Adela Popescu, UN CAZ FERICIT de om care trăiește bine în țara lui: Mi se întâmplă atâtea lucruri bune…

Actrița Adela Popescu a vorbit, într-un interviu acordat în exclusivitate Gândul.info și Mediafax, despre, carieră, valori și despre ceea ce înseamnă familia: „ceva ce, dacă n-ar mai exista, mie mi-ar fi fatal. Efectiv, nu pot să gândesc secunda fără ei. Fără ei pe acest pământ.”

Adela Popescu a comentat mișcarea #metoo, home schooling-ul, dar și referendumul pentru familia tradițională.

Întrebată cum ar reacționa dacă copilul ei ar manifesta o altă orientare sexuală, Adela Popescu răspunde: „M-am gândit la asta… discuția pe care aș avea-o cu copilul meu ar fi dacă este convins că vrea să trăiască într-o lume în care drepturile lor nu sunt încurajate și dacă cu adevărat simte asta. Dacă el mi-ar spune că asta îl face fericit cu adevarat și că asta este, n-aș avea absolut nicio problemă. „

Redăm intergral interviul acordat agenției Mediafax și Gândul.info de actrița Adela Popescu.

Reporter: În ce stă puterea ta?

Adela Popescu: În copilăria pe care am avut-o. Mi se pare că toată seva de-acolo mi-o iau, din ancorele pe care le simt foarte puternice de fiecare dată când sunt în momente grele, din faptul că, în clipa asta, am reușit să îmi construiesc o familie a mea, echilibrată și că nu mi-am dorit niciodată extremele. Oamenii spun că, dacă vrei să ai o viata frumoasă, trebuie să riști. Eu nu știu dacă am riscat neaparat, dar echilibrul și liniștea și pacea pe care le simt în clipa asta sunt exact ce mi-am dorit, adică pentru mine, asta e egal fericire. Și da, dacă ar fi să reduc la un cuvânt, ar fi familia.

Reporter: În ce stă libertatea ta?

Adela Popescu: În sentimentul că singura măsură a lucrurilor este un sentiment pe care mi l-au dat ai mei de când eram mică, adică tot timpul mi-au spus „tu știi când să te oprești” și asta m-a determinat chiar să știu când să mă opresc, când poate chiar nu știam. În faptul că Radu (Radu Vâlcan, soțul Adelei) nu mă judecă și că în fața lui și alături de el, sunt extrem de sinceră și de adevarată. Și în anii care au trecut și care m-au făcut, așa… să fiu mândră de mine. Cred că din asta vine. Pur și simplu din relaxarea pe care am capătat-o în anii ăștia. Asta îmi dă și sentimentul că pot să fiu liberă, uneori alegând să nu fiu (râde).

Reporter: În ce stă frumusețea ta?

Adela Popescu: În voioșie, în simplitate, în modestie, în bun simț (râde)… Și cred că sunt un om bun, asta îmi place să cred despre mine, că sunt un om bun. Și îmi place să văd în jurul meu oameni buni, adică mai mult decât orice pe lume. Am început să-mi aleg anturajele, locurile în care merg, în funcție de oamenii care le construiesc și ei trebuie să fie buni. Cred că este cea mai importantă calitate a unui om.

Reporter: Dacă te-ai întâlni cu tine, cea de la 16 ani, EA ar fi mulțumită de tine, îi mai datorezi ceva?

Adela Popescu: I-am dat destul! (râde). La 16 ani eram… E-adevărat, eram o fetiță, elevă la liceul Dinu Lipatti, care făcuse deja foarte multe eforturi să ajungă unde era. În sensul că plecase foarte devreme de acasă, într-o perioadă în care putea încă să-și mai petreacă niște ani alături de părinți. Am și resimțit distanța aceea destul de rău și mi-a fost greu să o asimilez, dar cred ca 16 ani este o vârstă de care nu-mi amintesc cu multă placere. Mi se părea că sunt fără sens și mie tot timpul mi-a plăcut să am un sens. Nu neapărat unul înalt, un scop înalt, da” și când eram acasă, îmi plăcea să mut mobile sau să adun prunele… Nu puteam să stau pur și simplu, mi se părea că trece timpul și la 16 ani. Din păcate, așa era, așa mi s-a întâmplat, mi se părea că nu fac nimic și nu am o amintire foarte plăcută. De fapt, cam cu toată perioada liceului. Nu știu de ce. În general, tinerii își amintesc cu multă bucurie de perioada liceului. Eu nu. Mi se părea că nu intrasem pe șina care trebuie. Și la 17 ani am luat castingul pentru „Numai iubirea” (telenovela) și am început să văd (zâmbește larg) direcția. Și atunci și stima de sine a crescut. Deci cred că i-am dat destule celei de la 16 ani (râde).

