Motivarea judecătorilor în problema prescripției: „Drepturile fundamentale nu pot fi mai puțin importante decât interesele financiare UE”

Dosarul la care fac referire cei doi magistrați vizează respingerea unui recurs în casație formulat de DNA într-un dosar cu infracțiuni de fraudă la fondurile UE. Este vorba despre decizia 450/RC din 7 septembrie 2023, pronunțată în dosarul 4961/30/2020, luată de judecătoarele Adriana Ispas și Lia Savonea, cu opinia concordanță a judecătorului Dan Andrei Enescu (care a opinat pentru aceeași soluție, dar pe alte motive), notează Luju.ro.

Cele zece concluzii ale judecătoarelor Lia Savonea și Adriana Ispas

Hotărârea judecătoarelor ICCJ Lia Savonea și Adriana Ispas este cu atât mai importantă cu cât între timp CJUE a pronunțat ordonanță din 9 ianuarie 2024 privind aplicarea deciziilor CCR și ICCJ pe prescripție în dosarele de corupție.

„O prima concluzie care se poate trage este aceea că, în hotărârile preliminare, hotărâtor este cadrul fixat de instanța de trimitere. Această concluzie se desprinde atât din paragraful de mai sus, cât mai ales din parcursul considerentelor Hotărârii din cauza C-107/23 din 24.07.2023. În privința acesteia, ICCJ a identificat și analizat omisiunile și informațiile neconforme furnizate de către instanța de trimitere, cu efect de distorsiune în actul inferențial și, pe cale de consecință, în interpretarea, în ansamblu, a normelor (raționament corect din punct de vedere juridic, dar cu erori de ordin factual).

Cea de-a două concluzie este că dreptul Uniunii nu impune instanței naționale să lase neaplicate Deciziile Curțîi Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022, și nici dispoziții legale sau practici naționale în orice condiții.

Observând că, deși CJUE vorbește despre posibilitatea de a da dreptului național o interpretare conformă dreptului Uniunii chiar prin îndepărtarea de la jurisprudența unei instanțe superioare, limitează, totuși, această posibilitate la interdicția că acest lucru să se facă prin interpretări contra legii față de dreptul național (Hotărârea din 4 martie 2020, Telecom Italia, C-34/19, EU:C:2020:148, pct. 59 și 60), și Hotărârea din 4 mai 2023, ANI, C-40/21, EU:C:2023:367, pct. 71).

Cea de-a treia concluzie este în sensul că drepturile fundamentale nu pot fi mai puțin importante decât interesele financiare ale UE. Altfel spus, interesele financiare ale Uniunii nu pot fi protejate cu prețul încălcării drepturilor fundamentale, a principiilor primare din dreptul penal român și dreptul internațional.

Cea de-a patra concluzie este în sensul că drepturile protejate de Carta Drepturilor Fundamentale ale UE nu pot fi interpretate de către instanța supremă într-un mod care să restrângă conținutul acestora.

Cea de-a cincea concluzie este în sensul că ICCJ nu poate aplică un standard dublu de regim sancționator persoanelor care săvârșesc infracțiuni, deoarece ar fi incompatibil cu principiile pe care este fundamentat statul de drept. De altfel, posibilitatea de a alege și/sau combină legea pe care o preferă în caz de succesiune de legi penale în timp, îi este prohibită judecătorului, Decizia nr. 265/2014 a Curții Constituțională, interzicând sub sancțiune de neconstituționalitate, crearea printr-un astfel de procedeu, a unei lex tertia.

Cea de-a șasea concluzie: Standardul intern de protecție a drepturilor fundamentale nu periclitează supremația, unitatea și efectivitate dreptului Uniunii. Primul argument rezidă în identitatea valorilor protejate de CEDO, Carta DFUE, jurisprudența dezvoltată pe marginea acestora și cele din dreptul intern. De asemenea, prin termenele de prescripție prevăzute de dreptul intern (de 8 sau 10 ani), chiar fără raportarea la prescripția specială, cât și prin limitele de pedeapsa a închisorii prescrise de legiuitor, obiectivele prevăzute în Directiva PIF sunt protejate. Potrivit acestora, în cazul infracțiunilor împotriva intereselor finciare ale Uniunii, statele trebuie să prevadă niveluri de sancțiuni cu ‘efect de descurajare’, respectiv ‘norme corespunzătoare referitoare la prescripție necesar combaterii activităților ilegale pe seama intereselor financiare ale Uniunii’, cerințe, pe deplin, satisfăcute.

Cea de-a șaptea concluzie: Chiar și în condițiile înlăturării răspunderii penale prin aplicarea prescripției generale, nu se pune problema absolvirii totale de răspundere a inculpaților, în condițiile în care, în toate cazurile, este antrenată răspunderea civilă în scopul recuperării prejudiciilor. Totodată, în astfel de cauze, rămân incidente măsurile de confiscare a instrumentelor și produsului infracțiunii sau a bunurilor rezultat al acestora, perspectiva din care nu se poate spune că interesul public este neglijat.

Cea de-a opta concluzie: Instanța supremă este ținută că, atunci când soluționează cauze cu incidența în materia combaterii fraudei împotriva intereselor financiare ale UE, să respecte, pe deplin, dreptul Uniunii în toate componentele sale, atât din perspectiva art. 325 alin. (1) din TFUE, cât și a respectării Cartei DFUE, care nu are o valoare inferioară. De altfel, chiar Directiva PIF subliniază, în partea introductivă care o fundamentează (pct. 28,31), că ‘efectul de descurajare urmărit prin aplicarea sancțiunilor penale necesită o atenție deosebită în ceea ce privește respectarea drepturilor fundamentale. Prezența Directiva respectă drepturile fundamentale și principiile consacrate, în special, de Carta DFUE, cu precădere dreptul (…) la un proces echitabil, principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor’.

Cea de-a nouă concluzie: Relativ la respectarea drepturilor fundamentale, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că standardul de protecție al aplicării legii penale mai favorabile (mitior lex), atribuit dreptului intern prin Hotărârea C-107/23 din 24.07.2023, este, în realitate, și standard de protecție al drepturilor fundamentale în dreptului Uniunii, precum și standard de protecție al CEDO, așa cum rezultă din jurisprudența precizată, circumscris tradițiilor constituționale ale acelor state care califică prescripția răspunderii penale că fiind o instituție de drept material. Acest principiu este consfințit la nivel de tratat, art. 67 din TFUE prevăzând că ‘Uniunea constituie un spațiu de libertate, securitate și justiție, cu respectarea drepturilor fundamentale și a diferitelor sisteme de drept și tradiții juridice ale statelor membre’. Totodată, art. 52 alin. (4) din Carta prevede că ‘în măsură în care prezența carta recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu tradițiile menționate’.

Cea de-a zecea concluzie: Punând în balanță necesitatea protejării intereselor financiare ale UE și respectarea drepturilor fundamentale, așa cum sunt recunoscute în dreptul Uniunii și relevate de jurisprudența precizată, fără a înclină în favoarea uneia în detrimentul celeilalte, raportat și la dispozițiile legale și jurisprudența obligatorie din dreptul intern, care respectă litera și spiritul Directivei PIF, a Convenției, precum și a tratatelor UE și a Cartei, Înalta Curte de Casație și Justiție va reține incidența Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 67/2022 pronunțată de instanța supremă – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală”.