Cele mai bizare fenomene naturale din lume: cascadele de sânge și cercurile zânelor

Bulele de metan înghețat din Canada

Arată ca din altă lume, ca niște farfurii zburătoare care au căzut în apă și au înghețat sau ca niște meduze care au rămas criogenate vreme de secole. De fapt, aceste cercuri de gheață sunt bule de metan înghețate, pungi de gaz care, odată blocate sub apă și înghețate, formează un peisaj spectaculos.

Localizate mai ales iarna, în zone de latitudine nordică, precum cele în care este situat Lacul Abraham, din Alberta, Canada, aceste bule gazoase se formează atunci când frunzele moarte, iarba sau animalele cad în apă, se scufundă și sunt măcinate de bacterii, producând astfel metan. Gazul este eliberat sub formă de bule care se transformă, mai apoi, în zeci de mii de discuri albe care, la contactul cu apa îngheață.

Priveliștea este uimitoare, dar poate fi și periculoasă. Acest gaz de seră extrem de puternic nu doar că determină încălzirea globală, dar este și extrem de ușor inflamabil. Astfel, odată cu venirea primăverii, bulele de metan fierb și explodează, așa că, dacă din întâmplare cineva aprinde un chibrit în apropiere, densitatea de metan va genera o explozie gigantică.

Turiștii curioși pot vedea astfel de fenomene în zona lacurilor din Parcul Național Banff din Canada sau a Oceanului Arctic din Siberia, acolo unde cercetătorii au descoperit bule uriașe de gaz, chiar și de peste 900 de metri.

Cascadele de Sânge din Antarctica

Denumirea spune tot. Cascadele de Sânge din regiunea McMurdo Dry Valleys din estul Antarcticii dau impresia că un șuvoi de sânge pătează Ghețarul Taylor, de un alb imaculat, și se scurge apoi către Lacul Bonney. Este un peisaj surprinzător și, în același timp, cât se poate de înfricoșător.

Lichidul de un roșu intens nu este, totuși, sânge și nici apă care a căpătat această culoare din cauza algelor roșii, așa cum au speculat primii oameni de știință care au ajuns în Antarctica. De fapt, nuanța intensă de purpuriu vine de la un lac subglaciar extrem de sărat. Acum aproximativ două milioane de ani, un corp de apă hipersalin a rămas prins sub Ghețarul Taylor, izolat de lumină, oxigen și căldură.

Pe măsură ce apa sărată a început să țâșnească printr-o fisură a ghețarului, aceasta a reacționat cu oxigenul din aer, creând astfel cascada de o culoare spectaculoasă. Aceasta este o minune vizuală și științifică, iar Ghețarul Taylor, accesibil doar din elicopter sau de pe apă, este singurul loc de pe pământ de unde spectacolul naturii este perfect vizibil.

Pietrele plutitoare din Statele Unite

Atunci când vizitatorii s-au împiedicat de bucăți grele de piatră care păreau că s-au mișcat pe suprafața lacului uscat din Parcul Național Death Valley din California, lăsând în urma lor urme adânci, oamenii de știință au rămas stupefiați. Cum ar fi putut atât de mulți bolovani, unii cântărind mai mult de 300 de kilograme, să se deplaseze pe o distanță mai mare de 250 de metri în această parte izolată a văii?

Pentru ca misterul să fie și mai greu de rezolvat, unele dâre erau grațios ondulate, în vreme ce altele aveau aspectul unor linii frânte care își schimbau brusc direcția în stânga și în dreapta. Cine sau ce a mutat stâncile din lor? La această întrebare s-au încercat răspunsuri printr-o multitudine de teorii, de la câmpuri magnetice, la intervenții ale extratereștrilor sau, pur și simplu, farse și iluzii optice.

Cel care a reușit, până la urmă, să rezolve dilema a fost un om de știință de la NASA. În 2006, Ralph Lorenz a realizat un model de masă de bucătărie folosind o piatră înghețată într-un container Tupperware pentru a demonstra faptul că gheața determină această glisare, adică exact fenomenul din spatele pietrelor misterioase.

Iarna, lacul Racetrack Playa se umple cu apă, astfel că pietrele de pe suprafața acestuia se încrustează în gheață. Datorită stării de flotabilitate a gheții, chiar și o briză, cât de ușoară, poate să determine mișcarea bolovanilor pe suprafața noroioasă a lacului. Pietrele cu margini dure lasă în urmă dâre bruște, sub formă de linii frânte, în vreme ce acelea cu terminații șlefuite au numeroase digresiuni. Ulterior, în lunile mai calde, gheața se topește, apa se evaporă, iar în urmă rămân doar stâncile și urmele lor misterioase.