Reporter: Cât din cea care ești acum este rezultatul greșelilor pe care le-ai făcut?

Adela Popescu: Nu prea am făcut greșeli. Sincer. Dar din teamă. Sunt un copil în continuare, poate sunt și o victimă a sistemului în care am crescut. Eu am copilărit într-o perioadă în care, dacă nu învățai bine, erai pedepsit, ciufulit, mai primeai și câte o palmă. Și asta te transformă într-o persoană obedientă, mai ales dacă ți se întâmplă de mic. Salvarea mea a fost că acasă nu se întâmpla asta. Adică doar în colectivitate, profesorii și chiar și mentorii pe care i-am intâlnit, din păcate sau din fericire, au fost destul de stricți cu mine. Și eu nu am fost suficient de puternică să lupt cu asta, ar fi trebuit să mă transform într-o revoluționară (râde), într-o persoană revoltată, dar nu. Și din păcate, există niște reminiscențe ale acelor vremuri și mă surprind și acum, când ar trebui să iau decizii foarte ferme și să îmi susțin punctul de vedere. Pentru că eu, acum, știu foarte bine cine sunt și ce vreau (zâmbește), dar am aceste limite pe care nu pot să le depășesc și ăsta este motivul pentru care nu prea am făcut greșeli, nevrând să supăr. (zâmbește) Dar uite că, din fericire, lucrurile s-au așezat bine chiar și așa. Dar da, mai am de lucrat la acest capitol. Mi se pare important să… pentru copiii mei, le sunt datoare să fiu mai puternică din punctul ăsta de vedere. Adică… și-acum sunt câteva persoane (râde) care dacă mă sună, primul sentiment e „aaaah (cu oftat), ce s-a întâmplat oare?!”…”Alo!” (cu voce dulce și face gestul de a pune telefonul la ureche)… și apoi îmi revin (zâmbește). Dar sunt clar în mine reminiscențe din copilărie, habar-n-am… (zâmbește)

Reporter: Care este miracolul vieții tale, dacă a existat vreunul?

Adela Popescu: Fără dubii, copilul meu. Și în fiecare zi îmi dau seama. Când l-am născut, nu mi-am dat seama că e un miracol, adică n-am conștientizat. O spuneam, dar nu conștientizam cu adevărat. Dar acum, în fiecare zi pe care o petrec cu el, îmi dau seama de această dragoste uluitoare pe care o simt și pe care n-o conștientizam. Nu credeam că poate un om să o trăiască. Nici nu e de judecat. Pur și simplu, nu credeam că există așa ceva. Apoi sunt iarăși într-o perioadă în care – nici nu știu cum să spun – am capacitatea să văd miracolul vieții. Sunt într-o relație mai bună cu Divinitatea în ultimii ani. Și asta mă ajuta să văd (zâmbește) că miracole sunt peste tot, nu trebuie să fie unul. Dar dacă ar fi să numesc unul, acela ar fi copilul meu. Și acum și-al doilea (râde)! Pentru că tot timpul am sentimentul că ăsta micu”… Ce vina are, mă, că vine al doilea? (râde cu pofta) Că numai la primul mă refer. Nici nu mai știu în ce săptămână de sarcină sunt (râde) cu al doilea.

Reporter: Care este cea mai frumoasă zi pe care ai trăit-o în carieră?

