12 cuvinte despre care se spune că sunt imposibil de tradus. Cum le traduce The Guardian

Tuturor ne-ar plăcea să credem în existența cuvintelor intraductibile, scrie Shariatmadari. Este un gând atât de romantic, spune acesta: cuvintele acestea există undeva, ca niște insule nedescoperite, idei pe care nu le-am putut concepe vreodată. Bine păzite împotriva străinilor, au rezistat peste secole, ca niște sâmburi de cultură trecuți cu vederea de restul lumii.

Există câteva presupuneri de ordin lingvistic și altele non-lingvistice legate de această credință, cele mai multe fiind ușor de combătut. De exemplu, ideea că orice aspect al experienței umane ar putea fi inaccesibil cuiva doar pentru că vorbește altă limbă. Sau că, dacă o limbă nu are un cuvânt pentru un concept – asta înainte de a defini exact ce este un „cuvânt” – nu există niciun mod de a exprima acel concept. Apoi este ideea potrivit căreia cuvintele sunt o cheie potrivită pentru accesul la cultura care le folosește. Persoanele aflate sub influența alcoolului ar putea avea o mulțime de moduri pentru a exprima euforia pe care o trăiesc. Cei religioși ar putea avea un vocabular foarte bogat pentru exprimarea stărilor mistice și tot așa. Și-apoi vine rândul exemplelor de astfel de cuvinte considerate intraductibile, utilizate la nesfârșit în discuțiile pe această temă. Dacă este să le analizăm puțin, niciunul nu stă în picioare, scrie David Shariatmadari.

„Hyggelig” este un cuvânt danez. Un site îl definește ca fiind „mentalitatea și conduita de a fi drăguț și prietenos”. „Sună foarte mult a «ospitalier», nu-i așa”, se întreabă jurnalistul.

Portughezul „saudade” apare în foarte multe liste de cuvinte intraductibile. Scriitorul Manuel de Melo l-a definit ca pe „o plăcere care doare, o durere care te bucură”. Ce ziceți de „nostalgie” sau „dor” ca traducere?

„Utepils” înseamnă, în norvegiană, „a sta afară, într-o zi însorită, savurând o bere”. Problema cu acest cuvânt este că nu este un verb, cum mulți cred, ci un substantiv compus. „Ute” înseamnă „afară”, iar „pils” se referă la bere, deci cuvântul înseamnă, practic, „o bere afară”. Nicio descoperire culturală majoră aici, nu-i așa?

Japonezul „aware” este considerat imposibil de tradus într-un singur cuvânt și ar însemna „senzația dulce-amară lăsată de trăirea unui scurt moment de frumusețe transcendentă”. Enciclopedia Stanford de Filosofie spune că asta înseamnă, succint, „pathos”.

„Lítost” este un cuvânt ceh despre care Milan Kundera a spus ca nu îl poate traduce. L-a definit ca fiind „o stare de chin la descoperirea propriei stări deplorabile, dureri”. Nu am putea traduce asta prin angoasă, regret, remușcare, rușine, milă de sine?

Çekoslovakyalılaștıramadıklarımızdanmıșsınıze este în turcă. După ce Cehoslovacia s-a destrămat, turcii s-au trezit cu un cuvânt nou și foarte lung, care ar însemna „tu ești unul dintre aceia despre care se spune că nu l-am putut face cehoslovac”. Aici este vorba despre o chichiță gramaticală. Turca este o limbă aglutinantă, în care diferite părți de vorbire, elemente de marcare a timpului și a cazului, sunt puse împreună. Nu e cuvânt, ci o frază.

