecătorilor cu experiență de a reașeza sistemul cu fața la realitate. Este posibilă o conciliere cu destinatarii actului de justiție și găsirea măsurilor raționale de a degreva activitatea judecătorului de această conflictualitate juridică paroxistică. Știu că nevoile sistemelor judiciare sunt covârșitoare peste tot, în complexitatea societăților moderne ultra reglementate și a „juridicizării” procesului politic.

Societatea este, pe bună dreptate, exigentă cu justiția. Independența judecătorului este, pentru cetățean, garanția puternică a unei justiții imparțiale. Cred că a sosit timpul ca discursul privind starea justiției și proiectul aducerii justiției la nivelul așteptărilor să fie debarasate de clișee și prejudecăți politicianiste, de aprecieri superficiale, subiective sau răuvoitoare. În fond, justiția acestor ani și-a legat destinul de societatea acestor ani. Iar societatea acestor ani se înfățișează, de prea multe ori, ca o „democrație dramatică”, în care accentul „mass-media” cade pe suprasolicitarea sentimentelor de nemulțumire ale populației.

Din nefericire, în toți acești ani, în afara proiectului constituțional nu a existat o preocupare majoră și constantă pe definirea sensului unui proiect legislativ care să cuprindă și construcția instituțională a justiției. Deci, punct și de la capăt!, totul rămâne în stadiul de deziderat, dar, cred eu, totul este posibil.

GÂNDUL.RO: O ultimă întrebare. În privința protocolului de cooperare al Înaltei Curți cu PICCJ si SRI, din 2009, care purta semnăturile fostului șef al SRI, George Maior, al procurorului general de atunci, Codruța Kovesi și a dumneavoastră, s-au lămurit lucrurile? Pentru că dumneavoastră, la data la care a fost desecretizat, ați declarat că nu ați semnat acel protocol, ați contestat semnătura. A lămurit Parchetul General situația? Dacă altcineva a semnat în locul dumneavoastră, acuma se știe cine? Care e adevărul până la urmă?

Prof. univ. dr. Nicolae Popa: La întrebarea aceasta răspunsul meu este NU, în sensul că nu s-a clarificat cum a ajuns semnătura mea pe acest document, pe care eu nu l-am văzut niciodată. Precizez că sesizarea parchetului a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum am stabilit cu doamna Cristina Tarcea, președintele de atunci al Curții. Eu am avut o întâlnire, la solicitarea mea, cu fostul procuror general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în care am afirmat faptul că nu am negociat niciodată un atare document. Apoi am discutat cu procurorul-șef al Parchetului militar, unde am susținut același lucru. Nu mai știu nimic de atunci. Aștept! Și, à propos de ordinea semnăturilor, credeți că aș fi consimțit vreodată să-mi pun semnătura după cea a procurorului general de atunci? După câte se cunoaște, Înalta Curte de Justiție nu există „pe lângă Parchetul general”, ci Parchetul general este „de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție”. Dar acest lucru apare ca o ipoteză de lucru, repet, eu nu am văzut niciodată acest document și poate ar fi bine să se desecretizeze și alte documente care au stat la baza „inventării” acestor protocoale.