Adela Popescu: În carieră? Una a fost, de care mi-amintesc foarte clar, când am luat un premiu la un festival de muzică. Aveam cred că zece ani. Am simțit că plutesc și când mă întorc la senzația aceea este ceva (gesturi ample cu mâinile) ca o boare așa care mă inconjoară, unic. O altă zi foarte frumoasă a fost când am fost anunțată că am luat castingul la „Numai iubirea” (telenovela) și chiar așa este. Iar acum câțiva ani, mi s-a întâmplat să iau premiul „Gheorghe Dinică”, premiul oferit de televiziunea la care lucrez acum și mi s-a părut ceva incredibil. Gheorghe Dinică decedase, eu avusesem ocazia să îl cunosc foarte, foarte bine și acelea sunt niște premii care sunt oferite de colegi și mi s-a părut ca este o recunoaștere foarte importantă pentru un om care lucrează alături de oameni.

Reporter: Care este cea mai frumoasă zi pe care ai trăit-o în viața personală?

Adela Popescu: Hmmm (râde)… N-a fost nunta, deși mulți asta ar spune… viața personală, te referi sentimentală?

Reporter: Tu îmi spui ce consideri mai frumos în viața personală.

Adela Popescu: Mi-e foarte greu… Nu știu… Dacă mă refer la cea sentimentală, a fost o perioadă mai lungă după ce eu și Radu… după ce Radu m-a cerut în căsătorie. Și au fost câteva zile absolut minunate. Am fost foarte fericită și când am aflat că sunt însărcinată, sunt foarte fericită când merg de Paște acasă, la familia mea (zâmbește), nu știu, am parte de zile frumoase.

Reporter: Ce inseamna familia ta pentru tine?

Adela Popescu: Înseamnă ceva ce, dacă n-ar mai exista, mie mi-ar fi fatal. Efectiv, nu pot să gândesc secunda fără ei. Fără ei pe acest pământ. Nu pot, nu pot sa o cuprind , nu pot.

Reporter: Care sunt oamenii cei mai importanți din viața ta?

Adela Popescu: Oamenii cheie?

Reporter: Da.

Adela Popescu: N-am să vorbesc din nou de părinți, deși este evident că și despre ei este vorba. Dar au fost oameni pe care acum mi-e greu să-i înțeleg, în sensul că sunt în postura în care aș putea să fac gesturile pe care ei le-au făcut și nu am energia s-o fac pentru alții. Și abia acum le apreciez și mai mult implicarea. A fost Mariana Ionescu, prezentatoare de emisiuni de la Vâlcea, dar și educatoare și un om care m-a pus pe scenă pentru primele dăți. A fost Ruxandra Ion, care fără doar și poate, mi-a schimbat viața, efectiv. A fost Mihai Constantinescu, cel care m-a primit în casa lui, mi-a oferit melodii pe vremea când sub nicio formă n-aș fi avut cum să mi le cumpăr și datorită lui am venit în București.

Reporter: De ce crezi că ți se întâmplă atâtea lucruri bune?

Adela Popescu: Eu nu știu dacă, raportat la alți oameni, mie mi se întâmplă atâtea lucruri bune. Cred că e în puterea noastră să ne imaginăm că ceea ce ni se întâmplă e de bine. Sigur, excluzând atrocități sau mai știu eu ce nenorociri evidente. Dar, uite, de exemplu, seara, îți spuneam că am așa… un sentiment de liniște, când mă culc și mă rog. Nu am niciodată… nu cer lucruri. Toate rugaciunile mele sunt de mulțumire și-mi imaginez așa, pe rând, pe toți cei pe care îi iubesc și așa mi-am și făcut… Așa mi-e foarte clar pe cine iubesc cu adevarat (râde), că văd pentru cine ma rog (râde) și mi-i pun așa, într-o bucla frumoasă de lumină (o descrie cu mâinile) și zic „Doamne, nu vreau decât ce se întâmplă acum!”. Deci aș vrea să nu schimb nimic, uite am închis ochii și mama-i bine, tata-i bine, soțul meu e bine, copiii-mi sunt bine, familia mea, mă rog, pe cine mai am eu, prietenii mei, e perfect! Efectiv, la asta mă gândesc. Și atunci, nu știu dacă mie mi se întâmplă multe lucruri bune sau ce mi se întâmplă mi se pare mie că e de bine. (râde)

Reporter: Unde și cum te vezi peste 10 ani?