Lacul Kawah Ijen Lake din Indonezia

Turiștii se înghesuie în insula Java a arhipelagului indonezian, pentru a vedea magnificul vulcan Kawah Ijen – dar ceea ce nu se așteaptă să vadă chiar în vârf este lacul de un turcoaz uimitor format chiar în craterul vulcanului. Pentru și mai mult dramatism, pietre colorate în nuanțe strălucitoare și aburi gazoși albicioși înconjoară tot locul pe o rază de un kilometru, într-un spectacol impresionant.

Pentru toată această scenă este responsabil un singur element: sulful. Magma emite gaze sulfuroase în interiorul lacului, iar acestea, combinate cu o mare concentrație de metale dizolvate, gazele transformă culoarea apei într-una de un albastru nemaivăzut. Aceeași cameră emite continuu vapori de gaz sulfuric, iar atunci când gazul trece prin condens și ajunge pe sol dă și pietrelor care înconjoară lacul o nuanță de galben electric. Ceea ce face acest loc și mai uimitor, mai ales noaptea, sunt aburii de gaz sulfuros care se aprind în sclipiri de albastru electric la contactul cu aerul.

Plaja Ascunsă din Mexic

Este visul oricărui aventurier: o plajă secretă, ascunsă de ochii curioșilor, cu umbră, soare și apă cristalină. Acest vis devine realitate la Playa Del Amor, cunoscută și drept Plaja Ascunsă, pe o insulă diin Arhipelagul Marieta, de pe coasta mexicană. Sursa acestui secret magic: explozia unei bombe, după cum arată cercetătorii. La începutul anilor 1900 Mexicul a testat materiale explozibile, iar aceste experimente au produs un crater pe suprafața uneia dintre insule. Apoi, în timp, mareele au umplut gaura cu apă și nisip, creând astfel un loc ferit în care se poate sta la plajă și se pot practica sporturi acvatice departe de ochii lumii.

Playa Del Amor, în traducere Plaja Dragostei, nu este vizibilă din exteriorul insulei, dar vizitatorii pot ajunge la ea printr-un tunel lung de 24 de metri care leagă porțiunea izolată de ocean.

Lacul Roz Hillier din Australia

Pentru oamenii care călătoresc cu avionul deasupra regiunii vestice a Australiei, natura oferă o priveliște rară: cuibărit între păduri dese de un verde-smarald, înconjurată de albastrul intens al oceanului, o serie de lacuri roz de culoarea gumei de mestecat se deschide privirii. Unul dintre cele mai cunoscute este Lacul Hillier, lung de 600 de metri, aflat pe o insulă a Arhipelagului Recherche, pe coasta sudică a regiunii. Înconjurat de un inel subțire de nisip și de o pădure de arbori de eucalipt, lacul de culoare roz dă viață unui peisaj care îți taie respirația.

Cel mai fascinant lucru la această minune a naturii este faptul că nimeni nu pare să fi reușit până acum să explice motivele culorii sale neobișnuite. Unele dintre explicațiile posibile sunt prezența algelor verzi care pot acumula un nivel crescut de beta-caroten, a unui pigment roșu-portocaliu, sau a unui microorganism numit haloarchaea care, în aglomerări mari, dă impresia unei nuanțe roșiatice.

Cei mai mulți turiști admiră splendoarea cromatică a Lacului Hillier dintr-un elicopter sau dintr-un avion. Pentru vizitatorii care merg, însă, pe jos, există și alte avantaje: lacul are o salinitate mare, dar apa nu este toxică, așa că e nevoie doar de costumele de baie pentru o relaxare la înot. În plus, datorită salinității ridicate, apa susține la suprafață greutatea unui om, ca pe o plută.

Cercurile Zânelor din Namibia

De-a lungul pășunilor aride ale Deșertului Namibian te întâmpină un peisaj nemaivăzut: milioane de bucăți circulare de pământ, fără nicio plantă, cu diametre între 2 și 15 metri, aranjate în forma unui fagure, care se întind pe 2.500 de kilometri. Aceste discuri, cunoscute drept Cercurile Zânelor, arată ca și cum molii uriașe au măcinat covorul vast al reliefului.

Oamenii de știință au sugerat că solul radioactiv sau toxinele eliberate de plante ar putea fi o cauză pentru aceste forme ciudate; alții cred că cercurile sunt opera termitelor de nisip. Pentru a stoca apa, acestea sapă în sol forme rotunde și consumă rădăcinile plantelor pentru ca nisipul și straturile inferioare să absoarbă ploaia. Luând în considerare frumusețea ireală a acestui fenomen, poate că cea mai potrivită teorie ar fi aceea a locuitorilor din zonă, care spun că Cercurile Zânelor nu sunt altceva decât urmele pașilor zeilor.