„Schnapsidee” este o creație germană. Ar însemna „plan ingenios pus la cale în timp ce ești beat” sau, mai pe românește, „idee venită la băutură”. Nu este tocmai un concept rezervat exclusiv nemților, parcă…

„Waldeinsamskeit” este tot german și a fost impus în limbă de poetul romantic Ludwig Tieck. Este descris ca „sentimentul de a fi singur în mijlocul pădurii și a simți o legătură cu natura”. Germana este o limbă care folosește foarte mult derivații ale sintaxei pentru a forma noi cuvinte. În engleză se folosește un procedeu asemănător, dar utilizînd cratima (forest-solitude), pentru obținerea aceluiași efect.

„Toska” este un cuvânt în rusă despre care Nabukov susține că nu poate fi tradus exact în nicio altă limbă. „Niciun cuvânt nu poate reda toate nuanțele toska. Cel mai profund și dureros sens este acela de angoasă extremă, de multe ori fără un motiv anume”. Și totuși este clar ce înseamnă, nu?

„Goya” este un cuvânt în urdu (limbă vorbită în Pakistan, n.r.), de origine persană, care ar descrie „renunțarea la neîncredere care poate apărea, adesea, prin intermediul povestirii”. De fapt înseamnă pur și simplu „se spune”, echivalent cu „se pare”, „aparent”. Este utilizat foarte des atunci când cineva spune o poveste.

„Razbliuto” pare să fie un cuvânt rusesc, despre care se spune că ar însemna „sentimentul pe care cineva îl are față de o persoană pe care a iubit-o, dar față de care nu mai simte același lucru”. Adevărul este că a fost inventat de scenariștii serialului TV american „The Man from U.N.C.L.E.”, din anii 1960.

Într-un eseu din 1940, lingvistul amator Benjamin Lee Whorf vorbea despre faptul că eschimoșii ar avea câte un cuvânt diferit pentru fiecare tip de „zăpadă”, spre deosebire de engleză, care ar folosi un singur cuvânt („snow”, n.r.) alături de un adjectiv, pentru a diferenția varietățile de nea. Ideea că ar exista, astfel, zeci sau sute de cuvinte pentru zăpadă a venit din cauza eșecului în a înțelege modul de funcționare a limbilor acestui grup etnic. În limba eschimoșilor se întâmplă foarte des să se alipească adjective de rădăcina unui substantiv pentru a crea un nou termen descriptiv.

Aceste exemple de „intraductibilitate” sunt toate greșite sau oarecum prostești, în diverse moduri, spune Shariatmadari. Este greu însă să renunțăm la gândul ca există un grăunte de adevăr în ideea că vorbitul unei alte limbi schimbă perspectiva asupra lumii: ca și cum dacă am purta ochelari cu lentile colorate, tot ce am vedea ar avea o patină rusească sau franțuzească. Două teorii lingvistice sunt relevante aici. Prima, numită ipoteza Sapir-Whorf, susține că limba determină ceea ce pot gândi oamenii. Din moment ce limbile sunt foarte diferite, ar însemna că diferențele în gândire trebuie să fie la fel de mari. După mai multe studii, puțini lingviști cred că o anume limbă poate influența subiectul asupra căruia ne vom concentra într-o situație, iar influența este dictată de gramatica limbii respective.

Cea de-a doua ipoteză este structuralismul, potrivit căruia fiecare parte a structurii unei limbi este înrudită cu celelalte. Pentru o ușoară înțelegere, imaginați-vă lumea înconjurătoare ca fiind un teren, iar limba o plasă, mai spune Shariatmadari. De fiecare dată când plasa atinge terenul, fiecare dintre găurile ei ajunge într-o zonă un pic diferită de teren. Unele găuri se lărgesc, astfel ca ajung să cadă peste mai multe zone de teren învecinate, altele se adună și acoperă mai puțin. Cuvintele sunt precum găurile acestei plase. Unele exprimă mai mult, altele mai puțin. Lingviștii numesc spațiul semantic ocupat de un cuvânt „câmp lexical”.

Pe scurt, niciun cuvânt nu este complet intraductibil, dar, la fel, niciun cuvânt nu este perfect traductibil.