Adela Popescu: Într-o casă, știu exact cum trebuie să fie, e o casă cu influențe provensale, în sensul că îmi place mie o anumită piatră pe care am regasit-o în arhitctura de acolo, cu o curte nu mai mult de 200 de metri pătrați, c-avem una mai mare acum și ne e greu să o îngrijim, cu trei copii, nu cu doi, ci cu trei, cu o vacanță neaparat fie în Grecia, fie în Thailanda, depinde de anotimp, dar nu la hotel, ci la o casuță într-un sat pe undeva. Nu mai îmi plac deloc, deloc, vacanțele la hotel, mi se par aproape degeaba, nu înțeleg nimic din ele, nu-s pentru mine, nu mă relaxez, nu mă deconectez, nu. Așa, și e bine peste zece ani, că vor fi toți copiii mai mari, pot să zbor cu ei peste mări și țări (râde). Profesional, deși n-am crezut niciodată c-o să pot să fac ce fac acum, că pot să prezint o emisiune, să descopăr că mi se potrivește foarte bine, în sensul că deși eu iubesc oamenii, îmi place să fiu printre ei, spre disperarea soțului meu care este „antisocial” (râde). Eu vreau în lume, el vrea acasă. Mie nu-mi place neapărat întâlnirea cu publicul, emoția e atât de puternică, încât mă copleșește și atunci evit. De exemplu, dacă mi se cere acum să prezint un eveniment, zic mai degrabă „nu, stați, am o treabă…”. De fapt, mie mi-e foarte teamă de sentimentul acela de emoție puternică, atunci când sunt în fața oamenilor. De asemenea, cântând, într-un studio n-am nicio problemă, sunt cea mai fericită, dar când mă pui pe scenă, deja am emoții. Ori ce fac acum, alături de Cove de exemplu, mi se pare foarte potrivit mie. E așezat, e echilibrat, e totuși în fața camerelor, adica este evident că îmi place să fac asta, deci mi-ar plăcea ca pe viitor să pot să fac tot ceva din zona asta. Mi se pare mai potrivit cu ce simt acum si cu ceea ce sunt.

Reporter: Ce însemnă România pentru tine?

Adela Popescu: Înseamnă rudele mele, înseamnă copilaria mea, înseamnă viața mea de acum. Dar mi-am dat seama că pentru mine, acasă e chiar familia și, dacă s-ar lua o decizie bruscă, să fim nevoiți să plecăm în altă parte, cred că ne-am putea descurca. Ceea ce până acum n-aș fi crezut. Eram dependentă de sentimentul de acasa, România, acasă. Și cu siguranță este în continuare, dar e mai important să fiu cu familia mea, oriunde pe acest pământ și să fim bine.

Reporter: Ce-ți place și ce nu îți place la țara ta acum?

Adela Popescu: Nu vreau să emit judecăți de valoare și am să-ți spun și de ce. Eu am o viață bună acum (zâmbește). Și indiferent dacă aș pune cu liniuță care sunt lucrurile, că sunt evident foarte multe lucruri care nu funcționează și foarte multe lucruri care funcționează. Trăgând linie, eu am o viață bună și parte nedrept să fiu de partea celor care contestă lucrurile, și pe cele bune, că atunci… adică trebuie să fii într-o tabără. Și noi am stat și ne-am gândit, eu cu soțul meu, „Noi suntem bine? Da! Avem o viață în ordine acum? Da! Cum le va fi copiilor noștri? Nu știm!!! Putem să ajutăm? Putem să ajutăm, dar hai sa nu fim nedrepți!” Deci, nu prea îmi place să vorbesc despre asta, pentru că mi se pare că sunt un caz fericit de om care trăiește bine în țara lui.

Reporter: Cum crezi că schimbi lumea prin ceea ce faci tu? Ce importanță are cine ești, ce ești, munca pe care o faci?

Adela Popescu: Cred că la nivel energetic, pot să schimb ceva în lumea asta. Cred ca lumea e ca un cazan mare, încerc să îmi imaginez un cazan mare, mare, mare, cu multe ingrediente și fiecare om în cazanul ăsta mare, mare, în ciorba asta, adaugă un ingredient. Și putem să adăugăm ură, individie, și așa mai departe… Sau putem să adăugăm ingrediente sănătoase, bio, crescute cu mare grijă. Adică, la nivelul ăsta da, cred că pot să adaug ceva în cazan. Dar mai mult de atât, nu știu cât pot să schimb.

Reporter: Ce te-ar face atât de fericită încât să spui „clipă, oprește-te”!

Adela Popescu: Aaaa, mi s-a întâmplat de mai multe ori! Dar, în momente absolut banale. Plecase Radu cu copilul în parc, am rămas singură pe canapea, mi-am luat un castron de struguri și mi-am dat drumul la un serial. Și eram așa, aaaaa, nici nu-mi venea să mă uit la serial, de cât de frumos era că sunt ( râde), că trăiesc momentul acela. Deci, nuuu… Sau chiar și aseară mi s-a întâmplat cu copilul, a vrut să doarmă în altă camera. Am suferit inițial, că am zis „Cum, da” deja nu mă mai iubești?!”, dar afară începuse să plouă, era nici prea târziu să-mi fie prea somn, și am stat așa în așternutul rece și mi s-a părut așa, fantastic să trăiesc clipa aceea. Deci, mi s-a întâmplat de câteva ori, dar din lucruri absolut banale și momente banale, aparent.

Reporter: Cum comentezi mișcarea #metoo?

Adela Popescu: Uf! Nu am trecut prin ceva similar ca să pot să simt organic ce-au simțit femeile agresate sau, mă rog, hărțuite. Am avut norocul să am șefe (râde) până acum și cred că asta a fost foarte important. (se gândește) Cum comentez, la ce mod?! Evident că o susțin. Adică mi se pare în ordine ca oamenii să spună ce gândesc și să aibă curajul să împărtășească lucrurile dureroase din viața lor, încercând să schimbe ceva.

Reporter: Unde vezi viitorul copiilor tăi?

Adela Popescu: Deocamdată, în România. Nu am reușit să vizualizez altă țară. Și sper să fie niște copii buni, cu încredere în ei, eu pe asta mă concentrez acum, mi se pare mai important decât orice. Habar n-am! Și pe lângă noi, că de-aia îi facem (râde) !!!!! Ha!!!!! (bate din palme) Ce prostie!!!!! (râde)

Reporter: Cum își așteaptă Alexandru fratele?

Adela Popescu: Pupând burtica, toată ziua și sigur că e foarte entuziasmat. Până când fratele îi va lua prima jucărie și până când mama îl va lua pe fratele lui în brațe, și nu pe el, sunt sigură de asta. N-am niciun dubiu! Dar el e un copil care caută copii și e foarte fericit când îi găsește. Deci, cred că nu ne va fi foarte greu. Acum îl dăm la grădiniță, vedem cum se acomodează. Tocmai din acest motiv vrem cumva să câștigăm timp, pentru a sta mai mult cu cel mic, dar nici să nu îl privăm pe el de activități pe care nu le mai putem face cu el.

Reporter:Cum așteaptă Radu ?

Adela Popescu: Cel de-al doilea copil?

Reporter: Da.

Adela Popescu: Chiar vorbeam cu el că, evident, n-a mai fost demența aceea de la primul, când afli pentru prima data că ești însărcinată și, respectiv, el așteaptă primul copil. A fost o decizie mult mai matură și luată la rece. Ne-am gândit că dacă, oricum, ne mai dorim un copil, nu are sens să mai așteptăm, că diferența e bună. Din fericire, avem ajutoare: părinții mei, părinții lui sunt aproape de noi. Și noi, evident, ne mai dorim încă un copil. Deja acum facem calcule, mai luăm un scaun de copil, de mașină (râde), cum ne organizăm în cameră, poate ar trebui să ne luăm o casă mai mare… Cu bucurie (așteapta Radu), credem că va fi bine. Dar el e un tata fooooarte implicat și un soț pe care mă pot baza, fără discuție.

Reporter: Cum ai ales să naști?

Adela Popescu: L-am născut natural pe Alexandru. Îmi doresc – fără dubii – să fac la fel și de această dată. Sper doar să nu se facă prea mare, că deocamdată și-a cam luat un avans de două săptămâni, adică e mai mare cu două săptămâni decât ar trebui să fie (râde). Iar experiența nașterii nu a fost, adică, nu aș încadra-o în experiențele mirifice ale vieții. A fost greu, dar nu atât de greu încât să mă determine să nasc altfel de data aceasta. Deci, tot natural.

Reporter: Ce părere ai despre alăptatul la sân?

Adela Popescu: Păi, am alăptat până la un an și unsprezece luni, deci am o părere foarte bună (râde). Ce să zic?! (râde și mai tare) Da, am o părere foarte bună. Acum nu știu dacă întâmplător Alexandru e un copil care nu s-a îmbolnăvit, ba chiar poate a contat că l-am alăptat mai mult. Eu cred că copiii foarte mici, când încă nu știu să-și autoregleze stările, ei asociază sânul cu cel mai plăcut moment, și atunci, de fiecare dată când să zicem el era anxios sau într-un moment în care nu cunoștea oamenii sau era în avion, am călătorit cu el destul de devreme, sânul pentru el era: „Aaaa, e totul bine…” Și cred că e important pentru un copil să-și găsească echilibrul, că nu știe să îl ceară altfel sau nu știe să și-l inducă. Și poate ajutat și de asta, el e un copil așa echilibrat și acum. Nu știu, habar n-am. Voi alăpta și data viitoare, voi alăpta cu siguranță.

Reporter: Ce părere ai despre referendumul pentru familia tradițională?

Adela Popescu: Uf! (zâmbește) Am avut ieri o discuție cu prietenele mele, cu Dana Rogoz și cu Alina Chivulescu, și am vorbit exact pe subiectul acesta. Și am fost foarte sincere și ne-am amintit fiecare un moment în care am văzut un cuplu gay. Ne-am amintit momentul zero, cum ar veni, primul. Și ne-am dat seama cât de mult am trecut de la „Oh, my God, ce-i asta?!” până la „Oh, my God, e alegerea fiecăruia.” Ba mai mult decât atât, astă vara, eram în vacanță și doi bărbați erau împreună cu un copilaș pe plajă. Și unul dintre ei era foarte îndemânatic , schimbându-i pampers-u”, având grijă de copil. Și i-am dat așa un cot lui Radu și i-am zis „cât de firesc pare totul, uită-te puțin” și el era „hâm, hâm „. Eeeeh, a venit mama între timp, deci mi s-a părut, ăla era cumnatul, ceva (râde in hohote). Dar e clar, cumva mintea noastră a început să accepte niște lucruri. Nu știu dacă-s corecte, nu știu dacă sunt în direcția bună, dar eu personal am prieteni (gay) absolut minunați . Acum, nu știu dacă să merg mai departe cu opinia.

Reporter:Ți-ai imaginat vreodată cum ai reacționa dacă copilul tău, pur ipotetic, ar manifesta semne ale unei alte orientări sexuale?

Adela Popescu: Sigur că da. Mi-am imaginat. Întotdeauna trebuie să raportezi la tine, când emiți judecăți de valoare. Și legat de acest subiect m-am gândit la asta. Adică, cum să reacționez, m-aș asigura că nu este un moment de teribilism, pentru că am întâlnit situații și am vorbit chiar cu doi prieteni de-ai mei care mi-au spus că – într-o perioadă de rătăcire, de maximă rătăcire a lor – au întâlnit persoane gay care cumva i-au determinat să aibă comportamente gay și un om dispus cumva la adrenalină s-ar putea să găsească ceva foarte incitant în asta. Alături de băutură în exces, de droguri poate, și aș vrea, de exemplu, prietenii mei spuneau că lor le-a fost indusă starea și că sunt ok cu ea. Eu probabil că discuția pe care aș avea-o cu copilul meu ar fi dacă este convins că vrea să trăiască într-o lume în care drepturile lor nu sunt încurajate și dacă cu adevărat simte asta. Daca el mi-ar spune că asta îl face fericit cu adevărat și că ăsta este el, n-aș avea absolut nicio problemă. Dar cred că din teribilism, adolescenții pot să facă tot felul de lucruri care nu le stau în fire. Și-apoi, făcute în mod constant, ele să se transforme în normalitate. Să nu mai știe nici ei la un moment dat cine sunt. Cred că se întâmplă și asta.

Reporter: Ce fel de școală ai vrea să facă copiii tăi? Alexandru merge la grădiniță.

Adela Popescu: Merge la grădiniță, da. Am ales școala într-un sistem Montessori. Este o variantă alternativă de învățământ, în sensul că n-are regulile acelea de predare frontal. Adică nu e profesoara în față și copiii tot la fel în față, cumva ascultă ce le spune profesoara, educatoarea respectivă. Este un sistem care-i încurajează să se descopere, să aibă încredere în ei. Spre exemplu, unul dintre jocurile pe care ei îl fac, dau un exemplu acum, așa la întâmplare, este să curețe o masă. Da” nu oricum. Ei trebuie să învete cum să ia cârpa, cum s-o stoarcă, cum s-o pună pe masă, iar mișcările (arată) pe masă se fac într-un anumit fel. Pe lângă faptul că își dezvoltă ideea că un lucru trebuie făcut în etape, mai e și de manualitate, este o pregătire pentru perioada în care trebuie să scrie. Și toate lucrurile astea mi s-au părut foarte logice și foarte firești și eu le simt din plin, pentru că eu am copilărit într-o vreme în care nu aveam la îndemână jucării, să spunem, și am fost nevoită să-mi manufacturez tot felul de păpuși, să mă joc cu nisipul.

De exemplu, în acest tip de învățământ, copiii iarna sunt scoși afară în zăpadă, indiferent dacă ninge, plouă, e viscol și primesc niște lopețele în miniatură (zâmbește) și trebuie să dea zăpada la o parte. Adică să facă cărări. Sau toamna să dea frunzele. Sau de exemplu, la masă ei nu sunt serviți în farfurie. Se pune așa o masă lungă, ca un fel de bufet suedez și fiecare copilaș are un șorțuleț, un polonic în miniatură și ia din bolul mare și își pun la ei în castronaș ciorbă exact cât vor să mănânce (zâmbește). Își întind pe pâine dacă au, nu știu, pateu sau pastă de nu știu ce, adică din punctul meu de vedere e foarte asemănător cu ce am trăit eu. Că eu am trait într-o perioadă în care cumva copiii se dădeau după parinți (râde) adică nu intram în viața lor, nu-i încurcam cu nimic, sub nicio formă. De-asta și puteau să ne crească trei să spunem. Eu am întrebat-o pe mama mea vazând cum e cu unul: „Da” tu cum ai făcut față?!” și a zis „V-am iubit enorm de mult, dar eu dacă trebuia să merg să culeg strugurii, voi veneați cu mine.” Eu nu stăteam acasă și nu mă duceam să culeg strugurii cum se întamplă acum. Adică… și găseam activități la culesul strugurilor. Sigur că nu puteam să car găleata, da” mai puneam și eu un strugure (zâmbește). Și mi se pare că tipul ăsta de învățământ e foarte apropiat cu ce am trăit eu și mi se pare benefic. Acum, nu știu cum se va adapta de la un astfel de sistem la un sistem normal, tradițional. Dar vom vedea. Pentru nivelul la care e el și pentru nevoile pe care le are, cred că e foarte potrivit.

Reporter: Ce părere ai despre home schooling ?

Adela Popescu: Mi se pare că e o decizie foarte greu de luat. Încă sunt întrebări la care eu nu știu să răspund concret. Când mă întreabă Alexandru – și are aproape trei ani, doi ani și trei luni – „ce-i apa?”, sigur că știu ce-i apa, da” cum îi explic unui copil ce-i apa pe înțelesul lui, astfel încât să capete sens, astfel încât să se formeze niște conexiuni. Or eu să îmi asum să le dau copiilor mei toate informațiile de care au nevoie. Dar să cred despre mine că am capacitatea să fac asta, așa cum o face un profesor care a studiat pedagogie și așa mai departe, eu personal nu mă simt capabilă. Sunt oameni, sunt nomazi (zâmbește) cărora le place foarte mult să călătorească și probabil că este singura modalitate prin care pot și călători toată viața și mi se pare minunat să poți să faci asta și nici copiii să nu rămână în urmă cu programa școlară, cum ar veni și atunci noțiunea de home schooling sau, mă rog cum sunt ei la rulotă, (zâmbește) fiecare pe unde călătorește, poate avea un sens. Dar eu nu sunt acolo, nu, nu pot. Nu. Face mama cu copilul home schooling deocamdată, că ea a fost educatoare și face foarte bine, (râde) dar eu nu, nu cred că aș putea.